Capitolul III

În expediţie. Fluxul. Diferiţi arbori şi plante. Jacamarul. Înfăţişarea pădurii. Eucalipţii uriaşi. De ce poartă numele de copaci ai frigurilor. Maimuţele. Căderea de apă. Tabăra de noapte.

A doua zi, la 30 octombrie, totul era gata pentru călătoria plănuită, pe care o impuneau de urgenţă ultimele evenimente. Într-adevăr, lucrurile se schimbaseră şi locuitorii insulei Lincoln simţeau că nu mai au nevoie de ajutor, ci că ei înşişi sunt în stare să-l dea altora.

Hotărâră deci să navigheze în susul râului Mercy, atâta vreme cât cursul apei le va îngădui. Astfel o mare parte a drumului o vor face fără prea multă oboseală şi, în felul acesta, puteau să-şi transporte proviziile şi armele până departe, spre coasta de apus a insulei.

Într-adevăr, ei trebuiau să se gândească atât la ceea ce vor lua cu ei, cât şi la ceea ce vor aduce la Casa de Granit. Dacă, după cum presupuneau, un naufragiu avusese loc pe coastă, vor găsi epave şi acestea însemnau mult pentru ei. Pentru aceasta, căruciorul ar fi fost fără îndoială mult mai nimerit decât mica pirogă; dar, fiind destul de primitiv, el era greu de tras, ceea ce nu prea le-ar fi venit la îndemână. Cu această ocazie, Pencroff îşi exprimă părerea de rău că lada nu mai conţinuse şi tutunul său mult dorit şi vreo doi cai puternici de New-Jerscy, care ar fi adus mari servicii coloniei.

Proviziile, pe care Nab le şi îmbarcase, se alcătuiau din conserve de carne şi o cantitate de licoare de rădăcini fermentate, totul socotit pentru cel mult trei zile, atât cât dorea Cyrus Smith să dureze expediţia. De altminteri, se gândeau că la nevoie se mai puteau aproviziona şi pe drum. Pentru gătitul mâncării, Nab nu uită maşina portativă.

Ca unelte, pionierii luară cu ei cele două topoare de pădurar, cu care la nevoie puteau să-şi croiască drum prin pădurea deasă, iar ca instrumente, luară ochianul şi busolă de buzunar.

Drept arme, aleseră cele două puşti cu cremene, mai folositoare pe această insulă decât cele cu capse, deoarece ele erau mai uşor de întrebuinţat, fiindcă cremenea se găsea cu uşurinţă, iar pentru celelalte ar fi trebuit să folosească fitil cu detonant, pe care l-ar fi terminat în scurtă vreme. Luară totuşi o carabină şi câteva cartuşe. Cât priveşte praful de puşcă, din care aveau acum vreo cincizeci de livre, fură nevoiţi să ia cu ei o oarecare cantitate, dar inginerul se gândea să fabrice o substanţă explozivă, care să-i îngăduiesă-l cruţe cât mai mult cu putinţă. Pe lângă armele de foc, mai luară cele cinci cuţite mari cu tocurile lor de piele. Astfel înarmaţi, pionierii se puteau aventura în uriaşa pădure, cu nădejdea că vor duce la bun sfârşit explorarea plănuită.

Nu trebuie să mai adăugăm că Pencroff, Harbert şi Nab, purtătorii armelor, erau în culmea fericirii. Cyrus Smith îi sili însă să-şi dea cuvântul că nu vor trage nici un foc de prisos.

Piroga fu împinsă în mare la ora şase dimineaţa. Se îmbarcară cu toţii, neuitându-l nici pe Top, şi por’ niră spre punctul de revărsare al râului Mercy.

Fluxul abia începuse de vreo jumătate de oră şi avea să mai ţină câteva ceasuri, de care trebuiau să se folosească, căci mai târziu refluxul nu putea decât să le îngreuieze plutirea.

Fluxul era în plin şi, profitând de curent, piroga trecu repede printre malurile înalte, fără să fie nevoie de vâsle.

În câteva minute, exploratorii ajunseră la cotitura rânlui Mercy, chiar în dreptul locului unde, cu şapte luni în urmă, Pencroff dăduse drumul primelor plute încărcate cu lemne.

După ce apele râului se frângeau aici într-un unghi destul de ascuţit, coteau rotunjindu-şi albia spre sud-est, unde îşi urmau calea la umbra marilor conifere cu cetina totdeauna verde.

Înfăţişarea malurilor era splendidă, iar Cyrus Smith şi însoţitorii săi nu puteau decât să admire minunatele efecte pe care le obţine atât de uşor natura, datorită apelor şi copacilor. Pe măsură ce înaintau, dădeau de noi specii de arbori. Pe malul drept al apei se înălţau ulmi minunaţi, din acea specie mult căutată de constructori, deoarece poate rezista sub apă vreme îndelungată. Mai creşteau şi alţi arbori din aceeaşi familie, dintre care unii produceau un fel de migdale, ce dau un untdelemn foarte căutat. Ceva mai departe, Harbert descoperi alţi copaci, ale căror ramuri flexibile, macerate în apă, sunt foarte bune pentru împletit funii. Mai întâlni şi doi, trei abanoşi, cu frumosul lor lemn negru brăzdat de vine ciudate.

Din când în când, în locurile unde se putea acosta, barca se oprea şi Gédéon Spilett, Harbert şi Pencroff, cu puşca în mână şi cu Top înaintea lor, cercetau malul. în afară de vânat, s-ar fi putut să găsească plante, ce nu trebuiau trecute cu vederea şi tânărul naturalist avu chiar prilejul să descopere un fel de spanac sălbatic şi numeroase specii de crucifere din familia verzei, pe care aveau fără îndoială să le poată „civiliza” prin transplantare şi anume: năsturei, hrean, napi şi în sfârşit nişte mici tulpine rămuroase, puţin păroase, înalte de un metru, care purtau boabe mici, cafenii.

Ştii ce plantă e asta? întrebă Harbert pe marinar.

Tutun! strigă Pencroff care de bună seamă nu văzuse niciodată planta lui favorită, decât sub formă de tutun de pipă.

Nu, Pencroff, răspunse Harbert, este muştar!

Să fie şi muştar! – zise marinarul, – dar dacă din întâmplare găseşti o tulpină de tutun, te rog să n-o dispreţuieşti.

Vom întâlni şi asta într-o bună zi! îl asigură Gédéon Spilett.

Bine-ar fi! strigă Pencroff. Atunci nu ştiu ce ne va mai lipsi pe insula noastră!

Plantele scoase cu mare grijă, cu rădăcină cu tot, fură duse în piroga pe care Cyrus Smith n-o părăsea, fiind preocupat de gândurile sale.

Reporterul, Harbert şi Pencroff debarcară astfel de mai multe ori când pe malul drept al râului Mercy, când pe malul stâng. Primul era mai puţin abrupt, cel stâng însă mai împădurit. Inginerul, urmărind acul busolei de buzunar, putu să afle că de la prima cotitură, cursul râului se deplasează simţitor de la sud la vest şi că apoi continuă în linie dreaptă pe o distanţă de trei mile. Dar, după toate probabilităţile, această direcţie avea să se modifice mai departe, când râul Mercy se îndrepta spre nord-vest, spre poalele muntelui Franklin, de unde-i izvora pesemne belşugul de ape.

În timpul uneia din aceste excursii, Gédéon Spilett izbuti să pună mâna pe două perechi de galinacee vii, un fel de păsări cu cioc lung şi subţire, cu gâtul lung, cu aripile scurte şi cu o coadă foarte mică. Hotărâră ca acestea să fie primii oaspeţi ai viitoarei lor curţi de păsări.

Până atunci, nu întrebuinţaseră puştile, şi prima detunătură care răsună în această pădure fu pricinuită de apariţia unei păsări frumoase, care semăna cu un pescăruş.

Hei, dar pasărea asta este o veche cunoştinţă! strigă Pencroff şi prima împuşcătură porni aproape fără voia lui.

Pe cine ai recunoscut? întrebă reporterul.

Este pasărea care ne-a scăpat printre degete la prima noastră excursie şi al cărei nume l-am dat pădurii din părţile acestea.

Un jacamar! strigă Harbert.

Într-adevăr, era un jacamar, o pasăre frumoasă, al cărei penaj aspru avea un luciu metalic. Câteva alice o doborâră, şi Top o aduse la pirogă. Clinele mai cără la barcă şi alte douăsprezece păsărele de mărimea unui porumbel, dar de culoare verde, cu aripile în parte roşii ca focul şi cu moţ tivit cu alb în creştet. Această frumoasă lovitură fusese dată de Harbert, care se arăta foarte mândru de isprava sa. Păsărelele erau un vânat mult mai de soi decât jacamarul, dar cu greu l-ar fi putut convinge cineva pe Pencroff că nu el doborâse cel mai grozav vânaL.

La ora zece dimineaţa, piroga ajunse la cotul al doilea al râului Mercy, la aproape cinci mile de punctul său de revărsare. Se opriră în acel loc pentru a lua masa la adăpostul copacilor înalţi şi deşi, şi popasul se prelungi cam o jumătate de ceas.

În locul acela, râul avea încă o lărgime de şaizecişaptezeci de picioare şi albia lui prezenta o adâncime de cinci-şase picioare. Inginerul observase existenţa măi multor afluenţi, care nu erau decât nişte pârâiaşe, pe care nu se putea naviga. în ceea ce priveşte pădurea, fie că se numea pădurea Jacamarului, sau pădurea Far-West, ea se. întindea la nesfârşit. Nicăieri, sub copacii înalţi, sau sub pomişorii de pe malul râului, nu se zărea urmă de om. Exploratorii nu găsiră nici o urmă suspectă, era vădit că aceşti copaci nu fuseseră niciodată atinşi de vreun topor şi că nici când cuţitul vreunui pionier nu tăiase lianele întinse de la un trunchi la celălalt prin hăţişul de mărăcini şi ierburi înalte. Dacă nişte naufragiaţi debarcaseră pe insulă, ei izbutiseră desigur să părăsească ţărmul şi supravieţuitorii presupusei catastrofe nu trebuiau căutaţi în aceste desişuri.

Inginerul era deci oarecum grăbit să ajungă la ţărmul apusean al insulei Lincoln, care, după părerea lui, se afla la o depărtare de încă cel puţin cinci mile. Se urcară din nou în barcă şi, cu toate că actuala direcţie a râului părea a se îndrepta spre muntele Franklin şi nu spre litoral, ei hotărâră totuşi să se slujească de pirogă, atâta vreme cât apa va fi destul de adâncă. îşi cruţau în felul acesta şi timpul, şi energia, deoarece altfel ar fi trebuit să-şi croiască drum cu toporul prin desişul pădurii.

Dar, de la un timp, datorită poate depărtării prea mari de ocean, curentul deveni foarte slab. Era desigur vremea fluxului, aşa că Harbert şi Nab au fost nevoiţi să treacă la vâsle, iar Pencroff la cârmă, tirmându-şi drumul pe apă.

Pădurea părea să se rărească acum în regiunea Far-West. Copacii nu se mai înghesuiau unul într-altu şi pe alocuri apăreau chiar stingheri. Dar tocmai fiindcă erau răzleţiţi, se bucurau din plin de aerul curat care scălda în voie trunchiurile lor, astfel că întâlneai specimene minunate.

Ce frumoşi reprezentanţi ai florei de pe această latitudine li se înfăţişau! Un botanist ar fi putut să spună fără şovăire ce paralelă trecea prin insula Lincoln, doar privind această pădure.

Aceştia sunt eucalipţi! strigă Harbert.

Erau într-adevăr ultimii uriaşi ai zonei subtropicale, înrudiţi cu acele specii de eucalipţi, ce cresc în Australia şi Noua-Zeelandă, la aceeaşi latitudine cu insula Lincoln. Unii dintre ei aveau o înălţime de douăzeci de picioare; trunchiul lor avea la bază o circumferinţă de douăzeci de picioare şi scoarţa foarte groasă era brăzdată de o reţea de răşină parfumată. Nimic mai minunat şi totodată nimic mai straniu decât aceşti copaci uriaşi din familia mirtaceelor, ale căror frunze erau aşezate pieziş în bătaia, razelor soarelui, care ajungeau astfel până la pământ.

Sub aceşti eucalipţi, pământul era acoperit cu o iarbă fragedă, şi din mijlocul mănunchiuriior de verdeaţă se înălţau stoluri de păsărele, care străluceau la soare ca nişte giuvaeruri înaripate.

Ăştia zic şi eu că sunt copaci! strigă Nab. Or fi ei buni la ceva?

Aş, răspunse Pencroff. Plantele uriaşe sunt ca şi oamenii uriaşi: buni numai de arătat la bâlci!

Cred că te înşeli, Pencroff, răspunse Gédéon Spilett. Lemnul de eucalipt a început să fie întrebuinţat cu folos în tâmplăria de lux.

Şi în plus, completă Harbert, aceşti eucalipţi fac parte dintr-o familie ale cărei specii, patruzeci şi şase la număr, sunt toate folositoare.

Băiatul îşi urmă cu multă însufleţire lecţia lui de botanică. Cyrus Smith îl asculta zâmbind, iar Pencroff îşi umfla cu mândrie pieptul.

Bine, Harbert, răspunse Pencroff, – dar nu-mi vine a crede că toate aceste specii folositoare sunt tot atât de uriaşe ca exemplarele pe.care le vedem aci.

Asta-i adevărat. Nu toate varietăţile ating înălţimea aceasta.

Ei, vezi că am dreptate? Uriaşii nu sunt buni la nimic!

Ba te înşeli, Pencroff, – spuse atunci inginerul, – aceşti eucalipţi uriaşi sunt buni la ceva.

Şi la ce anume?

Ei asanează ţinutul în care cresc. Ştii cum li se zice în Australia şi în Noua Zeelandă?

Nu, domnule Cyrus.

Li se spune „copaci ai frigurilor”.

Dar ce, dau friguri?

Nu, dimpotrivă, ei împiedică răspândirea lor.

Prea bine. îmi voi însemna asta, spuse reporterul.

Înseamnă-ţi, dragul meu Spilett, căci pe cât se pare, s-a dovedit că prezenţa eucalipţilor ajută la asanarea ţinuturilor bântuite de friguri. S-au făcut încercări de aclimatizare a acestui copac în unele ţinuturi nesănătoase din sudul Europei şi din nordul Africii şi s-a constatat o îmbunătăţire simţitoare a stării sanitare a locuitorilor. În regiunile cu păduri de eucalipţi nu mai există friguri. Lucrul este acuma sigur şi trebuie să fim mulţumiţi de prezenţa lor în insula Lincoln.

Ah, ce insulă! Ce insulă binecuvântată! strigă Pencroff. V-am mai spus-o, nu-i lipseşte nimic afară de…

— Lasă că vom găsi şi asta, răspunse inginerul; să ne urmăm drumul pe apă până unde râul va mai putea duce piroga.

Explorarea continuă pe o distantă de încă două mile, într-un ţinut acoperit cu eucalipţi. Albia râului Mercy îşi făcuse loc printre ierburi înalte şi ici, colo câteva stânci ascuţite îngreunau navigaţia. Era din ce în ce mai greu de vâslit şi Pencroff începu să se slujească de o prăjină cu care împingea piroga. Se simţea că fundul albiei era tot mai aproape şi că clipa în care barca va fi nevoită să se oprească de-a binelea din lipsă de apă nu era departe. Soarele începuse să coboare la orizont, proiectând pe pământ umbrele uriaşe ale copacilor. Cyrus Smith, văzând că nu vor putea ajunge în aceeaşi zi până la coasta apuseană a insulei, hotărî să poposească în locul unde luntrea va fi silită să se oprească. După părerea lui, până la ţărmul apusean mai aveau de străbătut o distantă de cinci sau şase mile, distanţă prea mare pentru a fi străbătută în timpul nopţii, în mijlocul acestor păduri necunoscute.

Împinseră deci barca, neosteniţi, mai departe, prin pădurea care devenea tot mai deasă şi care părea din ce în ce mai populată. Pencroff zări alergând prin desişurile ei grupuri numeroase de maimuţe. Din când în când, două sau trei din aceste animale se opreau la o oarecare depărtare de barcă şi se uitau la pionieri fără să manifeste nici un fel de spaimă, căci, zărind pentru prima dată oameni, nu învăţaseră încă să le fie teamă de ei. Ar fi fost foarte uşor să răpună câteva dintre ele, cu vreo două împuşcături, dar Cyrus Smith fu împotriva acestui masacru nefolositor, care-l ispitea oarecum pe Pencroff. De altminteri, ar fi fost şi imprudent, fiindcă aceste maimuţe voinice şi grozav de sprintene puteau fi periculoase şi era mai bine să nu le stârneşti, atacându-le fără motiv.

E drept că marinarul voia să omoare câteva maimuţe, deoarece carnea acestor animale ierbivore este bună de mâncat, dar, fiindcă nu duceau lipsă de mâncare, socotiră că era de prisos să cheltuiască muniţiile.

Pe la orele patru, navigaţia deveni foarte grea, cursul apei fiind stăvilit de plante acvatice şi de stânci. Malurile erau din ce în ce mai înalte şi albia râului era săpată între primele metereze de la poalele muntelui Franklin. Izvorul lui nu mai putea fi departe, căci se alimenta din apele care curgeau pe povârnişul sudic al muntelui.

În mai puţin de un sfert de oră, domnule Cyrus, spuse marinarul, vom fi siliţi să ne oprim.

Ne vom opri, Pencroff, şi vom aşeza tabăra de noapte.

La ce depărtare suntem oare de Casa de Granit? întrebă Harbert.

La vreo şapte mile, răspunse inginerul, – dacă ţinem seama de cotiturile râului care ne-au împins puţin spre nord-vest.

Şi ne vom urma drumul? întrebă reporterul.

Da, atâta vreme cât va fi cu putinţă, răspunse Cyrus Smith. Mâine, în zorii zilei, vom lăsa aici barca şi nădăjduiesc că două ore ne vor ajunge ca să atingem litoralul, având astfel înaintea noastră o zi întreagă pentru a-l cerceta.

Înainte! rosti Pencroff.

Dar, în curând, vasul se poticni de fundul pietros al râului, a cărui lăţime nu depăşea douăzeci de picioare. O boltă deasă de verdeaţă se rotunjea deasupra albiei, învăluind-o în semiobscuritate. Se auzea destul de desluşit zgomotul unei căderi de apă, care trăda, la câteva sute de paşi mai sus, prezenţa unui zăgaz natural.

Într-adevăr, după ultima cotitură a râului, printre copaci se ivi o cascadă. Barca se lovi de fundul albiei şi peste câteva minute era legată de un trunchi, lângă malul drept.

Era ora cinci. Ultimele raze ale soarelui se strecurau printre frunze, luminând pieziş cascada şi făcând să strălucească stropii de apă în toate culorile curcubeului. Mai departe, râul dispărea sub desiş, unde poate că se afla ascuns izvorul lui. Diferitele râuleţe pe care le întâlnea în drumul său, făceau din el un adevărat râu; dar aici, lângă izvor, el nu era decât un pârâu limpede, cristalin, cu o adâncime de numai câteva degete.

Poposiră în acel loc încântător. Pionierii aprinseră focul sub nişte copaci bătrâni, între crengile cărora Cyrus Smith şi tovarăşii săi ar fi găsit, la nevoie, un adăpost pentru noapte.

Flămânzi cum erau, mâncară cu multă poftă şi nu se mai gândiră decât la somn. Dar, fiindcă auziseră câteva răgete suspecte, hotărâră să ţină focul aprins toată noaptea, ca măsură de apărare. Nab şi Pencroff veghiară pe rând, alimentând mereu focul. Li se păru că zăresc diferite animale dând târcoale taberii şi poate că nu se înşelau, dar noaptea trecu fără nici un accident şi a doua zi, la 31 octombrie, ora cinci dimineaţa, erau cu toţii sculaţi şi gata de plecare.