CAPITOLUL XIX.

Cyrus Smith dă raportul. Pionierii grăbesc lucrările de construcţie. O ultimă vizită la stână. Lupta între foc şi apă. Ce rămâne la suprafaţa insulei. Se hotărăşte lansarea corăbiei. Noaptea de 8 spre 9 martie.

A doua zi dimineaţă, la 8 ianuarie, după o zi şi o noapte petrecute la stână, Cyrus Smith şi Ayrton se întoarse la Casa de Granit, lăsând totul în ordine.

Inginerul îşi adună tovarăşii şi le spuse că insula Lincoln trece printr-un pericol foarte mare, pe care nici o putere omenească nu putea să-l oprească.

Dragii mei, zise el, şi vocea sa trăda adâncă emoţie. Insula Lincoln nu este din acelea care dăinuiesc cât globul pământesc. Ea este sortită unei distrugeri mai apropiate sau mai depărtate, a cărei cauză se află chiar în structura ei. De la această distrugere nimic n-o poate sustrage!

Pionierii se uitară unul la altul şi apoi la inginer. Nu înţelegeau nimic.

Vorbeşte lămurit, Cyrus! ceru Gédéon Spilett.

Voi vorbi lămurit, răspunse Cyrus Smith, sau mai bine zis vă voi transmite explicaţia pe care, în timpul convorbirii noastre secrete, mi-a dat-o căpitanul Nemo.

Căpitanul Nemo! strigară pionierii.

Da, este ultimul serviciu pe care a vrut să ni-l facă înainte de a muri!

Ultimul serviciu! strigă Pencroff. Ultimul serviciu! Să vedeţi că, aşa mort cum este, el ne va mai face şi alte servicii!

Dar ce ţi-a spus căpitanul Nemo? întrebă reporterul.

Veţi afla totul, dragii mei, răspunse inginerul. Insula Lincoln nu se aseamănă cu celelalte insule ale Pacificului, şi o anume particularitate a ei, pe care mi-a dezvăluit-o căpitanul Nemo, e de natură să atragă, mai târziu sau mai devreme, dislocarea temeliei sale submarine.

O dislocare! Insula Lincoln! Nu se poate! strigă Pencroff, care, cu tot respectul care-l avea pentru Cyrus Smith, nu se putea opri să dea din umeri.

Ascultă, Pencroff, urmă inginerul. Căpitanul Nemo a observat şi am observat şi eu însumi, ieri, în cursul unei explorări făcute în cripta Dakkar, că această peşteră se prelungeşte sub insulă până în inima vulcanului, nefiind despărţită de hornul centra! decât prin peretele din fundul ei. Acum, acest perete este brăzdat de crăpături şi spărturi, prin care au şi început să iasă gazele sulfuroase din interiorul vulcanului.

Şi atunci? întrebă Pencroff, a cărui frunte se încruntase.

Atunci mi-am dat seama că aceste crăpături se măresc sub presiunea interioară, că peretele de bazalt se crapă încetul cu încetul şi că în curând apa mării care se află în peşteră, va trece dincolo de spărturi.

Bine! răspunse Pencroff, care încercă încă o dată să mai glumească. Marea va stinge vulcanul şi totul se va isprăvi!

Da, totul se va isprăvi! răspunse Cyrus Smith. În ziua în care marea va năvăli prin peretele despărţitor, pătrunzând prin hornul central până în măruntaiele insulei, unde clocotesc materiile eruptive, în ziua aceea, Pencroff, insula Lincoln va fi aruncată în aer, aşa cum s-ar întâmpla cu Sicilia, dacă Mediterana ar năvăli în vulcanul Etna!

Pionierii nu răspunseră nimic la cele arătate atât de lămurit de către inginer. Înţelegeau acum pe deplin pericolul ce-i ameninţa.

Trebuie să spunem că Cyrus Smith nu exagerase nimic. Mulţi oameni s-au gândit că s-ar putea stinge vulcanii, care mai toţi se află pe malul mării sau al lacurilor, deschizând un drum apelor. Ei nu bănuiau că în felul acesta o parte a globului ar putea sări în aer, întocmai ca un cazan ai cărui aburi sunt înteţiţi brusc de un foc puternic. Năvălind într-un spaţiu închis, a cărui temperatură este evaluată la câteva mii de grade, apa s-ar evapora cu atâta energie încât nici un înveliş n-ar mai putea să-i reziste.

Nu mai încăpea îndoială că insula, ameninţată de o dislocare groaznică şi apropiată, va rezista atâta timp cât va rezista peretele criptei Dakkar. Nu era o chestie de luni, nici de săptămâni, ci de zile, poate de ore!

Primul simţământ al pionierilor fu unul de durere adâncă! Ei nu se gândeau la pericolul care-i ameninţa direct, ci numai la distrugerea ţinutului care îi adăpostise, a insulei pe care o făcuseră atât de roditoare, pe care o iubeau şi a cărei înflorire o doreau! Atâta oboseală şi atâta muncă zadarnică!

Pencroff nu-şi putu reţine lacrimile care-i lunecară pe obraji.

Mai vorbiră astfel câtva timp şi analizând ce le rămânea de făcut ajunseră la concluzia că nu mai aveau timp de pierdut, că trebuiau să grăbească terminarea vasului, care era singurul mijloc de scăpare la îndemâna locuitorilor insulei.

Fiecare fu deci folosit pentru această muncă. La ce-ar mai fi avut nevoie să secere, să strângă recolta, să vâneze şi să mărească rezervele Casei de Granit? Rezervele din cămară şi magazie ajungeau pentru aprovizionarea vasului, oricât de lungă ar fi fost călătoria. Era nevoie însă, mai presus de orice, ca vasul să fie gata înainte de inevitabila catastrofă.

Muncile fură reluate cu înfrigurare. Pe la 23 ianuarie vasul era aproape gata. Până atunci nu se mai ivise nici o schimbare în creştetul vulcanului. Prin crater ieşeau mereu aburi, fum amestecat cu flăcări şi pietre incandescente. Dar, în timpul nopţii de 23 spre 24, sub presiunea lavei, care ajunsese la nivelul primului etaj al vulcanului, conul care-i forma creştetul fu zvârlit la pământ. Se auzi un zgomot îngrozitor. Pionierii crezură în primul moment că începuse dislocarea insulei. Se repeziră cu toţii afară. Era pe la ora două noaptea.

Cerul era în flăcări. Conul superior – un masiv înalt de o mie de picioare, cântărind miliarde de livre – fusese trântit pe insula al cărei sol se cutremurase. Din fericire, conul înclina spre nord, aşa încât căzu pe nisipurile şi stâncile vulcanice aflate între vulcan şi mare. Craterul, larg deschis, proiecta spre cer o lumină atât de intensă încât, prin efectul răsfrângerii, atmosfera părea incandescentă. În acelaşi timp, un torent de lavă, pornind din creştetul cel nou, se scurgea în mai multe cascade, ca apa care se revarsă dintr-un vas prea plin; mii de şerpi de foc se prelingeau pe povârnişurile vulcanului.

Stâna! Stâna! strigă Ayrton.

În urma orientării noului crater, lavele se prăvăleau spre stână, ameninţând cu distrugerea imediată părţile cele mai mănoase ale insulei, izvoarele Pârâului Roşu şi pădurea Jacamarului.

La ţipetele lui Ayrton, pionierii se repeziră spre grajdul onaggaşilor. Căruţa era înhămată. Aveau cu toţii un singur gând: să se grăbească să dea drumul animalelor închise la stână.

Înainte de ora trei dimineaţă ajunseră la stână. Zbieretele asurzitoare arătau groaza muflonilor şi a caprelor. Un puhoi de materii incandescente, de minerale lichefiate se şi prăvăleau de pe povârnişul muntelui spre livadă, doborând gardul în acea parte. Ayrton deschise repede poarta şi animalele înnebunite o luară la fugă care încotro.

O oră mai târziu, lava clocotindă umplea stâna, ştergând urma micului pârâiiaş din livadă şi aprinzând locuinţa care se mistui ca un chibrit, distrugând gardul până la ultimul stâlp. Nu mai rămăsese nimic din stână!

Pionierii ar fi vrut să lupte împotriva acestei cotropiri; încercară, dar degeaba, căci nu puteau opri acest cataclism.

Se luminase de ziuă. Era în 24 ianuarie. Cyrus Smith şi tovarăşii săi hotărâră, înainte de a se întoarce la Casa de Granit, să observe direcţia definitivă pe care o luase puhoiul de lavă. Panta generală a solului cobora de la muntele Franklin spre ţărmul de răsărit şi se temeau că, deşi avea în cale pădurea deasă a Jacamarului, torentul să nu ajungă totuşi până la platoul Grande-Vue.

Lacul ne va apăra, spuse Gédéon Spilett.

Să sperăm! răspunse Cyrus Smith scurt. Pionierii ar fi dorit să înainteze până la şesul pe care se prăvălise conul superior al muntelui Franklin, dar lava le tăia drumul. Ea se prelingea de o parte de-a lungul văii Pârâului Roşu, şi de altă parte de-a lungul văii râului Cascadei, prefăcând aceste ape în aburi. Era cu neputinţă să treci puhoiul de lavă; dinu potrivă, erau nevoiţi să dea înapoi în faţa lui. Vulcanul decapitat nu mai era de recunoscut. Vechiul crater era înlocuit cu un fel de câmpie dreaptă. Prin două guri, aşezate pe marginile lui de sud şi de est, lava se scurgea mereu, formând două puhoaie diferite. Deasupra noului crater, un nor de fum şi de cenuşă se contopea cu pâclele din atmosferă, adunate deasupra insulei. Răsunau bubuituri de tunet, care se confundau cu bubuitul muntelui. Din gura craterului ţâşneau roci calcinate, care, proiectate la o înălţime de peste o mie de picioare, se sfărâmau în văzduh, risipindu-se ca nişte focuri de mitralieră. Cerul răspundea erupţiei vulcanice prin fulgere şi trăsnete.

Pe la orele şase dimineaţa, situaţia devenise insuportabilă pentru pionierii care se refugiaseră la marginea pădurii Jacamarului. Nu numai proiectilele plouau în jurul lor, dar şi lava, revărsându-se din albia Pârâului Roşu, ameninţa să le taie drumul stânei. Primele rânduri de copaci luară foc şi seva lor, prefăcută dintr-o dată în aburi, îi făcu să pocnească aidoma unor focuri de artificii, în timp ce alţii, mai puţin umezi, rămaseră intacţi în mijlocul lavei.

Pionierii o luară înapoi pe drumul stânei. Ei umblau încet, aproape de-a-ndăratelea. Dar, solul fiind înclinat, puhoiul se întindea repede spre est şi, de îndată ce straturile inferioare de lavă se întăreau, erau acoperite de altele clocotitoare.

Torentul principal, care urma valea Pârâului Roşu, devenea din ce în ce mai ameninţător. toată această parte a pădurii era în flăcări şi nori uriaşi de fum se rostogoleau deasupra copacilor, ale căror rădăcini pârâiau în lavă.

Pionierii se opriră lângă lac, la o jumătate de milă de punctul de revărsare al Pârâului Roşu. O problemă de viaţă şi de moarte se punea pentru ei.

Cyrus Smith, obişnuit cu situaţii grele şi ştiind că se adresează unor oameni în stare să privească în faţă adevărul, oricare ar fi fost el, le zise:

Dacă lacul opreşte puhoiul, atunci o parte a insulei va fi ferită de completa devastare, dar dacă şuvoiul de lavă cuprinde pădurea Far-West-ului, atunci nici un copac, nici o plantă nu va mai rămâne pe suprafaţa ei. Pe aceste stânci golaşe nu ne va mai rămâne altceva de făcut decât să aşteptăm moartea, care nu va întârzia şi care se va datora distrugerii insulei!

Atunci, strigă Pencroff, încrucişându-şi braţele şi lovind pământul cu piciorul, nici nu mai e nevoie să lucrăm la corabie, nu-i aşa?

Pencroff, răspunse Cyrus Smith, trebuie să ne facem datoria până la urmă!

În clipa aceea, fluviul de lavă, care îşi croise drum printre copacii frumoşi pe care îi şi distrusese, ajunse la marginea lacului. Exista acolo o ridicătură a solului, care, dacă ar fi fost ceva mai mare, ar fi putut să zăgăzuiască puhoiul.

La lucru! strigă Cyrus Smith.

Înţeleseră cu toţii ce avea de gând să facă inginerul. Trebuia oprit torentul de lavă, silindu-l să se arunce în lac.

Pionierii alergară pe şantier. Luară lopeţi, târnăcoape, topoare şi izbutiră în câteva ore, cu pământ şi copacii tăiaţi, să ridice un dig înalt de trei picioare şi lung de câteva sute de paşi. După terminarea lucrului, li se păru că munciseră doar câteva minute!

Era şi timpul. Materiile lichefiate ajunseseră până la poalele ridicăturii. Fluviul de lavă crescu aidoma unui râu care caută să se reverse, ameninţând să treacă peste singurul obstacol, care se afla între el şi pădurea Far-West… dar digul izbuti să înfrâneze lava şi, după o groaznică clipă de şovăire, ea se prăvăli în lacul Grant, de la o înălţime de douăzeci de picioare.

Pionierii priveau gâfâind şi fără să scoată o vorbă lupta dintre cele două elemente.

Nici o pană nu este în stare să descrie minunata grozăvie a luptei dintre foc şi apă! Apa şuiera evaporându-se în atingere cu lava incandescentă. Aburii se ridicau la o înălţime uluitoare, ca şi când s-ar fi deschis deodată supapele unui cazan uriaş. Dar, oricât de mare ar fi fost masa de apă a lacului, ea avea să fie absorbită, căci nu se reînnoia, pe când puhoiul, alimentat de un izvor fără sfârşit, aducea mereu alte valuri de materii incandescente.

Cele dintâi lave căzute în lac se solidificară îndată, acumulându-se într-o asemenea măsură, încât se ridicară până la suprafaţă. Peste ele se prăvăli o nouă cantitate de lavă, care, întărindu-se la rândul său, ocupa centrul lacului. Se formă un fel de zăgaz, ce aduna lava care ameninţa cu umplerea lacului, acesta neputându-se revărsa, căci surplusul de ape se pierdea în aburi. Şuierăturile şi pâriiturile făceau un zgomot asurzitor, iar aburii târâţi de vânt cădeau în mare sub formă de ploaie. Zăgazul creştea şi blocurile de lavă solidificată se adunau unele peste altele. În locul apelor liniştite se înălţa acum o îngrămădire uriaşă de stânci fumegânde: părea că din frământările scoarţei pământului s-ar fi ridicat mii de colţuri de rocă. Trei ore după năvălirea puhoiului, căruia nimic nu i se mai putea împotrivi, priveliştea lacului te făcea să te gândeşti că apele fuseseră răscolite de un uragan, îngheţându-le în acelaşi timp pe neaşteptate, la o temperatură de douăzeci grade sub zero.

De data aceasta, focul învinsese apa.

Scurgerea lavei spre lacul Grant fu un adevărat noroc pentru pionieri. Aveau acum câteva zile de răgaz. Platoul Grande-Vue, Gaşa de Granit şi şantierul se aflau deocamdată la adăpost. Aceste câteva zile aveau să le îngăduie să-şi termine vasul. După aceea aveau de gând să-l lanseze pentru a se refugia în el, urmând să-l echipeze când va pluti în elementul său. Temându-se de explozia care ameninţa insula, nu mai aveau nici o siguranţă să rămână pe uscat. Adăpostul, până acum atât de sigur, de la Casa de Granit, putea să-şi prăbuşească în fiecare clipă pereţii peste ei.

În cele şase zile care urmară, de la 25 la 30 ianuarie, pionierii munciră cât douăzeci la construirea vasului. Aproape că nici nu se odihneau, iar lumina flăcărilor care ţâşneau din crater le îngăduia să lucreze noaptea ca şi ziua. Scurgerea vulcanului parcă era mai înceată, din fericire, căci lacul Grant era aproape umplut şi, dacă ar mai fi căzut altă lavă peste cea dintâi, ea s-ar fi răspândit, fără îndoială, pe platoul Grande-Vue şi de acolo pe plajă.

Dar dacă din partea aceasta insula era pusă la adăpost, lucrurile se prezentau cu totul altfel în partea apuseană.

Într-adevăr, al doilea puhoi de lavă, care urmase valea râului Cascadei, nu întâlnise nici un obstacol. Lichidul incandescent se răspândise în pădurea Farwest-ului. În acest anotimp, când copacii erau uscaţi de căldură şi secetă, pădurea se aprinsese pe loc în aşa fel, încât focul cuprinse în acelaşi timp trunchiurile, cât şi crengile înalte, a căror împletire favoriza întinderea catastrofei. Flăcările păreau să se răspândească mai repede în înălţimi, decât curentul de lavă care încingea poalele pădurii.

Animalele înnebunite, fiarele, ca şi cele îmblânzite, vânat cu păr şi cu pene, se adăpostiră în jurul râului Mercy şi în mlaştini, dincolo de drumul care ducea la portul Balonului. Dar pionierii erau prea ocupaţi ca să ţină seama de fiare. Ei părăsiseră Casa de Granit şi nici nu mai încercară să se odihnească la Cămin; se adăposteau sub un cort, lângă punctul de revărsare al râului Mercy.

În fiecare zi, Cyrus Smith şi Gédéon Spilett se urcau pe platoul Grande-Vue. Harbert îi întovărăşea câteodată, dar Pencroff nu voia, căci se îngrozea să vadă cum arată insula devastată.

Spectacolul era într-adevăr dintre cele mai dureroase. Toată partea împădurită a insulei era dezgolită. Un singur pâlc de arbori verzi se mai zărea la capătul peninsulei Serpentinei. Ici, colo zăreai trunchiuri înnegrite. În locul pădurilor distruse se întindea un ţinut mai sterp decât mlaştina. Lava înghiţise totul. În locul minunatei vegetaţii, solul era acoperit cu stânci vulcanice, ce-i dădeau un aspect sălbatic. Văile râului Cascadei şi ale râului Mercy nu mai aveau nici o picătură de apă şi dacă lacul Grant ar fi fost în întregime secat, pionierii n-ar fi avut cu ce să-şi stingă setea. Din fericire, capătul dinspre sud fusese cruţat şi forma un fel de eleşteu, care conţinea toată apa potabilă a insulei. La nord-est ţâşneau sălbatice ascuţişurile povârnişurilor vulcanice, care se întindeau ca o gheară uriaşă asupra insulei. Ce înfăţişare tristă, ce spectacol îngrozitor şi câtă suferinţă pentru aceşti pionieri, care, de pe un domeniu mănob, bogat în cursuri de apă, cu păduri, cu grâne şi cu recolte, se vedeau dintr-o dată pe o stâncă stearpă, pe care, fără rezervele lor, ar fi murit de foame!

Mi se rupe inima! spuse într-o zi Gédéon Spilett.

Da, Spilett, ai dreptate, răspunse inginerul. Numai de-am avea timp să isprăvim corabia, singura noastră scăpare!

Nu ţi se pare, Cyrus, că vulcanul se potoleşte? Mai aruncă lavă, dar parcă ceva mai puţină!

Şi ce-i cu asta? întrebă Cyrus Smith. Focul tot mai arde în măruntaiele muntelui, iar marea poate să năvălească dintr-o clipă într-alia. Ne aflăm în situaţia călătorilor unui vas mistuit de un incendiu, pe care nu-l pot stinge, şi care ştiu că mai curând sau mai târziu focul va ajunge până la magazia cu praf de puşcă! Vino, Spilett, să nu pierdem nici o clipă!

Timp de încă o săptămână, adică până la 7 februarie, lava continuă să se răspândească, dar erupţia se menţinu ca mai înainte. Mai presus de orice, Cyrus Smith se temea de scurgerea substanţelor lichefiate pe plajă, care n-ar fi cruţat în cazul acesta nici şantierul de construcţie. Între timp, pionierii începuseră să simtă în adâncul insulei nişte, vibraţii îngrijorătoare.

Era în ziua de 20 februarie. Corabia nu putea fi lansată înainte de o lună. Va mai rezista oare insula atâta? Pencroff şi Cyrus Smith aveau de gând s-o lanseze de îndată ce corpul vasului va fi în stare să plutească fără să ia apă. Restul se va face mai târziu, dar partea cea mai însemnată era ca pionierii să-şi găsească un adăpost în afara insulei. Ar fi fost poate chiar recomandabil să tragă corabia până la portul Balonului, adică cât se poate de departe de centrul erupţiei, căci la punctul de revărsare al râuiui Mercy, aşezat între insula cea mică şi faleză, ea risca să fie strivită în caz de dislocare. Pionierii făcură totul ca să termine corpul vasului.

Ajunseră astfel până în ziua de 3 martie, socotind că-l vor putea lansa peste vreo zece zile.

Speranţa înflori din nou în inima pionierilor, atât de greu încercaţi în cursul acestui al. patrulea an petrecut pe insula Lincoln! însuşi Pencroff mai ieşi puţin din deznădejdea în care-l zvârlise ruina şi devastarea domeniului său. Nu se mai gândea ce-i drept decât la corabie, asupra căreia se concentrase nădejdea tuturor.

O vom isprăvi, spunea el inginerului, o vom isprăvi, domnule Cyrus. De altfel e şi timpul, căci în curând vine echinoxul şi de va fi nevoie vom petrece iarna pe insula Tabor. Dar să stăm pe insula Tabor după ce am stat pe insula Lincoln?! Ah, doamne! Ce nenorocire! Cine-ar fi crezut una ca asta?!

Să ne grăbim! răspundea de fiecare dată inginerul.

Şi lucrau înainte, fără să piardă o clipă.

Peste câteva zile, Nab îl întrebă pe Cyrus Smith:

Credeţi că toate astea s-ar fi întâmplat dacă ar fi trăit căpitanul Nemo?

Desigur, Nab, răspunse Cyrus Smith.

Eu nu cred! şopti Pencroff la. urechea lui Nab.

Nici eu! răspunse Nab serios.

În cursul primei săptămâni a lunii martie, muntele Franklin ameninţă din nou. Fire de sticlă, care nu erau altceva decât lavă topită, căzură ca o ploaie pe sol. Craterul se umplu din nou cu lavă, care se scurse în toate părţile. Puhoiul năvăli peste lava întărită, distrugând astfel scheletele copacilor care rezistaseră primei erupţii. Curentul urmă de data aceasta ţărmul de sud-vest al lacului Grant, trecu peste pârâul Glicerinei şi se năpusti pe platoul Grandevue. Această ultimă lovitură dată operii pionierilor fu îngrozitoare. Din moară, din coteţe şi din grajduri nu mai rămăsese nimic. Păsările speriate se risipiră în toate direcţiile. Top şi Jup dădeau semne de spaimă şi instinctul lor îi făcea să presimtă o catastrofă. Multe animale pieriseră în timpul primei erupţii. Supravieţuitoarele nu găsiseră alt adăpost afară de mlaştină şi de platoul Grande-Vue. Drumul spre acesta din urmă le fu acum închis, căci un fluviu de lavă sări peste creasta falezei, prăvălind, pe plajă adevărate cataracte de foc. Nimic nu poate descrie sublima grozăvie a acestui spectacol. Toată noaptea, o adevărată Niagară de fontă lichidă, acoperită cu aburi incandescenţi sus şi clocotind în partea de jos, se înfăţişa privirilor îngrozite ale pionierilor.

Aceştia, nemaivăzând alt mijloc de scăpare şi deşi nu călăfătuiseră încă încheieturile din partea de sus a corăbiei, hotărâră s-o lanseze.

Pencroff şi Ayrton făcură deci îndată toate pregătirile de lansare, care trebuia să aibă loc a doua zi, în dimineaţa de 9 martie.

Dar, în timpul nopţii de 8 spre 9, o coloană uriaşă de aburi, izbucnind din crater, se înălţă cu detunături îngrozitoare până la o înălţime de peste trei mii de picioare. Peretele criptei Dakkar cedase fără îndoială sub presiunea gazelor, şi apele mării, năvălind prin coşul central în abisul de foc, se transformaseră deodată în aburi. Craterul nu fu în stare să ofere aburilor o deschizătură destul de largă. O explozie, care s-ar fi putut auzi până la o sută de mile, răvăşi atmosfera. Bucăţi de munte se prăvăliră în Pacific şi peste câteva minute oceanul acoperi locul unde fusese insula Lincoln.