CAPITOLUL XVII.

Mereu singur. O cerere a necunoscutului. Ferma de la stână. Cu doisprezece ani în urmă! Contramaistrul de pe Britania. Părăsit pe insula Tabor. Cyrus Smith îi strânge mâna. Taina documentului.

Ultimele cuvinte ale necunoscutului adevereau bănuielile pionierilor. Trecutul acestui om era întunecat de un păcat, ispăşit poate în ochii oamenilor, dar pe care conştiinţa lui nu-l iertase încă. Se vedea însă că vinovatul avea remuşcări: se căia şi nu se socotea vrednic să dea mâna cu oamenii cinstiţi. Totuşi, după întâmplarea cu jaguarul, el nu se mai întoarse în pădure, dar nici nu veni în Casa de Granit.

Ce taină ascundea viaţa lui? Oare va vorbi vreodată despre aceasta? Nu le rămânea decât să aştepte. Până una alta, locuitorii insulei Lincoln hotărâră să nu-l mai întrebe nimic şi să trăiască laolaltă, ca şi când n-ar fi existat nici o bănuială împotriva lui.

Câteva zile, viaţa comună îşi urmă cursul obişnuit. Cyrus Smith şi Gédéon Spilett deveniseră pentru un timp chimişti, lucrau împreună şi reporterul nu-l părăsea pe inginer decât atunci când se ducea la vânătoare cu Harbert, socotind că nu era prudent să mai lase băiatul să cutreiere pădurea singur. Nab şi Pencroff trebăluiau când la grajd, când la stână sau la Casa de Granit, unde nu duceau lipsă de’ lucru.

Necunoscutul muncea singur mai la o parte. îşi reluase viaţa dinainte, nu venea la masă, dormea pe platou sub copaci şi nu se apropia niciodată de cei din jurul lui. Tovărăşia acelora care îl scăpaseră părea să-i fie nesuferită.

Atunci, spuse Pencroff, de ce-a cerut ajutorul semenilor lui? De ce-a aruncat documentul acela în apă?

Ne va răspunde singur când va veni vremea, răspunse Cyrus Smith.

Şi când va veni vremea aceea?

Poate mai curând decât crezi, Pencroff.

Într-adevăr, ziua mărturisirilor se apropia.

La 10 decembrie, o săptămână după întoarcerea la Casa de Granit, necunoscutul se apropie de Cyrus Smith şi îi spuse cu o voce liniştită şi cu un aer sfios:

Domnule, aş dori să vă rog ceva.

Vorbeşte, îi spuse inginerul, dar înainte de toate aş vrea să-ţi spun ceva.

La aceste cuvinte, omul roşi, părând că vrea să se retragă. Cyrus Smith înţelegea ce se petrece în sufletul vinovatului, care se temea să nu se vorbească despre trecutul lui.

Îl apucă de mână, spunându-i:

Prietene, vreau să ştii că noi suntem tovarăşii dumitale şi prietenii dumitale. Acuma te ascult.

Necunoscutul duse mâna la ochi. Tremura şi câteva minute nu fu în stare să scoată un cuvânt.

Domnule, spuse el în sfârşit, am venit cu o mare rugăminte la dumneavoastră.

Anume?

Aveţi la patru sau cinci mile de aici, la poalele muntelui, o stână, unde ţineţi vitele dumneavoastră. Animalele acelea au nevoie de îngrijire. Îmi daţi voie să trăiesc acolo, în mijlocul lor?

Cyrus Smith îl privi cu milă şi adâncă înţelegere. Apoi îi spuse:

Dragul meu, la stână sunt numai staule, care nu sunt prea bune nici pentru vite…

Sunt destul de bune pentru mine, domnule.

Prietene, urmă Cyrus Smith, vei face aşa cum vei voi; dacă-ţi place să trăieşti la stână, fie, să ştii însă că vei fi întotdeauna binevenit la Casa de Granit. De asemenea, vom face tot ce ne este cu putinţă ca să te simţi bine şi acolo.

Oricum va fi, cred că-mi va fi bine.

Prietene, îi răspunse inginerul, apăsând asupra acestui cuvânt, în privinţa asta noi ştim mai bine ce avem de făcut!

Mulţumesc, domnule, răspunse necunoscutul, depărtându-se.

Inginerul împărtăşi tovarăşilor săi această cerere şi hotărâră cu toţii să clădească la stână o casă de lemn, cât se poate de confortabilă.

În aceeaşi zi, pionierii se duseră la stână cu toate uneltele necesare şi peste o săptămână casa, aşezată la vreo douăzeci de picioare de staule, era gata să-şi primească oaspetele, care putea veghea de acolo cu uşurinţă asupra turmei de mufloni, ce număra peste optzeci de capete. Avea şi mobilă: un pat, o masă, o bancă, un dulap şi, în afară de acestea, arme, muniţii şi unelte.

Necunoscutul nici nu se dusese să-şi vadă noua locuinţă. El îi lăsă pe pionieri să procedeze cum credeau ei de cuviinţă, iar în timpul acesta îşi isprăvi munca pe platou. Mulţumită lui, pământul era gata pregătit pentru însămânţări, care se puteau face de îndată ce timpul era potrivit.

În ziua de 20 noiembrie, locuinţa de la stână era terminată. Inginerul îşi înştiinţa prietenul că totul era gata şi îl aşteaptă şi acesta le aduse la cunoştinţă că are de gând să doarmă acolo chiar în noaptea aceea.

În aceeaşi seară, pionierii se aflau cu toţii în Casa de Granit. Era ora opt, ora la care tovarăşul lor trebuia să plece. Ca să nu-l tulbure, îl lăsaseră singur şi se întorseseră în casă.

Stăteau de vorbă în sala cea mare, când deodată cineva bătu uşor în uşă. Intrând, necunoscutul le spuse fără nici un fel de introducere:

— Domnilor, înainte de a pleca, e bine să-mi cunoaşteţi trecutul. Iată-l:

Cuvintele acestea mişcară adânc pe Cyrus Smith şi pe tovarăşii lui.

Inginerul se sculă în picioare:

Nu-ţi cerem nimic, dragul meu, spuse el. E dreptul dumitale să-l păstrezi în tăcere…

Datoria mea este sa vorbesc.

Atunci, ia loc, te rog.

Voi sta în picioare.

Te ascultăm, răspunse Cyrus Smith.

Necunoscutul se trase într-un loc mai întunecat al sălii. Stătea cu capul descoperit, cu braţele încrucişate pe piept, iar vocea lui era sugrumată, vorbind ca un om care face eforturi să vorbească. Povesti apoi, ascultat de toţi cei de faţă, care nu-l întrerupseră nici măcar o singură dată.

În ziua de 20 noiembrie 1857, un yacht de plăcere, purtând numele de Duncan şi care aparţinea lordului Glenarvan, ancoră la capul Bernouilli, pe coasta apuseană a Australiei. Pe bordul yachtului se aflau lordul Glenarvan cu soţia, un maior din armata, engleză, un geograf francez, o fată tânără şi un băiat. Aceştia din urmă erau copiii căpitanului Grant, al cărui vas, Britania, pierise cu un an înainte. Duncan-ul era condus de căpitanul John Mangles, care avea sub comanda lui un echipaj de cincisprezece oameni.

Iată de ce se afla yachtul în apele Australiei:

Cu şase luni în urmă, Duncan-ul găsise în marea Irlandei o sticlă, în care se afla un document scris, în limbile engleză, germană şi franceză. Din acest document reieşea că mai există trei supravieţuitori de pe Britania, că aceşti supravieţuitori sunt căpitanul Grant şi doi oameni ai echipajului şi că ei s-ar afla într-un ţinut a cărui latitudine era însemnată în document, dar a cărui longitudine fusese ştearsă de apele mării şi nu se mai putea citi.

Latitudinea era de 37°11’ australă. Longitudinea fiind necunoscută, oricine călătorea de-a lungul paralelei de treizeci şi şapte de grade trebuia să dea cu siguranţă de ţinutul în care se afla căpitanul Grant şi tovarăşii săi.

Deoarece amiralitatea engleză şovăia să întreprindă asemenea cercetări, lordul Glenarvan hotărî să facă totul pentru a da de urma căpitanului. Se puse deci în legătură cu Mary şi Robert Grant. Yachtul Duncan fu pregătit pentru o călătorie lungă, în care se hotărâseră să plece atât copiii căpitanului, cât şi familia lordului, şi părăsind oraşul Glasgow, trecu Atlanticul, străbătu strâmtoarea Magellan şi, plutind în Pacific, ajunse până în Patagonia, unde se presupunea că se află căpitanul Grant, căzut în mâinile indigenilor.

Călătorii debarcară pe coasta apuseană a Patagoniei, iar vasul îşi urmă drumul, pentru a-i aştepta apoi la capul Corrientes pe coasta răsăriteană.

Lordul Glenarvan străbătu Patagonia, de-a lungul paralelei 37 şi, nedând de urma căpitanului, se îmbarcă din nou în ziua de 13 noiembrie, ca să-şi urmeze cercetările pe întinsul oceanului.

După ce vizită zadarnic insulele Tristan d’Acunha şi Amsterdam, yachtul ajunse la capul Bernouilli, pe coasta Australiei, la 20 decembrie 1854.

Lordul Glenarvan avea de gând să străbată Australia de-a lungul paralelei 37, după cum străbătuse şi America şi de aceea debarcară aici. La câteva mile de ţărm se afla o fermă a unui irlandez, care dădu găzduire călătorilor. Lordul Glenarvan îi povesti irlandezului despre ţinta călătoriei sale, apoi îl întrebă dacă nu auzise de un vas englez cu numele Britania, care trebuie să se fi scufundat, cu doi ani în urmă, pe coasta de Vest a Australiei.

Irlandezul nu auzise pomenindu-se de acest naufragiu, dar, spre surprinderea tuturor, un servitor al irlandezului se amestecă în vorbă, spunând: „Dacă mai trăieşte căpitanul Grant, atunci cu siguranţă că trăieşte pe pământ australian”.

„Cine eşti dumneata?” întrebă lordul Glenarvan.

„Un scoţian ca şi dumneavoastră, unul din naufragiaţii de pe Britania”.

Omul acela se numea Ayrton. Fusese contramaistru pe Britania, ceea ce dovedi cu acte. Despărţit de căpitanul Grant în clipa în care corabia se spărgea de stânci, el crezuse până atunci că întregul echipaj pierise împreună cu căpitanul şi că el, Ayrton, este singurul supravieţuitor al vasului.

„Dar, adăugă el, naufragiul a avut loc pe coasta de est, nu de vest, a Australiei; şi dacă mai trăieşte căpitanul Grant, după cum reiese din documentul de faţă, el este desigur prizonierul indigenilor. Acolo trebuie căutat”.

Omul avea o voce sinceră şi o privire liniştită, aşa că nu se îndoiră de cuvintele lui. Irlandezul, în slujba căruia se afla de peste un an, garantă pentru el. Lordul Glenarvan căpătă încredere în el şi hotărî să străbată Australia împreună de-a lungul paralelei 37. Glenarvan cu soţia, cei doi copii, maiorul, francezul, căpitanul Mangles şi câţiva marinari alcătuiau grupul care trebuia să pornească sub conducerea lui Ayrton; yachtul Duncan, comandat de secundul Tom Austin, urma să se ducă la Melbourne şi să aştepte acolo ordinele lordului Glenarvan.

Plecară în ziua de 23 decembrie 1854.

E timpul să vă spun că acest Ayrton era un trădător. Fusese într-adevăr contramaistru pe Britania, dar în urma unor certuri cu căpitanul, acesta îl debarcase în ziua de 8 aprilie 1852 pe coasta de vest a Australiei şi îl părăsise acolo pe bună dreptate.

Ticălosul nici nu ştiuse deci până atunci că Britania se scufundase. El află lucrul acesta din povestirea lordului Glenarvan. Din clipa în care fusese părăsit, omul devenise, sub numele de Ben Joyce, căpetenia unor ocnaşi evadaţi; dacă îl sfătuia pe lordul Glenarvan să-şi facă cercetările pe coasta de est, o făcea ca să-l îndepărteze de vasul său, pe care voia să pună mâna, dorind să transforme Duncan-ul într-un vas de piraţi, care să opereze în apele Pacificului.

Aici, necunoscutul se opri o clipă, vocea îi tremura, apoi povesti mai departe:

Expediţia porni prin inima continentului australian. Desigur că dădură greş, deoarece erau conduşi de Ayrton, urmat îndeaproape de banda lui de ocnaşi, care fusese instruită pentru lovitura pe care o pregătea el.

Duncan-ul fusese trimis între timp la Melbourne, pentru nişte reparaţii. Ayrton dorea să.-l facă pe lordul Glenarvan să-i dea ordine să părăsească oraşul Melbourne şi să acosteze pe coasta de est a Australiei, unde ar fi fost mai uşor să pună mâna pe vas. Mişelul conduse expediţia până în apropierea coastei împădurite, unde cu greu se puteau găsi cele trebuitoare traiului şi aici obţinu din partea lordului o scrisoare către secundul yahtului. În această scrisoare i se ordona secundului să conducă de îndată vasul pe coasta de est, în golful Twofold, care se afla la o depărtare de câteva zile de locul unde se oprise expediţia. Acolo îşi dăduse Ayrton întâlnire cu complicii lui.

Dar când lordul era gata să-i încredinţeze scrisoarea, îşi dădu seama de intenţiile lui. Totuşi, Ayrton izbuti să pună mâna pe ea şi, două zile mai târziii, Ayrton sosea la Melbourne.

Până acum, planurile criminalului se împliniseră. Găsise mijlocul să conducă Duncan-ul în golful unde avea să cadă pradă ocnaşilor şi, după masacrarea echipajului, Beh Joyce urma să devină stăpânul mărilor…

Ayrton ajunse la Melbourne, unde dădu scrisoarea secundului Tom Austin, care, după ce luă cunoştinţă de conţinutul ei, porni de îndată în larg; dar care nu fu dezamăgirea şi furia lui Ayrton, aflând că secundul îndrepta vasul spre coasta de est a Noii Zeelande, în loc să-l îndrepte spre coasta de est a Australiei. încercă să se opună, dar Austin îi arătă scrisoarea… Într-adevăr, printr-o greşeală a geografului francez, care redactase scrisoarea, era indicat ca loc de destinaţie, în loc de Australia, coasta de est a Noii Zeelande.

Toate planurile lui Ayrton, se prăbuşeau! încercă să. se răzvrătească, dar fu închis şi condus pe coasta Noii Zeelande, fără să ştie ce avea să se întâmple cu lordul Glenarvan sau cu complicii lui.

Duncan-ul rămase să navigheze pe coasta aceasta până în ziua de 3 martie, când Ayrton auzi nişte detunături. Erau tunurile yachtului, care dădeau semnalul şi peste câteva minute, lordul Glenarvan cu ai săi se urcau pe bord. Iată ce se întâmplase:

După multă oboseală şi trecând prin multe primejdii, lordul Glenarvan ajunsese pe coasta de est a Australiei, în golful Twofold. Acolo nici urmă de Duncan! Lordul telegrafie la Melbourne. I se răspunse: „Duncan plecat din ziua de 18 crt. spre destinaţie necunoscută”.

Lordul Glenarvan îşi închipui de îndată că yachtul căzuse în mâinile lui Ben Joyce, devenind astfel un vas de piraţi.

Dar, fiind un om curajos şi întreprinzător, nu se dădu bătut, ci se îmbarcă pe un vas de marfă, ajungând pe coasta de vest a Noii Zeclande, pe care o străbătu de-a lungul paralelei 37, fără să dea. de urma căpitanului Grant. Pe coasta cealaltă, spre marea lui mirare, regăsi Duncan-ul, cared aştepta acolo de cinci săptămâni!

În ziua de 3 martie 1855, lordul Glenarvan se afla din nou pe bordul Duncan-ului, Ayrton de asemenea. Trădătorul fu adus în faţa lordului, care dorea să afle de la el tot ce ştia despre soarta căpitanului Grant. Ayrton refuză să vorbească. Lordul Glenarvan îi spuse atunci că la prima escală îl va preda autorităţilor engleze. Ayrton păstra aceeaşi tăcere.

Duncan-ul îşi reluă drumul de-a lungul paralelei 37. Între timp, lady Glenarvan încercă să învingă rezistenţa banditului. Ayrton îi propuse lordului ca, în schimbul informaţiilor pe care i le va da în privinţa căpitanului Grant, să fie lăsat pe una din insulele Pacificului şi să nu fie predat autorităţilor engleze. Lordul Glenarvan, hotărât să afle totul despre căpitanul Grant, consimţi.

Ayrton îi istorisi atunci toată viaţa lui, arătândU-i astfel că nu mai ştia nimic despre căpitan din ziua în care fusese debarcat cu de-a sila pe coasta australiană.

Cu toate acestea, lordul Glenarvan se ţinu de cuvânt. Duncan-ul îşi urmă drumul, ajungând la insula Tabor. Acolo voiau să-l părăsească pe Ayrton şi tot acolo, printr-o adevărată minune, au fost regăsiţi căpitanul Grant şi cei doi oameni ai săi. Insula era aşezată chiar pe paralela 37. Banditul le luă astfel locul pe insula pustie şi iată cuvintele pe care le rosti lordul Glenarvan, pe când Ayrton părăsea yachtul:

— Aici, Ayrton, vei fi departe de orice ţărm şi despărţit de semenii tăi. Nu vei putea fugi din locul acesta unde te lasă Duncan-ul. Vei fi singur, dar nu vei fi pierdut, neştiut de nimeni, aşa cum a fost căpitanul Grant. Oricât de nevrednic ai fi, oamenii se vor gândi la tine. Ştiu unde te-am lăsat şi ştiu deci unde să te găsesc. Nu te voi uita niciodată!”

Şi Duncan-ul ridică pânzele, făcându-se nevăzut în zare.

Acestea se petrecură în ziua de 18 martie 1855.

Ayrton rămase singur, dar nu ducea lipsă de muniţii şi de arme, de unelte sau de seminţe. El, ticălosul, se putea folosi de casa clădită de un om cinstit, cum era căpitanul Grant. Nu-i mai rămânea decât să numere zilele şi să ispăşească în singurătate fărădelegile făcute.

Domnilor, omul se căi, se ruşina de faptele sale, simţindu-se nespus de nenorocit. îşi spunea mereu că trebuie să devină un om demn să se întoarcă printre oameni, presupunând că vor veni să-l ia într-o bună zi. Suferi cumplit şi munci din răsputeri, căutând să devină un alt om, mai bun.

Trăi astfel doi ani, trei ani. Abătut de singurătate, cercetând mereu zarea în aşteptarea unei corăbii şi întrebându-se cât va dura ispăşirea, suferea cum nu suferise vreodată în viaţa lui! Ah! Cumplită-i singurătatea pentru sufletul ros de remuşcări!

Se vede însă că pedeapsa nu fusese destul de grea, căci omul simţi cum, încetul cu încetul, se sălbăticeşte, se abrutizează! Nu vă pot spune dacă lucrul acesta s-a întâmplat la doi sau patru ani după ce fusese părăsit pe insulă, tot ce mai ştiu este că deveni omul nefericit pe care l-aţi găsit!

Cred că nu mai trebuie să vă mărturisesc, domnilor, că Ayrton, Ben Joyce şi cu mine suntem una şi aceeaşi persoană!

Cyrus Smith şi tovarăşii săi se sculaseră în picioare. Erau cutremuraţi de cumplita mizerie, suferinţă şi desperare ce se dezvăluiseră în faţa lor.

Ai făcut mari fărădelegi, Ayrton. Sunt însă sigur că ţi-ai ispăşit cu prisosinţă păcatele, îi spuse Cyrus Smith. De aceea, revenind printre semenii dumitale, eşti iertat. Şi acum te întrebăm: vrei să fii tovarăşul nostru?

Ayrton se trase un pas înapoi.

Dă-mi mâna, spuse inginerul.

Ayrton se repezi spre mâna pe care i-o întindea Cyrus Smith, în timp ce lacrimi amare i se rostogoleau pe obraji.

Vrei să trăieşti în mijlocul nostru? întrebă Cyrus Smith.

Mai lăsaţi-mă singur câtva timp, domnule Smith, răspunse Ayrton. Lăsaţi-mă singur în locuinţa de la stână I.

Cum vrei, Ayrton.

Nenorocitul se pregătea să plece, când inginerul mai adăugă:

O singură întrebare, dragul meu! Dacă hotărârea dumitale era să trăieşti singur, de ce-ai aruncat în mare documentul acela, care ne-a făcut să dăm de urma dumitale?

Ce document? răspunse Ayrton, care nu părea să ştie despre ce e vorba.

Documentul închis într-o sticlă, pe care l-am găsit noi şi prin care am aflat aşezarea exactă a insulei Tabor!

Ayrton duse mâna la frunte, răspunzând după o clipă de gândire:

N-am aruncat nici un document în mare Niciodată? strigă Pencroff.

Niciodată!

Înclinându-se, Ayrton porni spre uşă, pe care o închise în urma lui.