CAPITOLUL XVI.

O taină ce trebuie lămurită. Primele cuvinte ale necunoscutului. Doisprezece ani pe insulă. Mărturisiri. Dispariţia. încrederea lui Cyrus Smith. Moara. Prima pâine. Un act de devotament, Mâini cinstite.

Într-adevăr, nenorocitul plângea! Cine ştie ce amintiri îl străfulgeraseră! Pionierii îl lăsară câtva timp pe platou, depărtându-se puţin, ca să se simtă mai liber. Dar acesta nu se gândea nicidecum să folosească libertatea spre a fugi, aşa că Cyrus Smith se hotărî să-l readucă la Casa de Granit.

Două zile după această întâmplare, necunoscutul începu să facă încercări să ia parte la viaţa comună. Se vedea foarte bine că aude şi înţelege totul, dar părea că se încăpăţânează să nu vorbească; într-o seară, Pencroff, care trăgea cu urechea la uşa camerii lui, îl auzi rostind:

Nu! Aici! Eu! Niciodată!

Marinarul repetă aceste cuvinte tovarăşilor săi.

Cine ştie ce taină dureroasă ascunde! murmură Cyrus Smith.

Necunoscutul începuse să folosească uneltele agricole şi lucra în grădina de zarzavat. Câteodată se oprea din treabă şi părea cufundat în gânduri; potrivit sfatului inginerului, îl lăsau în pace, respectând izolarea în care se complăcea deocamdată. Dacă unul din pionieri se apropia de el, omul’se dădea la o parte, suspinând din adâncul pieptului!

S-ar fi putut crede că era copleşit de remuşcări, şi Gédéon Spilett nu se putu opri să facă într-o zi următoarea observaţie:

Poate că nu vorbeşte, pentru că are lucruri prea grave de spus!

Trebuiau să aibă răbdare şi să aştepte. Altceva nu puteau face.

Câteva zile mai târziu, la 3 noiembrie, necunoscutul, care lucra pe platou, se opri, aruncând lopata pe jos.

Cyru’s Smith, care îl observa, zări iar lacrimi picurând din ochii săi. O milă adâncă îl împinse spre bietul om. îi cuprinse braţul, spunându-i:

Ce ai, dragul meu?

Necunoscutul încercă să-i ocolească privirea şi se depărta puţin de Cyrus Smith, care voia să-i apuce mâna.

Priveşte-mă în faţă, prietene, rosti Cyrus Smith, cu o voce mai apăsată. îţi cer acest lucru!

Necunoscutul se uită la inginer şi păru să se supună cu totul privirii poruncitoare. Apoi încercă să fugă. Dar deodată chipul i se transfigura. Ochii-i aruncau scântei şi cuvintele-i fluturau pe buze. Nu se mai putea opri!… În cele din urmă îşi încrucişa braţele, întrebând cu o voce stinsă:

Cine sunteţi?

Nişte naufragiaţi ca şi dumneata, răspunse inginerul, adânc mişcat. Noi te-am adus aici, printre semenii dumitale.

Semenii mei… N-am nici un fel de semeni!

Eşti printre prieteni.

Prieteni!… Eu! Prieteni! strigă necunoscutul, ascunzându-şi capul în mâini… Nu… Nu e cu putinţă… Lăsaţi-mă! Lăsaţi-mă…!

O rupse apoi la fugă. spre marginea dinspre mare a platoului şi rămase acolo nemişcat.

Cyrus Smith se întoarse la tovarăşii lui şi le povesti cele petrecute.

Se pare că există o taină în viaţa acestui om, spuse Gédéon Spilett, şi că nu a reintrat în rândurile oamenilor decât din cauza unor remuşcări ce-l frământă.

Cine ştie ce fel de om am adus printre noi, spuse marinarul. Tainele astea…

Le vom respecta, îi tăie vorba Cyrus Smith. Dacă a păcătuit, e destul de pedepsit, şi din partea noastră este iertat.

Timp de două ore necunoscutul stătu singur pe plajă, copleşit de amintirile trecutului său, un trecut întunecat, fără îndoială, iar pionierii, care nu-l scăpau din ochi, nu-i tulburară singurătatea.

După vreo două ceasuri, omul păru că ia o hotărâre şi se îndreptă spre Cyrus Smith. Ochii îi erau înroşiţi de lacrimile pe care le vărsase. Acum nu mai plângea; avea însă întipărită pe faţă o mare sfiiciune. Parcă îi era frică şi ruşine totodată şi-şi ţinea capul plecat.

Domnule, îl întrebă el pe Cyrus Smith, dumneata şi tovarăşii dumitale sunteţi englezi?

Nu, răspunse inginerul, suntem americani.

A! exclamă necunoscutul, apoi şopti: Mai bine aşa!

Dar dumneata, dragul meu, ce eşti? întrebă inginerul.

Sunt englez, răspunse el repede.

Şi, ca şi cum îi venise destul de greu să rostească aceste cuvinte, necunoscutul se depărta spre plajă, unde umblă de colo până colo, pradă unei grozave tulburări.

Trecând la un moment dat pe lângă Harbert, se opri, întrebându-l cu o voce stinsă:

În ce lună suntem?

În noiembrie, răspunse Harbert.

Ce an?

Doisprezece ani! Doisprezece ani! strigă el. Apoi se depărta repede.

Harbert istorisi prietenilor săi cele spuse de necunoscut.

Nenorocitul acesta, observă Gédéon Spilett, pierduse chiar şi socoteala lunilor şi anilor.

Da! zise Harbert. Când am dat de el se afla de doisprezece ani pe insulă.

Doisprezece ani, spuse Cyrus Smith, doisprezece ani de singurătate, după cine ştie ce viaţă blestemată, pot face pe orice om să-şi piardă minţile!

Îmi vine să cred, spuse Pencroff, că omul ăsta n-a ajuns pe insula Tabor în urma unui naufragiu, ci că a fost părăsit acolo din cauza vreunei crime.

S-ar putea să ai dreptate, Pencroff, răspunse reporterul, şi dacă acesta e adevărul, poate că într-o bună zi acei care l-au părăsit vor veni să-l ia!

Şi n-au să-l mai găsească! spuse Harbert.

Dar atunci, reluă Pencroff, ar fi poate mai bine să ne întoarcem şi…

Dragii mei, spuse Cyrus Smith, degeaba vorbim de vreme ce nu cunoaştem adevărul. Cred că nenorocitul acesta a suferit destul şi că şi-a ispăşit din greu păcatele, oricare ar fi ele, şi că acum îl copleşeşte nevoia de a se destăinui. Să nu-l silim să vorbească! Ne va mărturisi singur totul şi atunci vom vedea ce e de făcut. El ne va spune dacă mai are vreo speranţă sau siguranţa să fie repatriat într-o bună zi. De altfel eu mă îndoiesc…

De ce? întrebă reporterul.

Dacă ar fi fost sigur că într-o bună zi va fi salvat, omul ar fi aşteptat scăparea fără să arunce documentul acela în mare. Mai curând îmi vine să cred că a fost condamnat să se stingă acolo pe insulă, fără să-şi mai revadă semenii!

Un singur lucru nu pot să-mi explic, zise marinarul.

Ce anume?

Dacă omul acesta a fost părăsit acum doisprezece ani pe insula Tabor, este de presupus că se află de câţiva ani în starea de sălbăticie în care l-am găsit.

Foarte posibil, răspunse Cyrus Smith.

Asta ar însemna că documentul a fost scris cu câţiva ani în urmă?

Fără îndoială… şi totuşi pare să fi fost scris de curând!…

De altfel, nu-mi vine să cred că i-au trebuit sticlei câţiva ani ca să ajungă de la insula Tabor la insula Lincoln.

N-ar fi cu neputinţă, răspunse reporterul. Se poate să fi rătăcit multă vreme în vecinătatea insulei.

Asta nu se poate, răspunse Pencroff, – doar mai plutea încă. Şi nici măcar nu-mi vine să cred că după ce a stat câtva timp pe ţărm s-o fi luat marea din nou. Prin locurile acelea ţărmul e plin de stânci şi s-ar fi spart cu siguranţă.

Aşa e, murmură îngândurat Cyrus Smith.

Şi mai mult, – adăugă marinarul, – dacă documentul ar fi fost scris şi vârât în sticlă acum câţiva ani, el ar fi suferit din cauza umezelii, ori noi l-am găsit în perfectă stare.

Observaţia marinarului era foarte îndreptăţită şi toată această împrejurare era ciudată, căci documentul părea scris de curând. Mai mult, amănuntele privind aşezarea geografică a insulei Tabor erau (late cu o preciziune care dovedea o serie de cunoştinţe pe care un simplu marinar nu le,putea avea.

Iată încă o serie de fapte inexplicabile, spuse inginerul. Totuşi, să nu-l silim pe noul nostru tovarăş să vorbească din nou. Când va voi el, dragii mei, vom fi gata să-l ascultăm!

În zilele următoare, necunoscutul nu mai scoase nici un cuvânt şi nu părăsi de loc platoul. Muncea la câmp, fără să se odihnească şi se ţinea întotdeauna departe de ceilalţi oameni. Când venea ora mesei nu-i însoţea la Casa de Granit, cu toate că fusese chemat de nenumărate ori şi se mulţumea cu câteva legume crude. Noaptea nu se folosea de camera ce i se dăduse; se culca afară, sub copaci, iar când era vreme rea, se ghemuia într-o scorbură dintre stânci. Părea să trăiască din nou ca pe vremea când se adăpostea în pădurile insulei Tabor. După multe rugăminţi zadarnice, pionierii îl lăsară în pace. Totuşi se apropia clipa în care, împins parcă fără voia lui de propria-i conştiinţă, avea să le facă mărturisiri impresionante.

La 10 noiembrie, în amurg, necunoscutul răsări pe neaşteptate înaintea pionierilor, care şedeau cu toţii pe verandă. Ochii îi străluceau ciudat şi toată făptura lui recăpătase înfăţişarea sălbatică din timpurile rele.

Cyrus Smith şi tovarăşii săi văzură cu uimire cum, sub stăpânirea unei tulburări grozave, dinţii îi clănţăneau ca de friguri. Ce să fi avut? Îi devenise oare de nesuferit vecinătatea semenilor săi? îl apucase din nou dorul de ducă, sau reîncepea starea de abrutizare? Nu-şi puteau închipui altceva, mai ales când îl auziră rostind cuvinte deslânate:

De ce sunt aici?… Cu ce drept m-aţi smuls de pe insula mea?… Ce legătură poate să existe între mine şi voi?… Ştiţi cine sunt eu… ce-am făcut… de ce eram acolo… singur? Şi cine vă spune că n-am fost părăsit… că n-am fost osândit să mor acolo?… îmi cunoaşteţi trecutul?… De unde ştiţi că n-am furat?… Poate am ucis?… Sunt poate un ticălos… o fiinţă blestemată… făcută să trăiască departe de oameni ca o fiară sălbatică… spuneţi., de unde ştiţi?

Pionierii ascultau în tăcere mărturisirile pe care nenorocitul le rostea parcă fără voia lui. Cyrus Smith încercă să-l liniştească, apropiindu-se de el, dar necunoscutul se trase câţiva paşi înapoi.

Nu! Nu! strigă el. O singură întrebare… Sunt liber?

Eşti liber, răspunse inginerul.

Atunci, rămâneţi sănătoşi! strigă el şi o luă la fugă ca un nebun.

Nab, Pencroff şi Harbert se repeziră îndată spre marginea pădurii… dar se întoarseră singuri.

Lăsaţi-l în pace, spuse Cyrus Smith.

Nu se va mai întoarce niciodată… strigă Pencroff.

Ba da, răspunse inginerul.

Trecură mai multe zile, totuşi Cyrus Smith era sigur că nenorocitul se va întoarce, mai devreme sau mai târziu.

Sunt ultimele răbufniri ale acestei firi aspre, spunea inginerul, el a cunoscut remuşcarea şi de acum înainte singurătatea îl va îngrozi.

Între timp muncile de tot felul îşi urmau cursul atât pe platoul Grande-Vue, cât şi la stână, unde Cyrus Smith avea de gând să clădească o fermă. Seminţele aduse de Harbert din insula Tabor fuseseră semănate cu grijă. Platoul devenise o întinsă grădină de zarzavat, bine întreţinută şi care le dădea mult de lucru. Mereu aveau de făcut ceva la ea. Pe măsură ce se înmulţeau zarzavaturile, straturile deveneau şi ele adevărate lanuri, care înlocuiau păşunile. Dar fâneţele creşteau din belşug în restul insulei, aşa că onaggaşii îşi aveau şi pe viitor hrana asigurată. De altfel, fâneţele nu puteau fi primejduite de maimuţe sau de alte jivine, aşa că pionierii socotiră că este mai prevăzător să concentreze pe platou, la adăpostul brâului adânc de ape, toate culturile de zarzavat.

În ziua de 15 noiembrie culeseră a treia recoltă de grâu, care dădu patru mii de baniţe, adică peste cinci sute de milioane de boabe de grâu! Colonia avea acum grâu din belşug. Păstrând o duzină de baniţe pentru semănat, recolta anuală era asigurată şi le rămânea grâu destul pentru hrana lor şi a vitelor.

După strângerea recoltei, a doua jumătate a lunii noiembrie fu hărăzită lucrărilor de panificaţie.

Într-adevăr, aveau grâu, dar nu făină, aşa că erau nevoiţi să facă o moară. Inginerul ar fi putut folosi în acest scop a doua cădere de apă de pe cursul fiului Mercy, deoarece, cum se ştie, prima slujea pentru a pune în funcţiune piua cu care făceau pâslă. După multe discuţii, hotărâră să ridice o moară de vânt pe platoul Grande-Vue, unde ar fi expusă tot anul vânturilor din larg.

— Unde mai pui, observă Pencroff, că o moară de vânt înveseleşte priveliştea.

Se apucară de lucru, alegând lemn potrivit pentru scheletul şi mecanismul morii. În partea de nord a lacului găsiră nişte bolovani mari de gresie, din care îşi făcură pietrele de moară, iar aripile fură croite din interminabilul înveliş al balonului.

Cyrus Smith întocmi planul morii, pe care hotărâră s-o aşeze lângă lac, în dreapta crescătoriei, de păsări, întreg mecanismul era prins pe un ax puternic, ce era fixat într-o schelărie solidă, astfel că moara putea lucra, din orice parte ar fi bătut vântul.

Lucrul mergea repede, căci Nab şi Pencroff deveniseră nişte dulgheri îndemânatici şi n-aveau decât să execute întocmai planurile trasate. în curând, un fel de cuşcă cilindrică, cu un acoperiş ascuţit, ca o gheretă, se ridică lângă lac. Cele patru braţe ale aripilor fură bine înţepenite în pivotul central şi fixate cu nişte drugi de fier. Cât despre diferitele părţi ale mecanismului interior al morii, ele nu erau greu de făcut. Lucrară pe rând: o cutie în care aşezară pietrele morii – una fixă şi alta mobilă – apoi construiră scocul din care grâul se scurgea pe pietre, grătarul mobil, care, mişcându-se cu un ţăcănit neîntrerupt, potriveşte scurgerea grăunţelor, şi sita cea deasă, care cerne făina, oprind pleava. Uneltele erau bune şi lucrarea nu prea grea, căci mecanismul unei mori este destul de simplu. Toţi luară parte la construirea ei, aşa că în ziua de 1 decembrie moara era gata.

Ca întotdeauna, Pencroff era încântat de opera lui, găsind-o desăvârşită.

Ne mai trebuie un vânt bun, spuse el, şi să vedeţi ce frumos vom măcina prima noastră recoltă!

De un vânt bun este nevoie, răspunse inginerul, dar nu de un vânt prea puternic, Pencroff.

Nu-i nimic! Moara noastră se va învârti mai repede.

Nu trebuie să se învârtească mai repede, răspunse Cyrus Smith. Trebuie să cunoaştem viteza vântului pe secundă, pentru că se ştie din experienţă că moara funcţionează cel mai bine atunci când aripile ei se învârtesc de atâtea ori pe minut cât face de şase ori viteza vântului pe secundă. Prin urmare n-avem nevoie de un vânt prea puternic, căci aripile s-ar învârti prea iute.

Se nimereşte de minune, strigă Harbert. Tocmai acum suflă o briză plăcută, aşa cum ne trebuie nouă.

Porniră moara de îndată, căci se grăbeau să guste din prima pâine făcută pe insula Lincoln. Măcinară în dimineaţa aceea trei baniţe de grâu şi a doua zi la prânz pe masa Casei de Granit se răsfăţa o jimblă, puţin cam necrescută, totuşi minunată. Nu e greu de închipuit cu câtă plăcere mâncară pionierii noştri din ea!

Necunoscutul nu se mai arătase. De mai multe ori, Gédéon Spilett şi Harbert cercetară pădurea din vecinătatea Casei de Granit, fără să-l întâlnească şi fără să-i găsească urma. Erau destul de neliniştiţi de această absenţă prelungită. Desigur că fostul locuitor al insulei Tabor avea cu ce să-şi ţină zilele în pădurile bogate în vânat ale Far-West-ului. Dar nu era oare în primejdie să-şi reia vechile sale obiceiuri şi să devină iarăşi un sălbatic sperios? Totuşi Cyrus Smith nu înceta să susţină că fugarul se va întoarce.

Da, se va întoarce! repeta el, stăpânit de o încredere pe care tovarăşii lui nu o împărtăşeau. Pe insula Tabor se ştia singur. Aici, dimpotrivă, se ştie aşteptat. De vreme ce bietul om ne-a şi povestit în parte viaţa lui, sunt sigur că se va întoarce să ne spună totul şi în ziua aceea va fi al nostru!

Mersul întâmplărilor avea să dea dreptate lui Cyrus Smith.

La 3 decembrie, Harbert plecase de pe platoul Grande-Vue şi pescuia pe malul sudic al lacului. Era neînarmat, pentru că fiarele sălbatice nu se arătaseră până atunci prin partea aceea a insulei.

În timpul acesta, Pencroff şi Nab erau ocupaţi în curtea de păsări, iar Cyrus Smith şi reporterul se aflau la Cămin, unde preparau sodă, deoarece li se terminase săpunul.

Pe neaşteptate, izbucniră nişte ţipete:

Ajutor! Ajutor!

Cyrus Smith şi reporterul fiind departe, nu auziră nimic, însă Pencroff şi Nab părăsiră în grabă curtea de păsări, repezindu-se spre lac.

Dar fură depăşiţi de tovarăşul lor necunoscut, a cărui prezenţă prin apropiere n-o bănuise nimeni şi care sări peste pârâul Glicerinei, ce despărţea platoul de pădure, ajungând astfel primul pe malul opus.

Acolo, Harbert se afla în faţa unui jaguar uriaş, asemănător cu acela care fusese ucis pe promontoriul Reptilei. Luat pe neaşteptate, băiatul se lipise de un copac, iar fiara ghemuită la pământ era gata să se năpustească asupra lui… Necunoscutul, înarmat doar cu un cuţit, se repezi la primejdiosul animal, care se întoarse să facă faţă noului duşman.

Lupta fu scurtă. Omul dădu dovadă de o putere şi de o îndemânare neobişnuită. El apucă fiara de, gât, ţinând-o cu o mână puternică, asemenea unui cleşte şi, fără să-i pese de ghearele ce-i sfâşiau carnea, îi înfipse cu cealaltă cuţitul în inimă.

Jaguarul se prăbuşi. Necunoscutul împinse cu piciorul leşul şi, în clipa în care pionierii ajungeau la locul de luptă, se pregătea s-o ia la fugă. Harbert se agăţă însă de el şi strigă:

Nu! Nu! N-ai să pleci!

Cyrus Srhith se îndreptă spre fugar, care, zărindu-l, se încruntă. Haina-i era sfâşiată, iar din umăr i se prelingea sânge, fără ca el să ţină seamă de acest lucru.

Prietene, îi spuse Cyrus Srhith, îţi suntem foarte recunoscători. Ţi-ai primejduit viaţa, ca să ne scapi băiatul!

Viaţa mea! şopti necunoscutul. Ce preţ are ea? Ce valorează ea? Nici cât negru sub unghie!

Eşti rănit?

N-are nici o importanţă.

Vrei să-mi dai mâna?

Şi, fiindcă Harbert încercă să prindă mâna care îl scăpase, necunoscutul îşi încrucişa braţele pe piept, îşi umflă pieptul, iar privirea i se întunecă. Li se păru că vrea din nou să fugă; dar el le vorbi cu o voce răstită, stăpânindu-se cu greu:

Cine sunteţi voi? Şi ce vreţi de la mine? Pentru prima oară dorea să afle povestea pionierilor. Poate că după ce o va auzi va vorbi şi el?

În câteva cuvinte, Cyrus Smith istorisi tot ce li se întâmplase din clipa plecării lor din Richmond, felul cum se descurcaseră şi cum îşi duceau viaţa acum.

Necunoscutul ascultă cu mare atenţie.

Apoi, inginerul îi spuse cine erau ei, Gédéon Spilett, Pencroff, Harbert, Nab şi el însuşi. îi mai povesti că cea mai mare bucurie a lor, de când se aflau pe insula Lincoln, au simţit-o în clipa când s-au întors din insula Tabor, aducând printre ei un nou tovarăş:

Auzind acestea, necunoscutul plecă ochii în pământ. Părea foarte ruşinat.

Acum, când ne cunoşti pe toţi, adăugă Cyrus Srnith, vrei să dai mâna cu noi?

Nu, murmură necunoscutul, cu voce stinsă, nu! Voi sunteţi oameni cinstiţi! Eu însă…