CAPITOLUL VII.

Reporterul şi Pencroff la stână. Transportarea lui Harbert. Deznădejdea marinarului. Reporterul şi inginerul se consultă. Tratamentul. Clipe de speranţă. Cum să-l prevină pe Nab? Un sol credincios şi sigur. Răspunsul lui Nab.

Auzind ţipătul băiatului, Pencroff aruncă puşca şi se repezi la Harbert, strigând:

Ne-au omorât copilul! Copilul meu! L-au ucis! Cyrus Smith şi Gédéon Spilett se repeziră şi ei; reporterul se plecă să asculte dacă inima bietului copil mai bătea.

Trăieşte, spuse el. Dar trebuie transportat…

Unde? La Casa de Granit e cu neputinţă, răspunse inginerul.

La stână, atunci! strigă Pencroff.

O clipă, spuse Cyrus Smith.

Făcu un salt spre stânga, ca să ocolească ţarcul. Pe neaşteptate se pomeni cu un ocnaş în faţă, care trase în el, străpungându-i cu un glonte pălăria. Dar peste câteva secunde, ticălosul căzu înjunghiat în inimă de pumnalul lui Cyrus Smith, mai înainte de a fi avut timp să tragă un al doilea foc.

În acelaşi timp, Gédéon Spilett şi marinarul săriră peste gard, dărâmară proptelele care ţineau poarta închisă pe dinăuntru, se repeziră în casă, pe care o găsiră goală, şi peste câteva minute, sărmanul Harbert era întins în patul lui Ayrton.

Nu trecu mult şi sosi şi Cyrus Smith.

Văzându-l pe Harbert în nesimţire, marinarul fu cuprins de o grozavă durere. Plângea în hohote şi se lovea cu pumnii în cap. Nici inginerul, nici reporterul nu erau în stare să-l liniştească. Ei înşişi erau copleşiţi de emoţie şi nu izbuteau să vorbească.

Totuşi, făcură tot ce le stătea în putinţă ca să smulgă din ghearele morţii pe bietul copil, care se părea că intrase în agonie. Gédéon Spilett, care trecuse prin multe în viaţa lui, avea câteva noţiuni de medicină. Ştia câte ceva din toate şi în multe împrejurări fusese silit să îngrijească răni pricinuite de tot felul de arme. Ajutat de Cyrus Smith, făcu tot ce-i era posibil ca să uşureze starea lui Harbert. Îi neliniştea, mai ales, starea de apatie în care se afla bolnavul, stare datorită fie pierderii de sânge, fie unei comoţii, dacă din întâmplare glonţul lovise cu putere un os.

Harbert era foarte palid şi pulsul lui era atât de slab încât Gédéon Spilett nu-l simţea bătând decât la intervale mari, ca şi când ar fi fost pe cale să se oprească, în acelaşi timp, băiatul îşi pierduse cunoştinţa – toate simplome destul de grave.

Îi dezveliră pieptul şi, după ce spălară sângele cu apă rece, văzură şi rana. Era o deschizătură ovală, între a treia şi a patra coastă. Pe acolo intrase glontele.

Cyrus Smith şi Gédéon Spilett întoarseră copilul, care scoase un geamăt atât de slab, încât se părea că-şi dă sufletul.

O altă rană însângera spatele lui Harbert şi glontele care îl lovise căzu din ea.

Slavă domnului! spuse reporterul, glontele n-a rămas în trup şi deci nu vom fi nevoiţi să-l extragem.

Dar inima?… întrebă Cyrus Smith.

Inima n-a fost atinsă, altfel Harbert ar fi murit.

A murit! răcni Pencroff care nu auzise decât ultimul cuvânt al reporterului.

Nu, Pencroff,. răspunse Cyrus Smith. Nu! N-a murit, îi simt pulsul. Adineauri a gemut. Dar te rog, spre binele copilului tău, linişteşte-te. Avem nevoie de mult sânge rece. Nu-ţi pierde capul, dragul meu.

Pencroff tăcu şi lacrimi mari prinseră a-i luneca pe obraji.

Gédéon Spilett încercă să-şi adune amintirile şi să procedeze cu metodă. Fără îndoială, glontele intrat prin piept ieşise prin spate. Dar ce străpunsese glontele în drumul lui? Ce organe atinsese? Nici un chirurg de profesie n-ar fi putut să se pronunţe atât de curând şi cu atât mai puţin reporterul.

El ştia un singur lucru: trebuia să evite şi să combată inflamaţiile locale şi febra ce se puteau ivi de pe urma acestei răni, care i-ar fi primejduit viaţa băiatului. Dar cu ce mijloace să împiedice inflamarea? Mai ştia că trebuie să panseze cât mai repede cele două răni, fără să mai provoace altă scurgere de sânge, căci şi aşa Harbert era foarte slăbit din pricina hemoragiei puternice.

Reporterul spălă cele două răni cu apă rece. Harbert fu culcat pe partea stângă şi trebuia menţinut în această poziţie.

Nu trebuie să se mişte, spuse Gédéon Spilett. Se aha în poziţia cea mai bună, pentru ca cele două răni să se poată vindeca în voie, şi are nevoie de odihnă desăvârşită.

Cum? Nu-l putem transporta la Casa de Granit? întrebă Pencroff.

Nu, Pencroff, răspunse reporterul.

Gédéon Spilett cercetă din nou, cu multă grijă, starea bolnavului. Harbert era aşa de palid, încât reporterul se îngrijoră.

Cyrus, spuse el, eu nu sunt medic… şi sunt într-o cumpănă teribilă. Trebuie să mă ajuţi cu sfaturile şi cu experienţa dumitale!

Linişteşte-te, dragul meu, răspunse inginerul, strângând mâna reporterului. Păstrează-ţi sângele rece… Gândeşte-te la un singur lucru: trebuie să-l salvăm pe Harbert!

Aceste cuvinte îl liniştiră oarecum pe Gédéon Spilett care se lăsase o clipă copleşit de deznădejde, uitând de răspunderea ce-i revenea. Se aşeză pe pat. Cyrus Smith rămase în picioare. Pencroff îşi rupsese cămaşa şi cu gesturi maşinale pregătea feşi pentru bandaje.

Gédéon Spilett îi explică lui Cyrus Smith că, după părerea lui, trebuiau să oprească mai întâi cu orice preţ hemoragia, fără să închidă totuşi cele două plăgi şi fără să provoace cicatrizarea lor imediată, deoarece glontele străbătuse toracele şi trebuia evitată acumularea puroiului în interior.

Cyrus Smith fiind de aceeaşi părere, hotărâră să panseze ambele răni, fără să încerce să le închidă imediat. Din fericire, marginile rănilor nu se lipiseră încă şi nu era nevoie de nici o intervenţie.

Dar ce mijloc aveau ei la îndemnă pentru a combate infecţia? Un asemenea mijloc îl pusese chiar natura la îndemâna lor: era apa rece, leacul cel mai puternic împotriva inflamaţiilor, agentul terapeutic cel mai eficace, în cazurile grave, întrebuinţat de toţi medicii. Apa rece mai avea avantajul că lăsa rana în repaus absolut, izolând-o, în primele zile, de contactul cu aerul.

Astfel gândiră Gédéon Spilett şi Cyrus Smith şi judecata lor sănătoasă îi ajută să procedeze ca cei mai buni chirurgi. Aşezară pe rănile bietului Harbert comprese de pânză pe care le stropeau într-una cu apă rece.

Marinarul aprinsese focul în bucătărie şi găsise în casă tot ce le trebuia. Plantele medicinale, pe care chiar băiatul le culesese pe malurile lacului Grant, slujiră la prepararea unor ceaiuri răcoritoare, îndulcite cu zahăr de arţar, pe care bolnavul le înghiţi fără să-şi dea seama. Avea temperatură şi toată ziua şi noaptea următoare trecură fără ca el să-şi fi venit în fire. Viaţa pâlpâia slab în trupul rănitului.

Dar a doua zi, Cyrus Smith şi tovarăşii săi prinseră oarecare nădejde. Harbert îşi veni în fire. Deschise ochii şi îi recunoscu pe Cyrus Smith, pe reporter, pe Pencroff. Rosti chiar două, trei cuvinte. Nu ştia ce se petrecuse. Îi povestiră totul şi Gédéon Spilett îl rugă să stea liniştit, spunându-i că viaţa nu-i e în prirnejdie şi că rănile i se vor cicatriza în câteva zile. De allfel, Harbert aproape n-avea dureri şi apa rece împiedica inflamarea rănilor. Totul decurgea în mod normal, temperatura părea că nu se va urca, îndreptăţindu-i să spere că rana atât de gravă nu va avea urmări fatale. Pencroff începuse să se liniştească. Se purta ca o soră de caritate sau ca o mamă care veghează la căpătâiul copilului ei.

Harbert aţipi din nou, dar somnul lui părea mai liniştit.

Mai spuneţi-mi o dată că n-aţi pierdut speranţa, domnule Spilett! spuse Pencroff. Mai spuneţi-mi o dată că-l veţi salva pe Harbert!

Da, îl vom salva! răspunse reporterul. Rana este gravă, se poate chiar să fi străpuns plămânul, dar nu moare omul dintr-un plămân găurit.

Să dea dumnezeu! răspunse Pencroff. Bineînţeles, că în douăzeci şi patru de ore de când se aflau la stână, pionierii nu se gândiseră decât la Harbert. Nu fuseseră preocupaţi nici de posibilitatea întoarcerii ocnaşilor, nici de măsurile ce trebuiau luate pentru viitor.

Dar în ziua aceea, în timp ce Pencroff veghea la căpătâiul bolnavului, Cyrus Smith şi reporterul discutară despre toate aceste lucruri.

Începură prin a cutreiera stâna. Nici o urmă de Ayrton. Să se fi lăsat târât din nou de foştii lui complici? Să fi fost surprins de ei la stână? Să fi luptat şi să fi fost răpus în luptă? Acesta părea să fie adevărul. În clipa în care Gédéon Spilett sărise gardul, el zărise pe unul dintre ocnaşii, care, încolţit de Top, o luase la fugă spre povârnişul de sud al muntelui Franklin. Era unul dintre ticăloşii aflaţi în barca ce se sfărâmase de stânci, la gura râului. Găsiseră şi cadavrul celui răpus de pumnalul lui Cyrus Smith şi se convinseseră că era tot din banda lui Bob Harvey.

Stâna nu suferise nici un fel de stricăciune. Porţile erau închise şi animalele nu putuseră să fugă spre pădure. Nu găsiră nici o urmă de luptă şi nici o stricăciune în casă sau pe afară. Numai muniţiile pe care le avusese Ayrton dispăruseră o dată cu el.

Nenorocitul, trebuie să fi fost luat pe neaşteptate, spuse Cyrus Smith, şi fiindcă nu era un om, care să se lase doborât cu una cu două, o fi fost răpus.

Da, de asta mă tem şi eu I răspunse reporterul. Ocnaşii trebuie să se fi instalat apoi la stână, unde au găsit de toate, şi au rupt-o desigur la fugă atunci când ne-au văzut pe noi. Sunt sigur că în clipa aceea Ayrton – mort sau viu – nu mai era aici.

Va trebui să răscolim pădurea, spuse inginerul, şi să curăţim insula de tâlharii ăştia. Avea dreptate Pencroff, când spunea că trebuie ucişi ca fiarele. Nu mai cădeau toate nenorocirile astea pe capul nostru!

Da, răspunse reporterul, acum avem tot dreptul să fim fără milă!

Totuşi, spuse inginerul, suntem siliţi să mai aşteptăm câtva timp şi să rămânem la stână până în clipa în care vom putea transporta băiatul fără nici o primejdie la Casa de Granit.

Dar Nab? întrebă reporterul.

Nab este în siguranţă.

Şi dacă, îngrijorat de lipsa noastră îndelungată, încearcă să vină până aici?

Nu trebuie să vină! răspunse repede Cyrus Smith. Au să-l omoare pe drum!

Dar e mai mult ca sigur că va încerca să vină!

Ce bine ar fi dacă ar funcţiona telegraful! Am putea să-i dăm de veste! Dar acum e cu neputinţă. Şi nici nu putem să-l lăsăm aici pe Harbert numai cu Pencroff… Ştii ce? Mă duc singur la Casa de Granit.

Nu, nu, Cyrus! răspunse reporterul. N-ai dreptul să faci aceasta. Ticăloşii aceia stau cu siguranţă la pândă în pădure şi dacă pleci vom suferi două nenorociri în loc de una.

Dar Nab? repetă inginerul. N-are nici o ştire de la noi de douăzeci şi patru de ore. Sunt sigur că va veni!

Şi cum nu ştie nici ce s-a întâmplat, răspunse Gédéon Spilett, va fi atacat…!

Nu există nici un mijloc să-i dăm de veste?

În timp ce inginerul se gândea, privirile sale căzură asupra lui Top, care se plimba de colo până colo, parcă ar fi spus: „Dar ce, eu nu sunt aici?”

Top! strigă Cyrus Smith.

Animalul alergă în goană spre stăpânul său.

Da, Top se va duce, spuse reporterul, care înţelesese totul. Top va trece pe unde noi n-am putea trece. El va duce la Casa de Granit veşti de la stână şi ne va aduce ştirile de la Casa de Granit!

Repede! răspunse Cyrus Smith. Repede! Gédéon Spilett rupse o filă din carnet şi scrise pe ea următoarele rânduri: „Harbert rănit. Ne aflăm la stână. Fii cu băgare de seamă. Nu părăsi Casa de Granit. Sunt ocnaşi prin împrejurimi? Răspunde prin Top.”

Deşi foarte scurt, biletul cuprindea tot ce trebuia să ştie Nab şi totodată întreba tot ce doreau să afle pionierii.

Fu legat de zgarda lui Top, aşa ca să se vadă.

Top! Top! Căţelul meu! spuse inginerul, mângâindu-l. Nab, Top! Nab! Du-te! Du-te!

Auzind aceste cuvinte, Top sări în sus. înţelesese tot ce i se cerea. Cunoştea bine drumul şi putea să-l străbată în mai puţin de jumătate de ceas, alergând prin ierburi sau pe sub marginea pădurii, unde nu putea fi zărit, trecând pe acolo pe unde nici inginerul, nici reporterul nu puteau să treacă fără a-şi pune viaţa în primejdie.

Inginerul deschise poarta stânei, repetând: „Nab! Top! Nab!”, în timp ce arăta în direcţia Casei de Granit.

Top dădu buzna afară, făcându-se nevăzut.

Are să ajungă! spuse reporterul.

Da! şi fără îndoială se va întoarce.

Cât o fi ceasul? întrebă Gédéon Spilett.

E zece.

Peste un ceas poate fi înapoi. Să aşteptăm.

Poarta stânei fu închisă din nou. Inginerul şi reporterul intrară în casă. Harbert dormea adânc. Pencroff umezea mereu compresele. Gédéon Spilett, văzând că n-are nimic de făcut, începu să pregătească ceva de mâncare, supraveghind gardul sprijinit de poalele muntelui, de unde putea să se ivească vreun duşman.

Pionierii aşteptau destul de îngrijoraţi întoarcerea lui Top. înainte de unsprezece, inginerul şi reporterul se aşezară în dosul porţii, ţinându-şi carabinele pregătite şi gata să deschidă poarta la primul lătrat al câinelui. Erau siguri că Nab va trimite câinele de îndată ce va citi biletul, Aşteptară vreo zece minute, când deodată răsună o detunătură, urmată de lătrături puternice.

Inginerul deschise poarta şi, zărind un norişor de fum la o sută de paşi în pădure, trase un foc într-acolo.

În aceeaşi clipă, Top sări înăuntru şi poarta fu repede închisă.

Top! Top! strigă inginerul, luându-i capul frumos între mâini.

De zgardă era legat un bilet şi Cyrus Smith citi câteva cuvinte, scrise cu stângăcie de Nab: „Nu stat piraţi în jurul Casei de Granit. Nu mă mişc de aici. Bietul Harbert.”