CAPITOLUL I.

Salvare sau pieire? Ayrton e chemat. Discuţie importantă. Nu este Duncan-ul. Un vas suspect. Măsurile ce se iau. Vasul se apropie. O lovitură de tun. Corabia ancorează în dreptul insulei. Noaptea.

Naufragiaţii aerului se aflau de doi ani şi jumătate pe insula Lincoln şi nu izbutiseră încă să intre în legătură cu semenii lor. O singură dată încercase reporterul să comunice cu restul lumii, încredinţând unei păsări o notă, în care se dezvăluia existenţa lor pe insulă, dar nu puteau şti care fusese soarta acelei hârtii. Doar Ayrton ajunsese pe insulă, mărind numărul membrilor coloniei, în împrejurările pe care le cunoaştem. Şi iată că în ziua de 17 octombrie, pe această mare, veşnic pustie, apăreau pe neaşteptate în apropierea insulei alţi oameni.

Nu mai încăpea nici o îndoială! În larg se zărea o corabie! Nu se putea însă şti dacă vasul trecea numai în depărtare, sau se va opri pe insulă. În câteva ore pionierii aveau să cunoască lucrul acesta.

Cyrus Smith şi Harbert îi chemară pe Gédéon Spilett, Pencroff şi Nab în sala mare a Casei de Granit şi le împărtăşiră cele ce se petreceau. Pencroff luă ochianul, cercetă repede până ce dădu de punctul care apăruse ca o mică pată pe clişeul fotografic şi constată apoi cu o voce ciudat de liniştită:

Drace! E într-adevăr o corabie.

Se îndreaptă spre noi? întrebă Gédéon Spilett. Încă nu pot spune nimic, răspunse Pencroff. La orizont se zăreşte numai catargul, nu şi vreo parte din corpul vasului.

Ce trebuie să facem? întrebă băiatul.

S-aşteptăm! răspunse Cyrus Smith.

Pionierii păstrară mult timp tăcere, năpădiţi de toate acele gânduri, emoţii, temeri şi speranţe pe care le poate stârni o astfel de întâmplare – cea mai importantă dintre toate câte se petrecuseră de când ajunseseră pe insula Lincoln.

Ei fuseseră cruţaţi de soarta acelor naufragiaţi care, părăsiţi pe vreo insulă stearpă, îşi smulg o existenţă mizerabilă din sânul unei naturi vitrege, oameni care, prin forţa împrejurărilor, sunt mânaţi într-una de dorul să revadă ţinuturi locuite. Pencroff şi Nab, mai ales, se socoteau fericiţi şi bogaţi şi cu greu s-ar fi putut hotărî să-şi părăsească insula. Se obişnuiseră de altfel cu viaţa asta nouă, în mijlocul unui domeniu pe care îl civilizaseră doar cu ajutorul inteligenţii lor! Şi totuşi, vasul acesta putea să aducă ştiri de pe continent, însemna, poate, chiar o părticică din patria lor, care le venea astfel întru întâmpinare! Şi e lesne de înţeles că inimile lor băteau puternic la gândul că pe bordul acestui vas se aflau semenii lor!

Din când în când Pencroff lua ochianulşi se aşeza la fereastră. Cerceta cu mare grijă corabia, care acum se afla la douăzeci de mile spre est. Pionierii încă.nu aveau cum să-şi semnaleze prezenţa. Un pavilion nu putea fi zărit de la asemenea depărtare, o detunătură nu putea fi auzită, un foc n-ar fi fost văzut.

Totuşi era greu de crezut că insula, străjuită de muntele Franklin, va scăpa vederii posturilor de observaţie de pe vas. Pe de altă parte, se prea putea ca nava să n-aibă nici un motiv să se apropie de un ţărm şi ajunsese din întâmplare în această regiune a Pacificului, unde doar insula Tabor era trecută pe hartă, insulă aşezată şi ea cu totul în afara drumului vaselor ce mergeau spre Polinezia, Noua Zeelandă şi coastele Americii.

Deodată Harbert strigă:

N-o fi Duncan-ul?

După cum ştim, Duncan era yaehtul lordului Glenarvan, care îl lăsase pe Ayrton pe insula Tabor şi trebuia să vină într-o bună zi să-l ia. Şi, deoarece insula aceasta nu era prea departe de insula Lincoln, un vas care s-ar fi îndreptat spre una din ele n-ar fi putut să nu treacă prin faţa celeilalte. Erau situate doar la o depărtare de 150 mile longitudine şi 75 mile latitudine una de alta.

Să-l înştiinţăm pe Ayrton, spuse Gédéon Spilett, şi să-l chemăm de îndată aici. Numai el ne poate spune dacă acesta este Duncan-ul.

Găsind cu toţii că ideea e bună, Spilett telegrafie la stână:

Vino repede!

Peste câteva minute, Ayrton răspundea:

Sosesc!

Apoi pionierii continuară să observe vasul.

Dacă este Duncan-ul, spuse Harbert, Ayrton îl va recunoaşte îndată. Doar a trăit câtva timp pe bordul lui.

Şi ce tulburat are să fie, adăugă Pencroff, dacă este chiar Duncan-ul!

Da, răspunse Cyrus Smith, dar acum Ayrton este vrednic să se întoarcă pe Duncan. Bine-ar fi să fie într-adevăr yachtul lordului Glenarvan, pentru că orice alt vas m-ar pune rău pe gânduri. Mările astea au o faimă rea şi mă tem să nu primim pe insulă vizita unor piraţi malaezi.

În cazul acesta ne vom apăra! strigă Harbert.

Fără îndoială, dragul meu, răspunse inginerul, zâmbind, – totuşi socot că ar fi mai bine să nu fim nevoiţi să ne apărăm.

Am de făcut o observaţie, interveni Gédéon Spilett. Insula Lincoln e necunoscută, nefiind trecută nici pe hărţile cele mai noi. Nu crezi oare, Cyrus, că orice vas care zăreşte un ţărm nou va căuta mai curând să-l cerceteze, decât să fugă de el?

Aveţi dreptate, spuse Pencroff.

Aşa cred şi eu, adăugă inginerul. Ba este chiar de datoria oricărui căpitan de vas să semnaleze şi prin urmare să se apropie şi să cerceteze orice insulă necunoscută, cum ar fi de exemplu insula Lincoln.

Bine, zise Pencroff, să presupunem că vasul se apropie şi ancorează lângă insulă. Ce facem atunci?

Această întrebare neaşteptată rămase mai întâi fără răspuns. Dar după câteva clipe de gândire, Cyrus Smith răspunse liniştit cum îi era obiceiul:

Atunci, dragii mei, iată ce va trebui să facem: să ne punem în legătură cu vasul, să cerem să ne ia pe bordul lui şi să părăsim insula, după ce o vom fi luat în stăpânire în numele ţării noastre. Apoi să ne întoarcem cu toţi cei ce vor dori să se stabilească aci împreună cu noi şi să înzestrăm Republica americană cu o staţiune folositoare în această parte a Pacificului!

Ura! strigă Pencroff, frumos dar va primi ţara noastră o insulă în parte colonizată, cu regiuni purtând numiri geografice, având un port natural, rezerve îndestulătoare de apă dulce, drumuri practicabile, o linie telegrafică, un şantier, o uzină! Nu-i mai rămâne decât să înscrie numele insulei Lincoln pe hărţi!

Dar dacă pune altcineva stăpânire pe insulă în lipsa noastră? observă Gédéon Spilett.

Ei, drăcie! strigă marinarul. Atunci mai bine rămân aici s-o păzesc şi cred că vă închipuiţi că n-ar putea nimeni să mi-o fure ca pe un ceas de buzunar!

Timp de o oră nu-şi dădură seama dacă vasul se îndreaptă spre insula Lincoln sau nu. Părea să se fi apropiat, totuşi, Pencroff nu putea să-i determine direcţia. De altfel, briza care sufla dinspre nord-est părea să mâne vasul spre insulă, iar marea era atât de liniştită, încât străinii puteau să se apropie fără frică, deşi adâncimile din acele locuri nu erau însemnate pe hartă.

Pe la orele patru – o oră după ce fusese chemat – Ayrton sosi la Casa de Granit. Intră în sala mare, spunând:

La ordinele dumneavoastră, domnilor!

Cyrus Smith îi întinse mâna, ca de obicei, conducându-l la fereastră.

Ayrton, te-am chemat să-ţi anunţăm un lucru foarte important. În larg se zăreşte un vas.

Omul mai întâi păli şi privirea i se tulbură o clipă. Apoi cercetă zarea, plecându-se în afară, dar nu văzu nimic.

Ia ochianul, spuse Gédéon Spilett, şi uită-te bine, Ayrton. S-ar putea ca vasul acesta să fie Duncan-ul, venit să te repatrieze.

Duncan-ul! şopti Ayrton. A şi sosit!

Cuvintele îi scăpaseră parcă fără voia lui şi îşi ascunse obrazul în palme.

I se părea oare că doisprezece ani de singurătate pe o insulă pustie nu erau o ispăşire suficientă? Vinovatul pocăit nu se socotea încă vrednic de iertare, atât în ochii săi, cât şi în ochii semenilor săi?

Nu, nu! zise el. Nu poate fi Duncan-ul!

Uită-te bine, Ayrton, îi spuse inginerul. Trebuie să ştim din timp cu ce vas avem de-a face.

Este într-adevăr un vas, dar nu cred să fie Duncan-ul.

Şi de ce n-ar fi el? întrebă Gédéon Spilett.

Pentru că Duncan-ul este un vas cu aburi, iar eu nu zăresc nici o umbră de fum, nici deasupra, nici în urma corăbiei.

Poate că deocamdată, vântul fiind prielnic, se foloseşte numai de pânze, vrând să facă economie de cărbune, aflându-se atât de departe de orice ţărm, observă Pencroff.

S-ar putea să aveţi dreptate, domnule Pencroff, răspunse Ayrton. Poate că vasul şi-a stins focurile. Să aşteptăm să se apropie de coastă şi în curând vom fi lămuriţi.

După aceste cuvinte, Ayrton se retrase într-un colţ al sălii unde rămase tăcut. Pionierii discutau într-una despre vasul necunoscut. Ayrton însă nu lua parte la conversaţie.

Erau cu toţii atât de tulburaţi, încât le era cu neputinţă să-şi mai vadă de treburile obişnuite. Gédéon Spilett şi Pencroff, deosebit de frământaţi, nu puteau sta o clipă locului. Harbert era curios. Doar Nab era cu desăvârşire liniştit. Cât despre inginer, el era preocupat şi părea mai curând că se teme decât că doreşte sosirea vaporului.

Între timp, nava se mai apropiase. Cu ajutorul ochianului, îşi dădură seama că era vorba de un vas de curse lungi, şi nu de una din acele corăbii uşoare de care se slujesc de obicei piraţii Pacificului. Neliniştea inginerului putea fi deci neîntemeiată, iar prezenţa vasului în apele insulei Lincoln nu mai părea să prezinte un pericol pentru locuitorii ei. După o îndelungă cercetare, Pencroff afirmă că vasul era un „bric”28 şi că se apropia oblic de coastă, plutind cu pânzele mici întinse.

Dar, mergând în felul acesta, vasul avea să dispară curând după capul Ghearei, urmând direcţia sudvest. în cazul acesta, trebuiau să urce pe înălţimile golfului Washington, aproape de portul Balonului, ca să-l poată observa, ceea ce era destul de greu, căci se făcuse ora cinci şi amurgul, care se lăsa repede, nu le-ar mai fi îngăduit să-l urmărească prin ochian.

Ce facem când se întunecă de tot? întrebă Gédéon Spilett. Aprindem un foc ca să le semnalăm prezenţa noastră?

Problema era gravă şi, cu toate îndoielile inginerului, hotărâră să aprindă focul. În timpul nopţii, vasul putea să dispară, să se îndepărteze pentru totdeauna, şi cine ştie dacă se va mai arăta altă corabie în apele insulei Lincoln? Şi cine putea şti ce le pregătea pionierilor viitorul?

Da, spuse reporterul, cei de pe vasul acesta, oricine ar fi ei, trebuie să afle că insula este locuită. S-ar putea să ne căim amarnic în viitor dacă vom lăsa să ne scape acest prilej.

Hotărâră deci ca Nab şi Pencroff să se ducă la portul Balonului şi să aprindă acolo, de îndată ce se va întuneca, un foc mare, care să atragă luareaaminte a echipajului.

Dar pe când Nab şi marinarul se pregăteau să părăsească Casa de Granit, vasul îşi schimbă direcţia, îndreptându-se în plin spre insulă, şi anume spre golful Uniunii. Era un vas rapid, care se apropie curând de coastă.

Nab şi Pencroff îşi amânară deci plecarea, iar ochi anul fu trecut lui Ayrton, ca să-şi dea bine seama dacă vaporul este sau nu yachtul Duncan. Deoarece Duncan-ul avea şi el pânze de bric, mai rămânea de văzut dacă între cele două catarge ale vasului din larg, care se afla acum doar la o distanţă de zece mile, se ridică un coş.

Orizontul era încă luminos, astfel că se putea desluşi uşor acest lucru şi Ayrton părăsi ochianul, spunând:

Nu este Duncan-ul! Nu! Nici nu putea fi…!

Pencroff luă din nou ochianul şi văzu că aveau de-a face cu un bric de trei până la patru sute de tone, minunat construit, cu pânze numeroase, şi părea făcut pentru a străbate cu repeziciune mările. Dar cărei naţiuni aparţinea el? Greu de spus.

Şi totuşi, adăugă marinarul, poartă un pavilion, dar nu îi văd culorile.

În mai puţin de o jumătate de oră vom fi lămuriţi, răspunse reporterul. De altfel, căpitanul acestui vas pare să aibă gândul să ancoreze, aşa că azi sau mâine aflăm noi cine sunt.

Mda, totuşi, spuse Pencroff, mi-ar place să ştiu de pe acum cu cine avem de-a face. N-ar fi rău să-şi arate culorile.

Tot vorbind, marinarul nu părăsea ochianul. începuse să se întunece, şi o dată cu venirea nopţii, vântul slăbi. Pavilionul bricului se vedea din ce în ce mai greu.

Ăsta nu-i pavilion american, rostea din timp în timp Pencroff, nici englez. Roşul s-ar vedea lesne. Nu sunt nici culorile franceze sau germane, nu-i nici pavilionul spaniol… Pare să fie de o singură culoare… Să vedem… în apele astea… cam ce vase se întâlnesc de obicei?… pavilionul chilian? e tricolor, al Braziliei? e verde… japonez?…e negru şi galben… pe când ăsta…

În clipa aceea briza întinse pavilionul necunoscut. Ayrton ridică în grabă ochianul ce scăpase din mâna marinarului, îl duse la ochi şi strigă cu voce sugrumată:

Pavilionul negru!

Să fi avut dreptate inginerul? Într-adevăr, la pupa vasului necunoscut fâlfâia o pânză întunecată, încât nu mai rămânea îndoială că era suspect. Să fie cu adevărat un vas de piraţi? Colinda oare după pradă apele Pacificului, la întrecere cu corăbiile malaezilor? Ce căuta în jurul insulei Lincoln? O considera oare un ţinut în care să-şi poată ascunde prada? Sau piraţii căutau un adăpost pentru lunile de iarnă? Era oare sortit frumosul domeniu al pionierilor să devie un bârlog al infamiei, un fel de capitală a piraţilor Pacificului?

Toate aceste gânduri se înfăţişară instinctiv în mintea pionierilor. Nu mai aveau nici o îndoială în privinţa pavilionului. Era într-adevăr pavilionul piraţilor! Acela pe care l-ar fi purtat şi Duncan-ul, dacă lovitura ocnaşilor ar fi izbutit.

Nu-şi mai pierdură timpul în discuţii.

Dragii mei, spuse Cyrus Smith, s-ar putea ca vasul să se mulţumească numai să observe litoralul insulei. S-ar putea ca echipajul să n-aibă de gând să debarce? S-ar putea. Oricum ar fi, noi trebuie sa ne ascundem prezenţa pe insulă. Insă moara de pe platou cam bate la ochi. Ayrton şi Nab să se ducă îndată să-i demonteze aripile. De asemeni să ascundem sub crengi groase ferestrele Casei de Granit. Toate focurile să fie stinse. Nimic să nu trădeze prezenţa omului pe această insulă!

Şi corabia noastră? spuse Harbert.

Oh! răspunse Pencroff, e aşa de bine ascunsă în portul Balonului, încât nu cred să izbutească păcătoşii ăştia să dea de ea.

Ordinele inginerului fură executate cu repeziciune. Nab şi Ayrton se urcară pe platou şi luară toate măsurile ca orice urmă a prezenţei omului pe insulă sa fie ascunsă. între timp, tovarăşii lor se repeziră la marginea pădurii Jacamarului, aducând de acolo o grămadă de crengi şi de liane, care, văzute de departe, puteau semăna cu o vegetaţie naturală. Ei camuflară astfel destul de bine deschizăturile peretelui de granit. Totodată, armele şi muniţiile fură aşezate în aşa fel, încât să se afle la îndemâna pionierilor în cazul unui atac neaşteptat.

După ce luară toate aceste măsuri, Cyrus Smith le spuse cu vocea tremurând de emoţie:

Dragii mei, nu-i aşa că ne vom apăra insula dacă ticăloşii ăştia vor voi să pună stăpânire pe ea?

Da, răspunse reporterul, şi, de va fi nevoie, vom muri cu toţii apărând-o!

Inginerul întinse mâna tovarăşilor săi, care i-o strânseră cu căldură.

Numai Ayrton, rămas singur în colţul său, nu se alăturase pionierilor. Poate că fostul tâlhar se simţea încă nevrednic!

Cyrus Smith înţelese ce se petrece în sufletul lui Ayrton şi, îndreptându-se spre el, îl întrebă:

Dar dumneata, Ayrton, ce-ai face în asemenea caz?

Mi-aş face datoria răspunse Ayrton.

Apoi se aşeză la fereastră, uitându-se prin frunziş afară.

Între timp, se făcuse ora şapte şi jumătate. Soarele dispăruse de vreo douăzeci de minute în dosul Casei de Granit, zarea se întuneca cu încetul, iar bricul înainta către golful Uniunii. îl mai despărţeau doar opt mile de coastă şi venea direct spre platou, căci, după ce ocolise capul Ghearei, fusese prins de curentul stârnit de flux, care îl purtase o bună bucată spre nord. Se părea chiar, din depărtare, că şi pătrunsese în largul golf.

Aveau de gând piraţii să înainteze adânc în golf? Asta era prima întrebare. Odată la adăpost, aveau de gând să ancoreze? Iată a „doua întrebare. Nu se vor mulţumi oare numai să observe litoralul şi apoi să pornească din nou în larg, fără să debarce echipajul? Lucrul acesta aveau să-l afle până într-o oră. Pionierii nu puteau face altceva decât să aştepte.

Inima lui Cyrus Smith se strânsese, atunci când zărise pavilionul negru. Nu constituia el oare o ameninţare împotriva operei pe care el şi tovarăşii lui o împliniseră atât de bine până atunci? Poate că piraţii mai fuseseră cândva pe insulă, deoarece arborau acum la debarcare pavilionul lor. Poate aceasta ar fi explicat toate întâmplările ciudate rămase fără dezlegare. Trăia oare într-un colţ încă necercetat a insulei vreun complice cu care să se poată pune ei în legătură?

Cyrus Smith nu ştia ce să răspundă la întrebările acestea pe care şi le punea în tăcere. De un lucru era sigur: colonia lor nu putea să aibă decât de suferit de pe urma sosirii acestui bric.

Totuşi, atât el cât şi tovarăşii lui erau hotărâţi să reziste până la urmă. Tare ar fi vrut să ştie dacă piraţii erau mai numeroşi, mai bine înarmaţi decât pionierii! Dar cum să ajungi până la ei?

Se înnoptase. Nu se mai vedea nici luna nouă, iar insula şi marea erau învăluite de un întuneric adânc. Nori grei, grămădiţi la orizont, nu lăsau să treacă nici o rază de lumină. O dată cu amurgul, vântul încetase. Nici o frunză nu foşnea, nici un val nu şopotea pe plajă. Vasul nu se mai vedea, căci plutea cu focurile stinse. Nu puteau deci şti dacă se mai afla în apropierea insulei şi în ce loc anume.

— Ei! Cine ştie? spuse atunci Pencroff. Poate că blestemata asta de corabie se va depărta în timpul nopţii, şi n-o s-o mai vedem mâine dimineaţă!

Ca un răspuns dat marinarului, o lumină vie ţâşni în larg urmată de o bubuitură de tun.

Vasul nu plecase, şi pe bordul lui se aflau piese de artilerie.

Între lumină şi bubuitură se scurseră şase secunde.

Bricul se găsea prin urmare cam la o milă şi un sfert de ţărm.

În acelaşi timp, auziră un zăngănit de lanţuri. Vaporul ancorase chiar în faţa Casei de Granit!