CAPITOLUL VIII.

Ocnaşii în jurul stânei. Aşezare vremelnică. Tratamentul lui Harbert continuă. Primele mulţumiri ale lui Pencroff. Întoarcerea în trecut. Viitorul. Ce gândeşte Cyrus Smith.

Prin urmare, ocnaşii stăteau încă la pândă în jurul stânei, hotărâţi să-i ucidă unul după altul. Pionierii trebuiau să-i stârpească ca pe nişte fiare sălbatice. Se cădea totuşi să procedeze cu multă băgare de seamă, căci situaţia era prielnică ocnaşilor; ei vedeau fără ca să fie văzuţi, puteau să surprindă pionierii printr-un atac brusc, fără ca să poată fi surprinşi la rândul lor, Cyrus Smith potrivi lucrurile în aşa fel, încât să poată locui la stâna destul de bine aprovizionată pentru câtva timp. Casa lui Ayrton avea tot ce trebuie şi ocnaşii nu avuseseră timp s-o jefuiască. Se părea, după cum socotea reporterul, că lucrurile trebuie să se fi întâmplat cam aşa: cei şase ocnaşi debarcaţi pe insulă o luaseră de-a lungul litoralului în partea de sud, până la peninsula Serpentinei. Neavând chef să se aventureze în pădurile Far-West-ului, urcaseră firul Cascadei, până ce ajunseseră la poalele muntelui Franklin, unde era şi firesc să-şi caute adăpost, şi descoperiseră stâna, pe atunci nelocuită. Se instalaseră pesemne acolo, aşteptând momentul potrivit ca să-şi îndeplinească planurile lor mişeleşti. Sosirea lui Ayrton îi luase pe neaşteptate. Izbutiseră totuşi să pună mâna pe bietul om şi… restul se putea ghici uşor.

Acum, ocnaşii, în număr de cinci, dar bine înarmaţi cutreierau pădurea, în care nimeni nu s-ar fi putut aventura fără să se expună atacurilor lor prin surprindere, cărora nu li s-ar fi putut împotrivi.

Să aşteptăm! Altceva nu e de făcut repeta Cyrus Smith. Îndată ce Harbert se însănătoşeşte, vom cutreiera toată insula şi vom isprăvi cu ocnaşii. Va fi şi acesta unul din scopurile marii noastre expediţii, ca şi…

aflarea ocrotitorului nostru misterios, adăugă Gédéon Spilett, întregind cuvintele inginerului. Trebuie să recunoşti, dragă Cyrus, că de data asta ajutorul lui ne-a lipsit în clipa în care am fi avut cea mai mare nevoie de el!

Cine ştie! răspunse inginerul.

Ce vrei să spui cu asta? întrebă reporterul.

Că încercările noastre încă nu s-au isprăvit, dragă Spilett, şi că mă tem că va mai avea prilejul să ne ajute cu atotputernicia lui. Dar nu de asta e vorba acum. Viaţa lui Harbert e mai presus de orice.

Aceasta era grija cea mai chinuitoare a pionierilor. Mai trecură câteva zile şi, din fericire, starea băiatului nu se înrăutăţi. Apa rece, mereu schimbată, împiedicase inflamarea rănilor şi se părea că sulful pe care-l conţinea, deoarece izvora de la poalele vulcanului, ajuta la cicatrizarea rănilor. Nu mai supurau atât de mult şi, mulţumită îngrijirilor primite, Harbert îşi revenea cu încetul, iar temperatura începea să-i scadă. Din păcate însă nu mânca mai nimic şi astfel se explica slăbiciunea lui. Ceaiurile întăritoare însă nu-i lipseau, iar repausul absolut îi făcea bine.

Cyrus Smith, Gédéon Spilett şi Pencroff învăţară să-l panseze cu multă îndemânare pe tânărul rănit. Toată rufăria locuinţei fusese prefăcută înfeşi. Rănile lui Harbert, acoperite cu comprese, nu erau legate prea strâns, ca să se poată cicatriza, fără să se provoace inflamaţii. Reporterul făcea pansamentele cu multă grijă. El le spunea tovarăşilor săi un lucru cunoscut de toţi medicii: că este mai greu să pansezi bine, decât să operezi bine.

Peste zece zile, Harbert se simţi mult mai bine. începu să mănânce câte ceva. Obrajii îi erau mai puţin palizi şi ochii lui blânzi zâmbeau celor care îl îngrijeau. Vorbea şi el câte puţin, cu toate că Pencroff îşi dădea toate silinţele să-l împiedice, îndrugându-i într-una tot felul de poveşti, care de care mai grozave. Harbert îl întrebase ce este cu Ayrton, mirându-se că nu-l vede. Îl credea la stână. Dar marinarul, dorind să-l cruţe de orice supărare, îi spuse că Ayrton s-a dus la Nab ca să apere Casa de Granit.

Ei, spunea el, ce părere ai acum despre piraţi? Iată nişte indivizi care nu mai au dreptul să fie cruţaţi! Şi domnul Smith, care voia să-i ia cu binişorul! Am să-i iau eu cu binişorul, dar cu gloanţe, care au să le vină de hac!

N-au mai dat nici un semn de viaţă? întrebă Harbert.

Nu, dragul meu, dar lasă că-i găsim noi. Când te vei face bine, vom vedea noi dacă nemernicii ăştia, care ştiu să lovească pe la spate, îndrăznesc să ne atace din faţă.

Sunt încă foarte slab, dragă Pencroff!

Lasă că te întăreşti tu, încetul cu încetul! Crezi că-i mare lucru un glonte în piept? O glumă! Am cunoscut eu altele şi mai rele şi după cum vezi mă simt destul de bine!

Lucrurile păreau să meargă bine şi dacă nu se ivea vreo complicaţie, Harbert putea fi socotit vindecat.

Aşa cum mai procedaseră şi în alte împrejurări, pionierii făcuseră apel şi în această împrejurare la logica şi bunul lor simţ şi ca întotdeauna izbutiseră să iasă din încurcătură, datorită cunoştinţelor lor generale. Ar fi putut însă interveni împrejurări, în care toate cunoştinţele lor să nu le fie de nici un folos. Şi erau singuri pe insulă! În sânul marii comunităţi omeneşti, oamenii se completează unii pe alţii, se ajută. Cyrus Smith ştia prea bine acest lucru şi se întreba uneori dacă nu le mai era dat să cunoască şi alte încercări, pe care poate nu vor fi în stare să le biruie!

De altfel, i se părea că el şi cu tovarăşii săi, până atunci atât de fericiţi, intraseră într-o perioadă grea. De doi ani şi jumătate, de când fugiseră din Richmond, totul mersese bine. Natura le pusese la îndemână pe insulă belşug de minerale, plante şi animale, iar cunoştinţele lor le fuseseră de mare ajutor, pentru a folosi din plin aceste bogăţii. Bunăstarea coloniei fusese, desăvârşită, nu le lipsea nimic şi, în unele împrejurări grele, o forţă necunoscută le venise în ajutor!… Dar totul avea un sfârşit!

Cyrus Smith avea simţământul că împrejurările începeau să le fie potrivnice.

Într-adevăr, în apele insulei se ivise un vas de piraţi şi, cu toate că vasul fusese distrus în chip…miraculos, scăpaseră totuşi şase ticăloşi. Nemernicii izbutiseră să se furişeze pe insulă şi cinci dintre ei chiar trăiau, fără ca pionierii să-i poată prinde. Ayrton fusese cu siguranţă ucis de ocnaşii înarmaţi cu” puşti şi, la prima ciocnire dintre pionieri şi bandiţi, Harbert căzuse lovit aproape mortal de gloanţele lor. Să fi fost oare acestea primele lovituri încercate de grupul lor? Iată întrebarea pe care şi-o punea inginerul şi pe care o repeta adesea reporterului. Şi amândurora li se părea că ajutorul necunoscutului, care venise la timp de atâtea ori, nu se arătase de astă dată. Misteriosul personaj, a cărui existenţă era de netăgăduit, părăsise oare insula? Se prăpădise oare şi el?

La aceste întrebări, pionierii nu găseau răspuns. Dar Cyrus Smith şi tovarăşii săi nu erau oameni care să cadă uşor pradă deznădejdii. Dimpotrivă, ei priveau lucrurile în faţă, cercetau toate cele ce se iveau, erau pregătiţi pentru orice greutate, înfruntau dârzi şi neclintiţi viitorul şi, dacă vreo nenorocire trebuia să-i lovească, aveau s-o întârnpine ca nişte oameni pregătiţi şi care ştiau să lupte.