CAPITOLUL XIX.

Amintiri din patrie. Planuri de viitor. Se cercetează coastele insulei. Plecarea din 16 aprilie. Peninsula Serpentinei văzută din larg. Stâncile de bazalt de pe coasta apuseană. Vreme rea. Se lasă noaptea. Un nou incident.

Doi ani! De doi ani pionierii nu mai comunicaseră cu semenii lor.

Ce se petrecuse oare în ţara lor? Icoana patriei o aveau mereu înaintea ochilor, icoana patriei distruse de războiul civil şi pe care rebeliunea Sudului o făcea poate să sângereze şi în clipa de faţă.

În cursul acestor doi ani nu trecuse nici o corabie prin dreptul insulei, nu zăriseră nici un catarg. Era vădit că insula Lincoln se găsea în afara drumurilor maritime şi era probabil necunoscută, lucru dovedit şi de hărţile pe care le aveau, căci altfel, chiar în lipsa unui port, vasele ar fi putut să acosteze aici pentru a-şi reînnoi provizia de apă. Marea care îi înconjura era veşnic pustie, iar pionierii nu se puteau bizui decât pe propriile lor mijloace, pentru o eventuală repatriere.

Totuşi, mai exista şi un alt mijloc de scăpare şi despre aceasta discutară în primele zile ale lunii aprilie, în sala mare a Casei de Granit.

Vorbiseră în ziua aceea despre America, patria lor, pe care aproape nu mai nădăjduiau s-o revadă vreodată.

Hotărât, spuse Gédéon Spilett, ne-a mai rămas un singur mijloc să părăsim insula Lincoln: să construim o corabie mare, cu.care să putem străbate câteva sute de mile. Cred că dacă am construit o şalupă, putem construi şi un vapor!

Şi vom putea să ajungem până în insulele Pomotu, de vreme ce am fost pe insula Tabor!

Nu spun nu, răspunse ca de obicei Pencroff, expertul în materie de marină. Nu spun nu, cu toate că nu este acelaşi lucru să te aventurezi atât de departe sau să te duci până în apropiere! Dacă şalupa ar fi fost ameninţată de furtună, în timpul călătoriei spre insula Tabor, ştiam că portul nu e prea departe nici într-o direcţie, nici în alta; dar să străbaţi o mie două sute de mile, asta nu e glumă şi ştiţi cu toţii că nu există nici un ţărm care să fie aşezat la o distanţă mai mică.

Totuşi, dacă ar fi nevoie, te-ai încumeta, Pencroff, să faci o asemenea încercare? întrebă reporterul.

Aş încerca tot ce mi s-ar cere, domnule Spilett, răspunse marinarul. Ştiţi doar că nu mă dau în lături de la nimic!

Apoi nu uitaţi că mai avem un marinar în mijlocul nostru, spuse Nab.

Cine? întrebă Pencroff.

Ayrton.

E drept, răspunse Harbert.

Dacă ar vrea să meargă! observă Pencroff.

Crezi că Ayrton ar fi refuzat să plece dacă yachtul lordului Glenarvan s-ar fi întors să-l ia de pe insula Tabor? întrebă reporterul.

Uitaţi, dragii mei, întrerupse Cyrus Smith, că Ayrton nu mai era întreg la minte în cursul ultimilor ani petrecuţi în insula Tabor. Dar nu despre asta e vorba. Să ne întrebăm mai curând, dacă ne putem bizui pe întoarcerea vasului scoţian. Lordul Glenarvan i-a făgăduit lui Ayrton că va veni să-l ia, atunci când va socoti că şi-a ispăşit păcatele; eu cred că se va ţine de cuvânt.

Şi eu cred, spuse reporterul, şi voi adăuga chiar că s-ar putea să vină curând, căci au trecut doisprezece ani de când îşi ispăşeşte Ayrton pedeapsa.

Ei bine, răspunse Pencroff, suntem siguri că lordul se va întoarce şi poate chiar foarte curând. Dar unde o să acosteze? Fireşte că pe insula Tabor şi nu pe insula Lincoln.

Cu atât mai mult, răspunse Harbert, cu cât insula Lincoln nici nu se află pe hartă.

Şi de aceea, prieteni, urmă inginerul, trebuie să luăm toate măsurile, pentru ca prezenţa noastră şi aceea a lui Ayrton pe insula Lincoln să fie semnalată şi pe insula Tabor.

Desigur, răspunse reporterul, nimic mai uşor decât să lăsăm în coliba unde a locuit căpitanul Grant şi apoi Ayrton o notă, în care să indicăm aşezarea exactă a insulei noastre. Cu siguranţă că lordul Glenarvan sau echipajul său o vor descoperi.

Păcat că n-am făcut acest lucru la prima noastră călătorie pe insula Tabor, observă marinarul.

Cum era s-o facem? răspunse Harbert. Nu cunoşteam pe atunci povestea lui Ayrton şi nu ştiam că s-ar putea să fie salvat într-o bună zi, iar atunci când am aflat toate acestea era prea târziu, căci vremea nu ne mai îngăduia să ne întoarcem în insula Tabor.

Da, răspunse Cyrus Smith, este prea târziu şi trebuie să amânăm călătoria până la primăvara viitoare.

Dar dacă vine între timp yachtul scoţianului? spuse Pencroff.

Nu prea e cu putinţă, răspunse inginerul, căci lordul Glenarvan nu va întreprinde pe vreme de iarnă o astfel de călătorie pe aceste mări îndepărtate. S-ar putea întâmpla să fi fost pe insula Tabor în ultimele cinci luni, de când Ayrton e la noi, şi atunci a plecat; sau va veni mai târziu şi atunci avem tot timpul să mergem până la insula Tabor şi sa lăsăm o notiţă.

Mare nenorocire ar fi, spuse Nab, să fi venit Duncan-ul la insula Tabor în cursul ultimelor luni.

Nădăjduiesc să nu se fi întâmplat una ca asta, răspunse Cyrus Smith, ca să nu ne fie răpită ultima şansă care ne-a rămas.

Cred, zise reporterul, că în orice caz ne vom lămuri pe deplin când vom ajunge pe insula Tabor; dacă scoţienii s-au întors, ei trebuie să fi lăsat urme.

Ai dreptate, răspunse inginerul. Prieteni, de ’vreme Ce ne-a mai rămas o posibilitate de repatriere, să aşteptăm cu răbdare. Dacă vom pierde şi această nădejde, vom vedea atunci ce este de făcut.

În tot cazul, zise Pencroff, să rămână bine stabilit că dacă vom părăsi insula Lincoln, nu o vom face fiindcă ne-am simţit rău aici!

Nu, Pencroff, răspunse inginerul, o vom părăsi, pentru că suntem departe de tot ce poate fi drag unui om: familia, prietenii şi ţara în care s-a născut.

Lucrurile odată hotărâte, nu se mai gândiră la construirea unui vas mare, care le-ar fi îngăduit să se aventureze fie până la arhipelagurile mai apropiate din nord, fie până la coastele Noii Zeelande în vest, şi se ocupară de obişnuitele pregătiri în vederea celei de-a treia ierni pe care o petreceau la Casa de Granit.

Hotărâră totuşi ca, înainte de statornicirea iernii, să facă ocolul insulei în şalupă. Coastele nu fuseseră în întregime cercetate, aşa că pionierii noştri nu cunoşteau încă prea bine configuraţia litoralului din spre nord şi vest, începând de la revărsarea râului Cascadei până la capul Mandibulei. Nu ştiau cum arată nici golful acela îngust, în chip de bot de rechin care era cuprins între cele două capuri ale Mandibulei, Pencroff propusese această excursie. Şi Cyrus Smith primi îndată, căci dorea să cunoască şi această parte a domeniului lor.

Vremea era variabilă, totuşi barometrul nu afăta oscilaţii prea mari. Chiar în prima săptămână a lunii aprilie, după ce se semnalase o mare scădere a presiunii atmosferice, barometrul se urcă din nou, o dată cu apariţia unui vânt puternic. Apoi barometrul arătă o situaţie staţionară la presiunea de 759, 45 mm., ceea ce li se păru favorabil pentru a începe expediţia.

Hotărâră plecarea pentru ziua de 16 aprilie şi vasul „Bonadventure”, care era ancorat în portul Balonului, fu pregătit pentru o călătorie mai lungă.

Cyrus Smith îi vorbi şi lui Ayrton despre călătoria lor propunându-i să-l ia cu ei; însă acesta, dorind să rămână pe insulă, hotărâră ca în lipsa lor să locuiască la Casa de Granit. Meşterul Jup urma să-i ţie de urât, lucru pe care domnia-sa se arăta că-l înţelesese.

În dimineaţa zilei de 16 aprilie, pionierii se îmbarcară împreună cu Top. Sufla o briză puternică de la sud-vest, aşa că vasul părăsi cam greu portul Balonului şi se îndreptă spre capul Reptilei. Perimetrul insulei era de nouăzeci de mile, dintre care tocmai coasta de sud, de la port până la promontoriu, număra douăzeci de mile. De aceea erau siliţi să meargă mai încet”, vasul plutind împotriva vântului.

Le trebui o zi întreagă ca să ajungă la promontoriu, căci mersul corăbiei, care la ieşirea din port fusese purtată de reflux timp de două ore, fu împiedecat apoi de valuri contrarii, alte şase ore. Când ajunseră în dreptul promontoriului, se întunecase de-a binelea.

Pencroff îi propuse atunci inginerului să urmeze drumul mai încet, cu o parte din pânze strânse. Dar Cyrus Smith găsi mai nimerit să ancoreze la o mică depărtare de ţărm ca să poată revedea partea aceea a coastei la lumina zilei. Hotărâră chiar, deoarece îşi puseseră în gând să exploreze cât mai bine litoralul, să nu mai navigheze noaptea şi să ancoreze în fiecare seară lângă ţărm, în măsura în care-avea să le-o îngăduie vremea.

Şi astfel petrecură noaptea ancoraţi în dreptul capului. O dată cu căderea brumei, vântul se potolise. Afară de Pencroff, marinar încercat, toţi călătorii dormiră, poate nu chiar atât de bine ca în camerele lor de la Casa de Granit, dar tot dormiră.

A doua zi, la 17 aprilie, marinarul ridică ancora în zorii zilei şi, cu toate pânzele întinse, o porniră de-a lungul coastei apusene.

Pionierii cunoşteau ţărmul acesta împădurit, minunat de frumos, de vreme ce îl străbătuseră şi pe jos, totuşi el le stârni din nou admiraţia. Navigau de-a lungul litoralului, înaintând încet şi cât mai aproape de coastă, ca să poată observa totul, ferindu-se numai din calea trunchiurilor de copaci, care pluteau ici, colo pe valuri. De câteva ori ancorară, ca Gédéon Spilett să poată fotografia minunatele privelişti.

Pe la amiază, vasul atinse revărsarea râului Cascadei. Mai încolo, pe ţărmul drept al râului, copacii se răreau, pentru a apare la trei mile mai departe doar ca nişte simple buchete ce se ridicau printre povârnişurile apusene ale muntelui, a căror creste golaşe coborau’ până la ţărm.

Câtă deosebire între partea de sud şi partea de nord a ţărmului! Pe cât era prima de verde şi de împădurită, pe atât era cealaltă de aspră şi de sălbatică. Puteai să crezi că te afli pe un adevărat „ţărm de fier”, cum se spune în unele ţări; înfăţişarea lui zbuciumată părea să indice o cristalizare bruscă a bazaltului în fierbere, care avusese loc într-o îndepărtată epocă geologică. Grozava îngrămădire i-ar fi înspăimântat pe pionierii noştri, dacă întâmplarea i-ar fi aruncat la început pe partea aceea a insulei! Privind din vârful muntelui Franklin, nu-şi dăduseră seama de înfăţişarea fioroasă a acestor locuri. Văzut însă dinspre mare ţărmul apărea atât de ciudat, încât nu semăna poate cu nici un alt punct al globului. Vasul trecu de-a lungul acestei coaste plutind la o jumătate de milă de ţărm. Se vedeau bine blocurile de stâncă ce o alcătuiau. Erau de toate mărimile, unele doar de câteva picioare, altele însă atingând înălţimea de trei sute de picioare. Se găseau acolo stânci cilindrice ca nişte hornuri, prismatice, se mănând cu turlele bisericilor, altele păreau nişte obeliscuri piramidale, altele, conuri trunchiate, ce semănau cu coşurile de fabrică. Nici banchizele mărilor glaciale nu înfăţişau atâta măreaţă şi înspăimântătoare varietate. Ici se zăreau punţi de piatră zvârlite de la o stâncă la alta, dincolo, arcade boltite ca în adâncul unei biserici gotice, în care privirea se pierdea; în altă parte se vedeau bolţi largi cu înfăţişare monumentală; mai departe o adevărată îngrămădire de ascuţişuri, săgeţi şi mici piramide de piatră, aşa cum nici o catedrală gotică nu se putea mândri că are. Natura, care se întrecuse în capricii ce depăşeau cea mai bogată închipuire omenească, izbutise să dea coastei, pe o întindere de opt sau nouă mile, o înfăţişare plină de măreţie.

Cyrus Smith şi prietenii săi erau uimiţi, uluiţi aproape de această privelişte. Top însă nu se sfia să tulbure tăcerea lor, lătrând cu îndărătnicie, şi glasul lui era repetat de ecou. Inginerul observă că lătratul câinelui este la fel de ciudat ca atunci când se învârtea împrejurul puţului de la Casa de Granit.

— Să acostăm, spuse el.

Şi vasul se apropie cât mai mult cu putinţă de stâncile litoralului. Poate că exista aici o peşteră, care trebuia cercetată. Cyrus Smitfr nu zări însă nici o grotă, nici o scobitură care să poată adăposti o fiinţă oarecare, căci poalele stâncilor se prăvăleau de-a dreptul în mare. Curând, Top încetă să mai latre şi corabia îşi reluă drumul, plutind la oarecare depărtare de mal.

În partea de nord-est a insulei, ţărmul îşi recapătă înfăţişarea netedă şi nisipoasă. Ici, colo se zăreau copaci răzleţi care creşteau printre mlaştinile cunoscute pionierilor noştri. Spre deosebire de coasta atât de pustie pe care o lăsaseră în urmă, aici se simţea freamătul nenumăratelor păsări de apă, care populau bălţile.

Seara, corabia ancoră într-o scobitură a litoralului de pe coasta de nord a insulei, foarte aproape de ţărm, căci prin acele locuri apele erau foarte adânci. O dată cu căderea nopţii adormi parcă şi vântul, pentru a se înviora din nou în zorii zilei, aşa că pionierii petrecură o noapte liniştită.

Fiind doar la un pas de mal, Harbert şi Gédéon Spilett, vânătorii coloniei, debarcară şi făcură o plimbare de doua ore, întorcându-se cu o bogată pradă de raţe şi becaţine. Top se întrecuse pe sine, nelăsând să-i scape nimic.

Pe la ora opt, vasul mânat din urmă de o briză din ceânce mai răcoroasă, îşi reluă calea, îndepărtându-se cu repeziciune către capul Mandibulei de Nord.

Nu m-ar mira, spuse Pencroff, să ne apuce azi vreo furtună. Era tare roşu apusul soarelui aseară şi norişorii ăştia prelungi, care mătură cerul, nu prevestesc nimic bun.

Norii aceia subţiri şi întinşi ca nişte „cozi de pisici”, cum le spunea Pencroff, erau nişte nori cyrus înguşti, ce pluteau la o înălţime de vreo cinci mii de picioare. Păreau nişte fulgi de vată şi prezenţa lor prevesteşte de obicei tulburarea vremii.

Atunci, spuse Cyrus. Smith, să întindem cât mai mult pânzele şi să ne refugiem cât mai repede spre golful Rechinului. Socot că acolo vom fi în siguranţă.

Foarte bine, răspunse Pencroff. De altfel, ţărmul ăsta nordic este acoperit cu dune, care nu prea ne interesează.

Nu mi-ar părea rău, adăugă inginerul, să trecem chiar şi ziua de mâine în golful acela. Cred că merită să fie bine cercetat.

Mă tem că vom fi siliţi s-o facem, vrând, nevrând, răspunse Pencroff, căci orizontul începe să se întunece în partea de vest. Priviţi cum se tulbură vremea!

În tot cazul, vântul este bun, ne ajută să ajungem la capul Mandibulei, observă reporterul.

Chiar prea bun, răspunse marinarul, – dar intrarea în golf va fi destul de grea şi tare aş vrea să ajung pe lumină, căci nu cunosc locurile acelea!

Acolo vom da desigur de multe stânci răzleţe, adăugă Harbert, dacă ne gândim la înfăţişarea litoralului, mai la sud de golful Rechinului.

Fă cum ştii, Pencroff, – spuse Cyrus Smith, – avem toată încrederea în dumneata.

Fiţi pe pace, domnule Cyrus, răspunse marinarul. N-am de gând să-mi pun viaţa în primejdie aşa cu una cu două! Cât e ceasul?

Zece, răspunse Gédéon Spilett.

Şi cât să mai fie până la cap, domnule Cyrus?

Vreo cincisprezece mile.

Se pot străbate în două ore şi jumătate, socoti marinarul. Ne vom afla prin urmare în dreptul capului între douăsprezece şi unu. Din nefericire vom sosi în timpul refluxului, când apele se retrag şi cred că vom pătrunde foarte greu în golf plutind împotriva vântului şi a curentului.

Mai avem şi lună plină, şi acum în aprilie fluxul şi refluxul sunt şi mai puternice, adăugă Harbert.

Spune, Pencroff, întrebă inginerul, n-am putea să ancorăm în dreptul capului?

Unde s-a mai auzit aşa ceva, domnule Cyrus? strigă marinarul. Să ancorăm lângă mal, pe timp de furtună? Ne aruncă valurile pe ţărm!

Atunci, ce-i de făcut?

Mă voi menţine în larg până la orele şapte seara, când vine refluxul şi dacă va mai fi încă puţină lumină, voi încerca să pătrund în golf; dacă nu izbutesc, plutim toată noaptea cum putem şi tragem la ţărm mâine dimineaţă în zori.

Eşti liber să faci cum crezi, Pencroff, ţi-am mai spus, răspunse Cyrus Smith.

Ah! oftă Pencroff, bine-ar fi să existe un far pe ţărmul ăsta. Ar fi mult mai lesne pentru navigatori!

— Da, răspunse Harbert, şi de data asta nu mai avem un binevoitor, care să ne aprindă un foc şi să ne arate astfel intrarea în port.

Cyrus dragă, spuse Gédéon Spilett, noi nici nu ţi-am mulţumit încă; fără focul acela n-am fi ajuns niciodată…

Care foc?… întrebă Cyrus Smith, foarte mirat la auzul acestor cuvinte.

Trebuie să ştiţi domnule Cyrus, răspunse Pencroff, că noi ne-am cam rătăcit la sfârşitul călătoriei şi treceam prin faţa insulei fără s-o vedem, dacă nu aţi fi avut dumneavoastră grija să aprindeţi un foc pe platou, în noaptea de 19 spre 20 octombrie.

Da, da!… A fost într-adevăr o idee minunată! răspunse inginerul.

De data asta, adăugă marinarul, nu avem pe nimeni să facă aşa ceva, afară numai dacă nu-i va da în gând lui Ayrton.

Mda! Nu e nimeni spuse Cyrus Smith.

Peste câteva minute, aflându-se singur cu reporterul, inginerul se plecă şi-i şopti la ureche:

Dacă există în lumea asta un lucru de care sunt sigur, Spilett, este că în noaptea de 19 spre 20 octombrie n-am aprins nici un foc pe platoul Casei de Granit şi nici într-altă parte a insulei I.