CAPITOLUL XX.

Noaptea pe mare. Golful Rechinului. Destăinuiri. Pregătiri de iarnă. Iarnă timpurie. Geruri mari. Lucrări în interiorul locuinţei. Şase luni mai târziu. Un clişeu fotografic. Întâmplare neaşteptată.

Lucrurile se petrecură după cum prevăzuse Pencroff. Vântul se întări, prefăcându-se dintr-o simplă briză într-o vijelie care, suflând cu peste 100 kilometri pe oră, ar fi primejduit orice vas prins în larg, dacă echipajul nu ar fi avut grijă să strângă toate pâmzele şi să lase jos catargele. Pe la ora şase ajunseră la intrarea golfului, în care n-au putut pătrunde datorită refluxului. Se văzură nevoiţi să rămână îm larg, căci chiar să fi vrut Pencroff, tot nu mai aveau cum să ajungă până la vărsarea râului Mercy.

Din fericire, cu tot vântul puternic, marea fiind apărată de coastă, nu era prea zbuciumată. Nu avură de înfruntat valurile mari, foarte primejdioase pentru vasele mici. „Bonadventure” nu se putea răsturna, având lest destul, dar se putea să nu-i reziste lemnăria, dacă se întâmpla s-o lovească uriaşele trâmbe de apă, care se prăvălesc pe bord în timpul furtunilor. Pencroff, marinar priceput, se gândea la toate. Avea desigur multă încredere în vasul lui, dar asta nu-l împiedică să aştepte zorile cu oarecare îngrijorare.

În cursul nopţii aceleia, Cyrus Smith şi Gédéon Spilett nu mai avură prilejul să stea de vorbă; dar cuvintele pe care le şoptise inginerul la urechea reporterului arătau că trebuiau să mai discute despre misterioasa prezenţă, care se făcea simţită pe insula Lincoln. Gédéon Spilett se gândea mereu la noua întâmplare inexplicabilă, la apariţia focului pe coasta insulei. îl văzuse desluşit. Tovarăşii lui, Harbert şi Pencroff, îl văzuseră şi ei. Mulţumită focului aceluia izbutiseră ei să găsească insula în noaptea aceea întunecată. Nu se îndoiseră nici o clipă că el fusese aprins de inginer şi iată că Cyrus Smith desminţea cu hotărâre acest lucru!

Gédéon Spilett îşi propunea să revină asupra acestei întâmplări de îndată ce se vor întoarce şi voia să-l convingă pe Cyrus Smith să împărtăşească şi tovarăşilor lor întâmplările acestea ciudate. Poate că în felul acesta se vor hotărî să facă cu. toţi împreună o cercetare amănunţită prin toată insula.

Oricum, „de data asta, la intrarea în golf, nu se mai aprinse nici un foc pe ţărmul acela încă necunoscut şi mica lor corabie fu nevoită să rămână toată noaptea în larg.

În zorii zilei, vântul îşi schimbă direcţia şi se mai linişti îngăduindu-i lui Pencroff să pătrundă mai uşor la intrarea îngustă a golfului. Pe la orele şapte, vasul „Bonadventure”, care pornise în direcţia capului Mandibulei de Nord, se strecura, condus cu grijă, prin strimta trecere dintre stânci şi aluneca pe apele înconjurate de un ciudat chenar de blocuri de lavă.

Iată, – spuse Pencroff, – un braţ al mării ce alcătuieşte o radă foarte bună, în care vasele ar putea găsi adăpost!

Aici s-a petrecut un fenomen ciudat, observă Cyrus Smith. Golful s-a format din două şuvoaie de lavă aruncate de vulcan, care s-au suprapus în decursul erupţiilor repetate şi cred că aşa, cum arată azi, chiar pe furtunile cele mai mari, aicwnarea este liniştită ca un lac.

Fără îndoială! reluă marinarul. Vântul nu poate pătrunde decât prin deschiderea îngustă dintre cele două capuri, care se îmbucă în aşa fel, încât valurile sunt oprite de stânci. De fapt, aici corabia noastră ar putea sta liniştită tot anul, fără să arunce măcar ancora!

E cam mare golful pentru ea! observă reporterul.

Pentru corabia noastră e cam mare, ce-i drept, domnule Spilett, răspunse marinarul. Cred însă că la caz de nevoie ar fi numai bun pentru vasele Uniunii!

Şi acum, prieteni, iată-ne ajunşi îm gura Rechinului! observă Nab, făcând aluzie la forma golfului.

Chiar între fălcile lui, dragul meu Nab, răspunse Harbert. Dar nu-ţi fie teamă că nu ne înghite!

Nu, domnule Flarbert, răspunse Nab, şi totuşi acest golf nu-mi place! Are o înfăţişare fioroasă!

Asta-i acum! strigă Pencroff. Nab îmi defăimează golful tocmai în clipa în care îl lăudam mai mult!

Dar cel puţin apele or fi destul de adânci pe aici? întrebă inginerul.

Iată un lucru uşor de aflat, răspunse Pencroff. Marinarul desfăşură o frânghie lungă, la capătul căreia atârna un bloc de fier, care le servea drept sondă. Frânghia avea cincizeci de brasse27 şi se desfăşură în întregime, fără să atingă fundul.

Golful ăsta e o adevărată prăpastie, spuse Cyrus Smith. Dacă ne gândim însă la originea vulcanică a insulei, nu e de mirare că marea e atât de a d încă.

Iar pereţii de stâncă ce închid golful par a fi tăiaţi perpendicular pe suprafaţa mării. Cred că Pencroff n-ar da de baza lor chiar dacă ar avea o sondă de cinci sau şase ori mai lungă, observă Harbert.

Toate bune şi frumoase, se amestecă reporterul, dar îmi permit totuşi să observ că radei lui Pencroff îi lipseşte un lucru însemnat.

Şi ce anume, domnule Spilett?

O spărtură, o falie care să deschidă un drum spre interiorul insulei. Nu văd nici un loc unde s-ar putea pune piciorul pe ţărm!

Într-adevăr, masele de lavă, înalte şi abrupte, care înconjurau întreg golful, nu îngăduiau nicăieri debarcarea. Lavele alcătuiau un fel de barieră de metrecut, dând golfului înfăţişarea unui fiord norvegian, ba chiar mult mai sălbatică. Corabia plutea de-a lungul acestor ziduri, negăsind nici cel mai.mic loc de trecere, care le-ar fi îngăduit debarcarea.

Pencroff se mângâia cu gândul că vor despica acest perete cu ajutorul unui exploziv, oricând va fi nevoie. Cum deocamdată nu mai aveau ce căuta în acest golf, îndreptă corabia spre trecerea dintre stânci, ieşind din nou în larg pe la orele două.

Uf! făcu Nab uşurat.

S-ar fi spus că viteazul negru se simţea mai bine după ce se văzuse ieşit dintre fălcile uriaşe ale golfului!

De la capul Mandibulei până la râul Mercy nu erau mai mult de opt mile. Cârmiră spre Casa de Granit şi „Bonadventure”, cu pânzele întinse, o luă de-a lungul coastei, plutind la o milă de ţărm. După uriaşele stânci de origine vulcanică, prin faţa ochilor li se perindau dunele capricios aşezate, printre care fusese găsit inginerul şi unde îşi aveau aşezarea sute de zburătoare ale mării.

Pe la orele patru, Pencroff pătrundea în canalul care despărţea ţărmul de insula cea mică, iar la orele cinci, corabia era ancorată pe nisipurile de la revărsarea râului Mercy.

Pionierii lipsiseră trei zile. Ayrton îi aştepta pe plajă, însoţit de meşterul Jup, care le ieşi înainte, vesel şi mârâind de bucurie.

Coastele insulei fuseseră cercetate în întregime, fără ca pionierii noştri să fi găsit vreo urmă care să le dea de gândit. Dacă vreo fiinţă misterioasă locuia în insulă, ea se putea adăposti doar în pădurile de nepătruns ale peninsulei Serpentinei, acolo unde pionierii nu răzbătuseră încă niciodată.

Gédéon Spilett discută aceste lucruri cu inginerul şi hotărâră să atragă atenţia tovarăşilor lor asupra ciudăţeniei diferitelor întâmplări petrecute pe insulă, ultima fiind cea mai de neînţeles dintre toate.

Vorbind din nou despre focul aprins pe litoral de o mână necunoscută, Cyrus Smith nu se putu opri să nu-l întrebe pentru a douăzecea oară pe reporter:

Eşti sigur că ai văzut bine? Să nu fi fost vreo erupţie parţială a vulcanului, sau vreun meteor oarecare!

Nu, Cyrus, răspunse reporterul. Era cu siguranţă un foc aprins de mâna omului. De altfel, întreabă pe Pencroff şi pe Harbert. L-au văzut şi ei ca şi mine şi pot întări spusele mele.

În ziua de 25 aprilie, spre seară, pe când pionierii se aflau cu toţii adunaţi pe platoul Grande-Vue, Cyrus Smith luă cuvântul, spunându-le:

Dragii mei, cred că este de datoria mea să vă atrag atenţia asupra unor întâmplări petrecute pe insula noastră, în privinţa cărora aş dori să cunosc părerea voastră. Aceste fapte par, ca să spun aşa, supranaturale…

Supranaturale?! strigă marinarul, scoţând nori de fum din pipă. Să fie supranaturală insula noastră?

Supranaturală nu-i, Pencroff, dar este cu siguranţă misterioasă, răspunse inginerul. Afară numai dacă ne poţi explica ceea ce Spilett şi cu mine n-am putut dezlega până în prezent.

S-auzim, domnule Cyrus, răspunse marinarul.

Iată: vi s-a părut oare uşor de înţeles, – spuse inginerul, – faptul că după căderea mea în mare am fost regăsit la un sfert de milă în interiorul insulei, fără să-mi fi dat seama şi eu cum de-am ajuns acolo?

Poate că leşinat fiind… zise Pencroff.

Nu se poate, răspunse inginerul. Să mergem mai departe. Aţi înţeles voi cum de-a putut să vă găsească Top la cinci mile de scorbura în care mă aflam?

Instinctul câinelui… răspunse Harbert.

Ciudat instinct mai este şi ăsta! observă reporterul. L-a făcut pe Top să ajungă la noi uscat şi fără urmă de noroi pe el, deşi toată noapte plouase şi fusese o vijelie de pomină.

Să trecem mai departe, urmă inginerul. Aţi înţeles voi cum de a fost aruncat câinele afară din apă, după lupta cu dugongul?

Nu! nu prea, răspunse Pencroff, – după cum n-am priceput nici de unde venea rana dugongului, care părea să fi fost făcută cu un instrument tăios.

Mai departe, urmă Cyrus Smith. Aţi înţeles voi, dragii mei, cum de s-a găsit o alice în trupul pecariului, cum de ne-a sosit la timp lada aceea, fără să găsim altă urmă de naufragiu? Aţi înţeles cum de am dat peste sticla cu documentul acela chiar la prima noastră plimbare pe mare? Aţi înţeles cum de-a venit luntrea cu frânghia ruptă întru întâmpinarea noastră pe apele râului Mercy, tocmai în clipa în care aveam nevoie de ea? Aţi înţeles cum de ne-a fost aruncată scara la timp din înălţimile Casei de Granit, după năvala maimuţelor şi, în sfârşit, cum de a picat în mâinile noastre documentul pe care Ayrton pretinde că nu l-a scris?

Cyrus Sniith înşirase toate întâmplărâle ciudate petrecute pe insulă, fără să uite nimic. Harbert, Pencroff şi Nab se uitau unul la altul, neştiind ce să răspundă, căci succesiunea acestor incidente, înmănunchiate pentru prima oară, îi minuna grozav.

Pe legea mea, spuse în sfârşit Pencroff, se poate să aveţi dreptate, domnule Cyrus. Sunt foarte greu de explicat aceste lucruri!

Şi acum, dragii mei, urmă inginerul, un ultim fapt tot atât de inexplicabil.

Şi anume, domnule Cyrus? întrebă repede Harbert.

Când v-aţi întors de pe insula Tabor, reluă inginerul, mi-ai spus, Pencroff, că ai zărit un foc pe insula Lincoln!

Desigur, răspunse marinarul.

Eşti sigur că ai văzut focul acela?

Aşa cum vă văd.

Şi tu, Harbert?

Dar bine, domnule Cyrus, strigă Harbert, focul acela lucea ca o stea de mărimea întâia!

Te pomeneşti că era chiar o stea, stărui inginerul.

Nu se poate, răspunse Pencroff. Cerul era acoperit cu nori groşi şi o stea nu e aşezată atât de jos la orizont. Domnul Spilett a văzut focul ca şi noi şi poate întări spusele noastre.

Pot să mai adaug, – spuse reporterul, – că focul acela era foarte viu. Semăna cu o lumină electrică.

Da, da! Aşa este… răspunse Harbert, – şi cusiguranţă că ardea pe înălţimile Casei de Granit.

Ei bine, dragii mei, răspunse Cyrus Smith, – în noaptea de 19 spre 20 octombrie, nici Nab, nici eu n-am aprins vreun foc pe ţărm.

Nu dumneavoastră aţi?… strigă Pencroff, care de mirare nici nu mai putu să-şi termine vorba.

Noi n-am ieşit din casă şi dacă aţi zărit un foc pe coastă, el a fost aprins de altcineva.

Pencroff şi Harbert erau înmărmuriţi. Ei nu se înşelaseră; în cursul nopţii de 19 spre 20 octombrie zăriseră un foc pe ţărmul insulei.

Da! Hotărât lucru, exista un mister pe insulă! O putere ciudată, fără îndoială binevoitoare pionierilor, care le aţâţa tot mai mult curiozitatea, se făcea simţită întotdeauna în momentul potrivit. Să fi trăind oare cineva ascuns în adâncurile insulei? Lucrul trebuia lămurit fără întârziere.

Cyrus Smith le reaminti tovarăşilor săi purtarea ciudată a lui Top şi a-lui Jup, de câte ori se. învârteau în jurul gurii puţului, care punea Casa de Granit în legătură cu marea. El le povesti că cercetase puţul, în care nu găsise nimic neobişnuit. în cele din urmă, membrii coloniei hotărâră să scotocească insula în întregime, de îndată ce timpul se va face frumos.

Dar din ziua aceea Pencroff începu să fie neliniştit. Insula, pe care o socoteau un fel de domeniu al lor, parcă nu mai era a lui în întregime; avea simţământul că o împarte cu altul şi fără voia lui nu se mai simţea liber. Vorbea adesea cu Nab despre toate lucrurile astea inexplicabile şi amândoi erau gata să creadă că insula Lincoln era cârmuită de puteri supranaturale.

Între timp, la începutul lunii mai – noiembrie din zonele boreale – începu vremea rea. Iarna se vestea timpurie şi aspră, aşa că se apucară fără întârziere de pregătirile de iarnă. De altfel, de data aceasta o aşteptau liniştiţi, oricât de grea ar fi fost ea. îmbrăcăminte din pâslă aveau din belşug, iar muflonii, din ce în ce mai numeroşi, le dădeau lână destulă pentru fabricarea acestei stofe călduroase.

Bineînţeles că Ayrton primi şi el îmbrăcăminte potrivită. Cyrus îl pofti să petreacă iarna la Casa de Granit, unde era mai plăcut decât la stână; Ayrton făgădui să fină de îndată ce-şi va isprăvi treaba, ceea ce şi făcu de la jumătatea lunii mai. Din acel moment Ayrton împărtăşi viaţa tuturor, căutând să le ajute în orice împrejurare. Rămase însă trist şi abătut şi nu lua parte niciodată la plăcerile tovarăşilor săi.

Aproape toată iarna, a treia pe care o trăiau pe insula Lincoln, pionierii o petrecură închişi în Casa de Granit. Se dezlănţuiră furtuni groaznice şi vânturi turbate, care scuturau parcă stâncile din temelii. Uriaşe talazuri de fund ameninţau insula şi orice vas ancorat în apropiere ar fi pierit cu siguranţă. Pe o asemenea furtună, râul Mercy crescu în două rânduri atât de năvalnic, încât se temeau ca podul şi podeţele de trecere să nu fie luate de ape. Pionierii fură nevoiţi să ia măsuri pentru a întări podeţele de pe plajă, pe care le înecau de fiecare dată valurile ce se spărgeau de ţărm.

E uşor de închipuit ce stricăciuni au putut produce aceste vârtejuri, adevărate trombe marine, în care ploaia se amesteca cu zăpada. Moara şi curtea de păsări au avut cel mai mult de suferit. Pionierii erau adesea nevoiţi să facă reparaţii grabnice fără de care viaţa păsărilor ar fi fost serios ameninţată.

Din pricina timpului prost, mai multe perechi de jaguari şi cete de maimuţe se aventurară până la marginea platoului. Pionierii se temeau ca nu cumva fiarele cele mai îndrăzneţe şi mai sprintene, împinse de foame, să nu caute să treacă apa râiilui, ceea ce era destul de lesne, acesta fiind îngheţat. Fără o supraveghere neîntreruptă, plantaţiile şi animalele domestice erau ameninţate să fie distruse. De multe ori, coloniştii se văzură siliţi să pună nuna pe arme, pentru a ţine la distanţă musafirii primejdioşi. Astfel că pionierii nu duceau lipsă de lucru, deoarece pe lângă toate câte trebuiau făcute pe afară, aveau multe lucrări şi în interiorul Casei de Granit. Pe un ger mare au avut loc câteva vânători frumoase în mlaştinile Tadornelor. Gédéon Spilett şi Harbert, ajutaţi de Jup şi de Top, nu trăgeau nici un glonte fără folos în mulţimea de raţe, becaţine, lişiţe şi nagâţi.

Trecură astfel patru luni de iarnă cu adevărat aspră, adică iunie, iulie, august şi septembrie. Dar, la drept vorbind, Casa de Granit nu suferi prea mult de pe urma intemperiilor. Stâna de asemenea avu puţin de îndurat, fiind aşezată la adăpostul muntelui Franklin, unde nu ajungeau decât ultimele rafale, după ce se loviseră de pădurile şi culmile stâncoase ale litoralului. Stricăciunile de la fermă erau deci cu totul neînsemnate, şi Ayrton rândui totul cu îndemânare, pe la sfârşitul lunii octombrie, când se abătu câteva zile pe acolo.

În tot timpul iernii nu se mai ivi nici o întâmplare inexplicabilă. Nu se petrecu nimic ciudat, deşi Pencroff şi Nab pândeau toate incidentele, oricât de neînsemnate, care ar fi putut avea o cauză misterioasă. Top şi Jup nu se mai învârteau în jurul puţului şi nu mai dădeau semne de nelinişte. Seria întâmplărilor supranaturale părea să fi încetat. în lungile seri de iarnă, vorbiră totuşi mult despre ele şi despre hotărârea luată de a cerceta insula până în colţurile ei cele mai ascunse. Un eveniment grav, şi care ar fi putut avea urmări foarte neplăcute, veni să schimbe pentru un timp planurile lui Cyrus Smith şi ale tovarăşilor lui.

Era în octombrie, primăvara se apropia cu paşi repezi. Natura se trezea sub razele călduţe ale soarelui, iar copacii, abia înfrunziţi, formau insule luminoase în mijlocul verdelui întunecat al coniferelor.

Vă amintiţi desigur că Gédéon Spilett şi Harbert fotografiaseră, în mai multe rânduri, diferite părţi frumoase ale insulei.

Tot astfel, în ziua de 17 octombrie, pe la orele trei după-amiază, Harbert, fermecat de frumuseţea zilei, se gândi să fotografieze întreg golful Uniunii, de la capul Mandibulei până la capul Ghearei.

Liniă orizontului se arcuia limpede, iar marea, dinspre care adia o briză uşoară, părea un lac liniştit, străpuns de luciri argintii.

Harbert aşezase aparatul în dreptul unei ferestre a Casei de Granit, de unde se vedea întreg golful şi plaja. Procedă ca de obicei şi apoi se duse să developeze clişeul într-un ungher întunecat al casei, unde îşi depozitase toate substanţele necesare operaţiei.

Întorcându-se la lumină, Harbert zări pe clişeu un punct foarte mic, care-i păta orizontul. încercă să scoată pata spălând placa din nou, dar în zadar.

„O fi fost defectă sticla”, gândi el.

Avu apoi curiozitatea să cerceteze defectul acesta cu o lentilă puternică, pe care o deşurubă dintr-un ochian.

Dar nici nu se uită bine şi scoase un ţipăt, iar clişeul fu cât pe-aci să-i scape din mână.

Se repezi în camera în care se afla Cyrus Smith şi-i întinse clişeul şi lentila, arătându-i pata.

Cyrus Smith cercetă şi el punctul, apoi, luându-şi ochianul, se repezi la fereastră.

Inginerul scrută cu privirea întreaga zare, oprindu-se în cele din urmă asupra punctului căutat. Lăsând ochianul, rosti un singur cuvânt:

— Corabie!

Şi într-adevăr, în dreptul insulei Lincoln se zărea în larg un vas.

Sfârşitul părţii a doua