CAPITOLUL II.

Discuţii. Presimţiri. Propunerea lui Ayrton. Propunerea e acceptată. Ayrton şi Pencroff pe ostrovul Gr’ant. Ocnaşii din Norfolk. Planurile lor, încercarea eroică a lui Ayrton. întoarcerea. Şase contra cincizeci.

Nu mai era nici o îndoială în privinţa planurilor nutrite de piraţi. Ancoraseră aproape de insulă şi era limpede că a doua zi vor acosta cu bărcile lor.

Cyrus Smith şi tovarăşii săi erau gata de luptă, dar oricât de hotărâţi ar fi fost ei, trebuiau să procedeze cu băgare de seamă. Dacă piraţii se mulţumeau să debarce pe litoral, fără să pătrundă în interiorul insulei, prezenţa pionierilor mai putea fi ascunsă. S-ar fi putut într-adevăr ca cei de pe vas să fi dorit pur şi simplu să se aprovizioneze cu apă, şi nu era cu neputinţă ca podul, construit la o milă şi jumătate de revărsarea, râului Mercy, să scape nevăzut.

Dar de ce arboraseră pavilionul? De ce au tras cu tunul? Din simplă sfidare, fără îndoială, afară numai dacă acestea nu însemnau o luare în posesie a insulei! Cyrus Smith ştia acum că vasul era foarte bine-înarmat. Cu ce puteau răspunde locuitorii insulei tunurilor piraţilor? Doar cu câteva puşti…

Ne aflăm totuşi într-o poziţie strategică greu de cucerit, observă inginerul. Duşmanul nu poate să dea de gura canalului, pentru că e ascunsă de stuf şi ierburi, şi prin urmare nu poate pătrunde în Casa de Granit.

Dar semănăturile noastre, curtea cu păsări, stâna… Pot distruge totul în câteva ore, strigă Pencroff, bătând din picior.

Aşa-i, Pencroff, răspunde Cyrus Smith, pot distruge totul şi nu avem cum să-i împiedicăm.

Câţi or fi? Iată întrebarea, spuse reporterul. Dacă nu sunt decât vreo doisprezece, i-am putea opri, dar dacă sunt patruzeci, cincizeci, mai mulţi poate…

Domnule Smith, spuse deodată Ayrton, îndreptându-se spre inginer, vă rog să-mi îngăduiţi un lucru!

Ce anume, dragul meu?

Să mă duc până la vas, să văd câţi oameni sunt.

Dar, Ayrton… răspunse şovăind inginerul, ştii că îţi prirnejduieşti viaţa?

Ce-are a face, domnule?

Nu este datoria dumitale să faci una ca asta!

Eu trebuie să-mi fac mai mult decât datoria! răspunse Ayrton.

Şi vrei să te duci cu barca până la vapor? întrebă Gede.on Spilett.

Nu, domnule, m-aş duce înot. Barca nu poate trece pe unde se strecoară un om, care poate înota şi pe sub apă.

Ştii că bricul se află la o milă şi un sfert de ţărm? spuse Harbert.

Sunt un bun înotător, domnule Harbert.

Îţi mai spun odată: îţi pui viaţa în primejdie, Ayrton, insistă inginerul.

Nu face nimic, răspunse Ayrton. Domnule Smith, vă cer acest lucru ca o dovadă de bunăvoinţă. E poate un mijloc să mă ridic în ochii meii.

Du-te, Ayrton, răspunse inginerul, care simţea că altfel l-ar fi mâhnit adânc pe fostul ocnaş, acum pocăit.

Merg şi eu, spuse Pencroff.

N-aveţi încredere în mine! zise Ayrton tresărind. Apoi şopti umil:

Aşa este!

Nu! Nu! spuse cu vioiciune Cyrus Smith. Nu, Ayrton! Pencroff nu se îndoieşte de dumneata! Ai înţeles greşit cuvintele lui!

Aşa e, răspunse marinarul. Am de gând să-l însoţesc pe Ayrton doar până la ostrov. S-ar putea, deşi nu-mi vine să cred, ca vreunul din tâlharii ăştia să fi debarcat; în cazul ăsta, un om mai mult nu-i de prisos, ca să-l împiedice să dea alarma. îl voi aştepta pe Ayrton în ostrov, iar el se va duce singur până la vas, aşa cum ne-a spus.

Odată hotărârea luată, Ayrton se pregăti de plecare. Planul lui era îndrăzneţ, dar, ajutat de întunericul nopţii, putea să reuşească. Ayrton voia ca, ajuns lângă vas, să se agaţe de diferitele lanţuri şi frânghii, căutând să afle numărul piraţilor şi poate chiar planurile lor.

Ayrton şi Pencroff coborâră pe ţărm, urmaţi de tovarăşii lor. Apa fiind încă foarte rece, Ayrton, după ce se dezbrăcă, se unse cu grăsime, ca să sufere mai puţin de frig. S-ar fi putut să fie nevoit să stea în apă mai multe ore.

Pencroff şi Nab se duseră între timp să aducă piroga priponită la câteva Sute de paşi, pe malul râului, şi când se întoarseră cu ea îl găsiră pe Ayrton gata de plecare.

Îi aruncară o pătură pe umeri şi pionierii îi strânseră cu toţii mâna.

Apoi, Ayrton se urcă în pirogă împreună cu Pencroff.

La ora zece şi jumătate seara, cei doi marinari dispărură în beznă, iar tovarăşii lor se întoarseră să-i aştepte la Cămin.

Trecură uşor-canalul şi piroga acostă pe malul ostrovului. Nu era nimeni pe acolo, totuşi înaintară cu băgare de seamă, dar după câteva. clipe de cercetare se asigurară că într-adevăr nu le stătea nimic în cale. Urmat de Pencroff, Ayrton străbătu repede mica insulă, speriind păsările ascunse în găurile stâncilor; apoi se aruncă în mare fără nici o şovăială şi înotă în direcţia vasului pe care îl vedeau bine, deoarece aprinsese câteva lumini.

Pencroff se ghemui într-o scorbură de pe mal, aşteptând întoarcerea tovarăşului său.

Ayrton înota cu putere, lunecând prin apă, fără cel mai mic zgomot. Capul de-abia i se vedea şi ochii îi erau aţintiţi spre bricul întunecat, ale cărui lumini se oglindeau în mare. Omul se gândea numai la datoria lui şi nicidecum la primejdia prin care trecea, străbătând apele bântuite de rechini. Dus de curent, el se depărta repede de ţărm.

După o jumătate de oră, Ayrton, care înotase un timp sub apă, se agăţă cu o mână de frânghiile de la capătul bompresului, fără să fi fost văzut sau auzit. Respiră adânc şi, agăţându-se de lanţuri, se furişă până aproape de bastingaj. Acolo se aflau întinşi la uscat nişte pantaloni de marinar. Trase pe el o pereche şi, după ce se propti bine, începu să tragă cu urechea.

Pe bordul bricului nu dormea nimeni. Dimpotrivă, răsunau vorbe, cântece şi râsete. Unele cuvinte, însoţite de înjurături, ajunseră până la Ayrton:

Bună afacere bricul ăsta pe care am pus mâna!

Merge iute „Speedy”29 îşi merită numele!

Poate să se ia după noi toată flota din Norfolk! Să poftească!

Trăiască căpitanul nostru.

Trăiască Bob Harvey!

Simţămintele lui Ayrton la auzul acestor cuvinte sunt uşor de înţeles: Bob Harvey era unul din tovarăşii lui din Australia, un marinar îndrăzneţ, care dusese la îndeplinire planurile lui criminale. Bob Harvey pusese mâna, în vecinătatea insulei Norfolk, pe bricul încărcat de arme, muniţii, şi unelte de tot felul, destinate uneia din insulele Sandwich30. Cu toată banda lui de ocnaşi, deveniţi piraţi, Harvey cutreiera Pacificul, scufundând vapoare şi masacrând echipajele. Ei se dovedeau mai cruzi decât piraţii malaezi!

Bând peste măsură, ocnaşii vorbeau tare şi îşi istoriseau faptele. Şi iată ce auzi Ayrton:

Echipajul vasului Speedy era alcătuit acum numai din bandiţi englezi de pe insula Norfolk. Insula aceasta este aşezată la răsăritul Australiei, la 29°2’ latitudine sudică şi 165°42’ longitudine estică; are un perimetru de şase mile şi e străjuit de muntele Pitt, înalt de o mie o sută de picioare. Această insulă devenise sediul unui aşezământ, în care erau trimişi cei mai îndărătnici puşcăriaşi din închisorile engleze. Erau acolo vreo cinci sute de inşi, supuşi unei discipline de fier, ameninţaţi cu pedepse grozave şi păziţi de o sută cincizeci de soldaţi şi o sută cincizeci de funcţionari, toţi la ordinele unui guvernator. Ar fi greu de închipuit o adunătură de tâlhari mai mare decât aceasta. Uneori, cu toată supravegherea straşnică, unii mai izbuteau să fugă şi să pună mâna pe câte un vas, cu care începeau să cutreiere insulele Pacificului, aşa cum făcuse Bob Harvey şi tovarăşii săi. Pe vremuri, Ayrton dorise să facă şi el acelaşi lucru.

Bob Harvey pusese mâna pe bricul Speedy, ancorat în portul Norfolk, şi masacrase echipajul. Devenit vas de piraţi, Speedy cutreiera Pacificul sub comanda lui Harvey, care fusese cândva căpitan de cursă lungă. Ayrton îl cunoştea foarte bine!

Cea mai mare parte a ocnaşilor erau adunaţi pe dunctă la pupa, iar unii se tolăniseră pe punte şi vorbeau în gura mare.

Convorbirea îşi urma cursul, în mijlocul zbieretelor şi a beţiei generale; Ayrton află astfel că bricul Speedy trecuse din întâmplare prin apele insulei Lincoln.

Bob Harvey nu pusese niciodată piciorul pe insulă, dar – după cum bănuise şi Cyrus Smith – întâlnind în drumul lui ţinutul acesta necunoscut, care nu se afla trecut pe nici o hartă, îşi pusese în gând să-l viziteze şi, poate, să facă din insulă o ascunzătoare pentru vasul lor.

Ridicarea pavilionului negru şi bubuitura de tun fuseseră simple manifestări de îngâmfare ale piraţilor, care voiau să imite vasele de război. Ele nu fuseseră semnale şi deocamdată nu exista nici un fel de legătură între evadaţii din Norfolk şi locuitorii insulei Lincoln.

Se dovedi astfel că domeniul pionierilor era ameninţat de o mare primejdie. Fără îndoială că insula, cu izvoarele ei îmbelşugate de apă, cu micul port, cu bogăţiile ei, atât de bine folosite de pionieri, cu ascunzişul Casei de Granit, nu putea fi decât pe placul ocnaşilor, în mâinile lor, ea ar fi devenit un minunat loc de refugiu, tocmai fiindcă era necunoscută şi i-ar fi pus multă vreme la adăpostul urmăririlor. Fără îndoială că, În cazul acesta, prima grijă a lui Bob Harvey ar fi să masacreze fără milă pionierii. De vreme ce ocnaşii hotărâseră să-şi facă reşedinţa lor aici, Cyrus Smith şi tovarăşii lui nu puteau nici măcar nădăjdui să scape fugind şi ascunzându-se vremelnic în vreun fumd necunoscut al insulei, pentru că era de bănuit că piraţii vor lăsa câţiva oameni pe uscat, chiar atunci când bricul va fi plecat în expediţie. Prin urmare, nu exista altă cale decât lupta, şi distrugerea ticăloşilor până la unul! Tâlharii ăştia nu meritau milă şi orice mijloc întrebuinţat împotriva lor era îndreptăţit.

Iată ce gândea Ayrton şi el ştia că Cyrus Srnith îi va împărtăşi părerea.

Dar cum vor izbuti oare pionierii să reziste şi să învingă? Totul depindea de armamentul bricului şi de numărul oamenilor de pe bord.

Ayrton hotărî să facă ceva cu orice preţ şi cam după un ceas, când strigătele se mai potoliră, deoarece mulţi dintre ocnaşi adormiseră între timp, doborâţi de băutură, el nu şovăi să se furişeze pe puntea vasului, care, după ce se stinseseră felinarele, era cufundată în întuneric.

Se urcă deci pe vas, avântându-se peste bompres. Strecurându-se printre ocnaşii întinşi ici, colo, Ayrton înconjură bricul, aflând astfel că acesta avea patru tunuri şi că ele erau piese moderne, uşor de mânuit şi cu efecte grozave.

Pe punte dormeau vreo zece oameni, dar era de presupus că alţii, mai numeroşi, se culcaseră înăuntru. De altfel, Ayrton înţelesese din cele vorbite că trebuie să fie cu toţii vreo cincizeci. Erau cam mulţi pentru cei şase locuitori ai insulei Lincoln! Totuşi, mulţumită devotamentului lui Ayrton, Cyrus Smith nu va fi luat prin surprindere; el va cunoaşte cel puţin forţa adversarilor şi va lua măsuri în consecinţă.

Lui Ayrton nu-i mai rămânea decât să se întoarcă pentru a-şi înştiinţa tovarăşii. Se pregătea chiar să sară din nou în apă, când prin mintea omului acestuia, care dorea să-şi facă mai mult decât datoria, fulgeră un gând eroic. îşi va sacrifica viaţa, scăpând cu preţul acesta insula şi locuitorii ei. Căci nu mai rămânea îndoială că Cyrus Smith n-ar putea opune rezistentă dacă cei cincizeci de bandiţi ar pătrunde în Casa de Granit sau dacă i-ar răpune pe colonişti prin înfometare. Îi şi vedea pe salvatorii lui, pe pionierii care făcuseră din el un om cinstit, cărora le datora totul, ucişi fără milă. Vedea toată munca lor distrusă şi insula transformată într-un cuib de piraţi! Şi îşi spuse că, la urma urmei, chiar el avea să poarte vina acestor nenorociri, deoarece fostul său tovarăş, Bob Harvey, punea în aplicare chiar planurile lui. Ayrton se îngrozi peste măsură. Şi atunci fu cuprins de. dorinţa de neînvins de a face să sară în aer bricul cu întregul lui echipaj. Era adevărat că şi el, Ayrton, va pieri în acea explozie, dar va muri făcându-şi datoria.

Nu şovăi nici o clipă. Nu era greu să nimerească la magazia unde se păstra praful de puşcă, magazie care se află totdeauna în partea dinapoi a corăbiei. De altfel, un vas care se îndeletnicea cu pirateria trebuia să aibă un depozit destul de bogat de praf de puşcă; va fi de ajuns o singură scânteie şi totul va sări în aer într-o clipă.

Ayrton se strecură cu băgare de seamă pe puntea de jos, pe care erau întinse trupuri mai curând ameţite de băutură decât de somn, ajungând până la piciorul catargului cel mare unde, luminat de un felinar, se afla un rastel cu tot felul de arme. El ridică un revolver şi cercetă dacă era încărcat. Această armă îi ajungea ca să îndeplinească opera de distrugere. Se strecură apoi sub dunetă, unde socotea că va găsi magazia cu praful de puşcă.

Aci domnea însă un întuneric de nepătruns şi era greu să se furişeze fără să lovească vreun ocnaş, care nu dormea destul de adânc. I se răspundea cu înjurături şi pumni, şi de câteva ori se opri în loc. în sfârşit ajunse în faţa magaziei, dar uşa era încuiată.

Ayrton se văzu silit să spargă lacătul, lucrare grea de îndeplinit fără zgomot. Totuşi, sub mâna lui puternică, lacătul cedă şi uşa se deschise…

În clipa aceea, o mână căzu pe umărul lui Ayrton.

— Ce cauţi aici? întrebă cu voce aspră un vlăjgan, răsărit din beznă, ridicând în dreptul feţei lui Ayrton lumina unei lanterne.

Ayrton se trase înapoi. În străfulgerarea de o clipă a lanternei recunoscuse pe vechiul său tovarăş Bob Harvey; era sigur însă că ocnaşul nu ştia cine este el, socotindu-l mort de multă vreme.

Ce cauţi aici? mai strigă Bob Harvey, apucându-l de cingătoare.

Dar Ayrton, fără să răspundă nimic, îl îmbrânci cu putere, căutând să pătrundă în magazie. O singură împuşcătură în mijlocul butoiaşelor cu pulbere şi totul se sfârşea!

Săriţi, băieţi! strigă Bob Harvey.

Vreo doi piraţi, treziţi de strigăt, se repeziră la Ayrton încercând să-l doboare. Voinicul Ayrton izbuti totuşi să scape din strânsoarea lor. Două focuri scăpărară şi doi ocnaşi se prăbuşiră, dar o lovitură de cuţit îi sfâşie umărul.

Ayrton înţelese că nu-şi mai putea îndeplini planul. Bob Harvey închisese uşa magaziei, iar de pe vas se auzeau diferite zgomote, care dovedeau că piraţii se trezesc. Acum, Ayrton trebuia să scape, pentru a lupta alături de Cyrus Smith şi ai săi. Nu-i mai rămânea decât să fugă, dar cum? Nu prea vedea cum ar izbuti să scape, deşi era hotărât să caute cu orice preţ să se întoarcă la tovarăşii săi.

Mai avea patru focuri de revolver. Două gloanţe le trase de îndată, ţintindu-l pe Harvey, pe care-l răni uşor; apoi se folosi de o clipă de spaimă a duşmanului, spre a se repezi la scara ce ducea pe puntea bricului. Trecând prin faţa felinarului, îl sfărâmă cu mânerul revolverului, pentru a putea dispare mai uşor la adăpostul întunericului, Între timp, alţi piraţi, treziţi de zgomot, coborau scara venind de pe punte. Cu al treilea foc, Ayrton doborî pe unul dintre ei, iar ceilalţi se dădură la o parte, neînţelegând ce se petrece. Din două sărituri, Ayrton era pe punte şi trei secunde mai târziu, după ce trăsese ultimul glonte în obrazul unui pirat ce-l apucase de gât, el sărea peste bastingaj, aruncându-se în mare.

Nici nu făcuse câţiva metri şi gloanţele începură să răpăie ca grindina în jurul lui.

E lesne de înţeles prin ce spaimă trecură Pencroff în ascunzătoarea lui şi Cyrus Smith, reporterul, Harbert şi Nab ascunşi în Cămin, auzind împuşcăturile de pe vas. Aceştia din urmă se repeziră pe plajă, cu puşca fiiind gata să respingă orice atac.

Pentru ei nu mai exista nici o îndoială. Ayrton fusese prins de piraţi şi ucis, iar acum se puteau aştepta la atacul ticăloşilor, care, folosindu-se de întunericul nopţii, vor năvăli poate pe insulă!

Trecu o jumătate de oră chinuitoare. Împuşcăturile încetaseră, dar nici Ayrton, nici Pencroff nu se arătau. Năvăliseră oare piraţii pe mica insulă? Nu cumva Pencroff şi Ayrton aveau nevoie de ajutorul lor? Dar cum să treacă în ostrov? Venise fluxul şi barcă nu mai aveau! Se poate uşor închipui cât de îngrijoraţi erau Cyrus Smith şi tovarăşii săi.

În sfârşit, pe la douăsprezece şi jumătate, piroga aluneca pe plajă, aducând pe cei doi tovarăşi: Ayrton uşor rănit la umăr şi Pencroff teafăr fură îmbrăţişaţi de prietenii lor.

Se adăpostiră de îndată cu toţii în Cămin şi Ayrton istorisi ce se întâmplase, neascunzându-le nici planul de a zvârli în aer bricul, încercare pe care nu o dusese însă la bun sfârşit.

Mâinile tuturor se întinseră spre Ayrton, care nu le ascunse gravitatea situaţiei. Acum, piraţii aflaseră că insula Lincoln este locuită. Vor coborî prin urmare bine înarmaţi şi în număr mare. Ei nu vor cruţa nimic şi pionierii nu puteau să se aştepte la nici un fel de milă, dacă s-ar fi întâmplat să cadă în mâinile lor.

Vom şti să murim! spuse reporterul.

Să ne întoarcem şi să veghem! hotărî Cyrus Smith.

Domnule Cyrus, – întrebă marinarul, – credeţi că avem oarecari sorţi de izbândă?

Da, Pencroff.

Mde, şase împotriva a cincizeci.

Da, şase, însă totul depinde de curajul nostru!