CAPITOLUL XVII.

Ultimele ceasuri ale căpitanului Nemo. Dorinţele unui muribund. O amintire pentru prietenii săi de o zi. Sicriul căpitanului Nemo. Câteva sfaturi. Momentul suprem. În fundul mărilor.

Era în zori. Nici o rază de lumină nu pătrundea în cripta a cărei intrare era închisă acum de flux. Dar lumina artificială, care izvora în lungi fâşii din pereţii vasului, nu slăbise şi apa continua să strălucească în jurul vasului plutitor.

Copleşit de oboseală, căpitanul Nemo căzu înapoi pe divan. Nu putea fi vorba să-l transporte la Casa de Granit, căci îşi manifestase dorinţa să rămână în mijlocul minunăţiilor de pe „Nautilus”, să aştepte aci moartea, care nu mai putea să întârzie.

În timpul unei lungi toropeli, care semăna cu un lung leşin, Cyrus Smith şi Gédéon Spilett examinară cu grijă bolnavul. Vădit lucru, căpitanul se stingea încetul cu încetul. Acest trup, altădată atât de puternic, nu mai era decât învelişul plăpând al unui suflet gata să se stingă. Viaţa, câtă mai era în el, se concentrase acum în inimă şi în creier.

Inginerul şi reporterul se sfătuiră în şoaptă. Cum puteau să-l mai îngrijească pe muribund? Era oare în puterea lor dacă nu să-l scape, cel puţin să-i prelungească viaţa cu câteva zile? El însuşi le spusese că nu exista nici un leac şi că aşteaptă liniştit moartea de care nu se temea.

Nu putem face nimic, spuse Gédéon Spilett.

Dar de ce se stinge? întrebă Pencroff.

Nu ştiu. Se stinge încet, răspunse reporterul.

Totuşi, spuse marinarul, dacă l-am duce afară, la aer şi la soare, poate că şi-ar reveni?

Nu, Pencroff, răspunse inginerul, nu-i nimic de făcut! De altfel, căpitanul Nemo n-ar consimţi să părăsească bordul. De treizeci de ani trăieşte pe,Nautilus” şi tot aici vrea să moară.

Se vede că răspunsul lui Cyrus Smith fusese auzit de căpitanul Nemo, căci el se ridică puţin, spunând cu voce slabă, dar totuşi desluşită:

Aveţi dreptate, domnule. Trebuie şi vreau să mor aci. Am o singură rugăminte.

Cyrus Smith şi tovarăşii săi se apropiară de divan, aşezând pernele în aşa fel, încât muribundul să se sprijine mai bine.

Privirea lui se opri rând pe rând pe minunăţiile salonului scăldat de razele electrice, ce treceau prin plafonul luminos. Se uita rând pe rând la tablourile maeştrilor italieni, flamanzi, francezi şi spanioli, atârnate pe pereţi, la reproducerile în marmură şi în bronz, aşezate pe piedestale, la orga minunată, apoi la vitrinele aşezate în jurul unei fântâni centrale şi împodobite cu cele mai frumoase produse ale mării – plante marine, zoofite, perle minunate, de o nepreţuită valoare – şi în sfârşit, ochii i se aţintiră asupra cuvintelor scrise pe frontonul muzeului: „Mobilis în mobili”.

Căpitanul Nemo parcă dorea să mai vadă pentru cea din urmă oară minunăţiile naturii şi ale artei, la care îşi limitase orizontul în anii nenumăraţi petrecuţi sub mare!

Cyrus Smith respectă tăcerea căpitanului Nemo. El aştepta ca muribundul să vorbească.

Peste câteva minute, în timpul cărora întreaga lui viaţă i se depănase în faţa ochilor, căpitanul Nemo se întoarse către pionieri:

Domnilor, credeţi că-mi datoraţi oarecare recunoştinţă…?

Căpitane, ne-am da viaţa pentru dumneavoastră!

Bine, urmă căpitanul Nemo, bine!… Făgăduiţi-mi că-mi veţi îndeplini ultimele dorinţe şi voi fi astfel răsplătit pentru tot ceea ce am făcut pentru dumneavoastră.

Vă făgăduim, răspunse Cyrus Smith.

Prin această făgăduială se simţea angajat atât el, cât şi tovarăşii săi.

Domnilor, grăi căpitanul, mâine voi fi mort.

Îl opri cu un semn pe Harbert, care ar fi vrut să răspundă ceva.

Mâine voi fi mort şi doresc să nu am alt mormânt decât vasul meu. El va fi sicriul meu! Toţi prietenii mei odihnesc în fundul mărilor; acolo vreau să odihnesc şi eu.

Aceste cuvinte ale căpitanului Nemo fură primite cu o adâncă tăcere.

Ascultaţi-mă cu luare-aminte, domnilor, urmă el. Vasul „Nautilus” este prizonier în această peşteră, a cărei intrare a fost astupată. Dar, deşi el nu mai poate să-şi părăsească închisoarea, poate totuşi să se scufunde în abisul din fundul ei, servind astfel drept sicriu rămăşiţelor mele pământeşti.

Pionierii ascultau cu evlavie cuvintele muribundului.

Mâine, după moartea mea, domnule Smith, urmă căpitanul, veţi părăsi, împreună cu tovarăşii dumneavoastră, vasul „Nautilus”, căci toate bogăţiile pe care le conţine trebuie să dispară o dată cu mine. Prinţul Dakkar vă lasă o singură amintire: caseta… de acolo… conţine diamante în valoare de câteva milioane, amintiri ale unui timp în care, fiu şi soţ, am Crezut aproape în fericire; ea mai conţine o colecţie de perle, adunate de mine şi de prietenii mei în fundul mărilor. Cu această comoară veţi putea face într-o zi lucruri multe şi bune. În mâinile dumneavoastră, domnule Smith, şi a tovarăşilor dumneavoastră, banii nu vor constitui o armă primejdioasă. Sunt sigur că vor fi bine folosiţi.

După câteva clipe de odihnă, căpitanul Nemo vorbi mai departe:

Mâine veţi lua caseta şi veţi părăsi salonul, închizând uşa, apoi vă veţi urca pe platforma lui „Nautilus”, veţi închide turela, fixând-o în buloane.

Aşa vom face, căpitane.

Bine. După aceea vă veţi urca în barca cu care aţi venit! Dar înainte de a părăsi vasul, duceţi-vă în partea dinapoi şi deschideţi cele două robinete mari, care se află la nivelul apei. Marea va pătrunde în rezervoare şi vasul „Nautilus” se va scufunda încetul cu încetul sub valuri, odihnindu-se pe vecie în fundul abisului.

Cyrus Smith făcu o mişcare de împotrivire, dar căpitanul adăugă:

Nu te teme! Veţi scufunda un cadavru!

Nici Cyrus Smith şi niciunul dintre tovarăşii săi nu se crezură îndreptăţiţi să facă vreo observaţie. Aceasta era ultima dorinţă a căpitanului Nemo, pe care ei trebuiau s-o respecte.

Am cuvântul dumneavoastră, domnilor? mai întrebă căpitanul Nemo.

Îl aveţi, căpitane, făgădui inginerul. Căpitanul făcu un gest de mulţumire şi îi rugă pe pionieri să-l lase singur câteva ore. Gédéon Spilett ceru să rămână lângă el, pentru cazul în care s-ar fi ivit vreo criză, dar muribundul se împotrivi spunând:

Voi trăi până mâine, domnilor!

Părăsiră cu toţii salonul, străbătură biblioteca şi sufrageria şi ajunseră în partea din faţă, în camera maşinilor, unde se aflau aparatele electrice, care o dată cu căldura şi lumina dădeau şi forţa mecanică ce punea în mişcare vasul „Nautilus”.

Inginerul constată uluit că submarinul era o adevărată capodoperă, care adăpostea la rândul ei alte capodopere.

Pionierii urcară pe platforma care se ridica la vreo şapte-opt picioare deasupra apei. Ei se opriră acolo, lângă un geam gros lenticular, care închidea un fel de ochi mare din care ţâşnea un val de lumină, îndărătul acestui ochi se afla o cabină, în care se zăreau roţile cârmei. Aici stătea timonierul când conducea vasul „Nautilus” printre straturile lichide, pe care razele electrice le luminau până la mare depărtare.

Mişcaţi de cele văzute şi auzite, Cyrus Smith şi tovarăşii săi rămaseră mai întâi tăcuţi şi li se strângea inima, gândindu-se la acela a cărui mână îi scăpase de atâtea ori, la protectorul pe care abia îl cunoscuseră de câteva ore şi care acum era pe moarte!

Oricare va fi judecata posterităţii, prinţul Dakkar avea să rămână una din acele figuri deosebite, care nu se pot şterge din amintirea oamenilor.

Ce om! spuse Pencrotf. E de necrezut cum a putut să trăiască în fundul oceanului. Şi când te gândeşti că n-o fi fost mai liniştit aci ca în altă parte!

„Nautilus”, observă Ayrton, ar fi putut să ne folosească. Părăseam insula Lincoln, îndreptându-ne cu ajutorul lui către ţinuturile locuite.

Drace! strigă Pencroff. Eu nu m-aş încumeta să conduc o astfel de corabie. înţeleg să cutreier mările, dar nu să mă plimb pe sub mare!

Socot, Pencroff, răspunse reporterul, că manevrarea unui aparat submarin ca „Nautilus” trebuie să fie uşoară, şi că ne-am fi deprins destul de repede. Cu el nu te temi nici de furtuni şi nici de ciocniri. La câteva picioare de la suprafaţă, apele mării sunt tot atât de liniştite ca şi apele unui lac.

Se poate! răspunse marinarul, dar eu prefer să înfrunt o furtună zdravănă cu un vas bine echipat. O corabie e făcută să plutească pe apă şi nu să meargă pe sub apă.

Dragii mei, îi împacă inginerul, este de prisos, cel puţin în ceea ce priveşte vasul „Nautilus”, să discutăm chestiunea navelor submarine. Vasul „Nautilus” nu este al nostru şi nu avem dreptul să dispunem de el. De altminteri, în nici un caz nu ar servi la nimic. Afară de faptul că nu poate să iasă din peştera a cărei intrare e închisă de un perete din stânci de bazalt, căpitanul Nemo doreşte ca după moartea sa să se scufunde împreună cu vasul. Aceasta este dorinţa lui şi noi trebuie s-o respectăm.

Cyrus Smith şi tovarăşii săi mai vorbiră câtva timp, apoi coborâră în interiorul vasului. După ce mâncară, se întoarseră în salon.

Căpitanul Nemo ieşise din toropeala care-l copleşise şi ochii săi îşi regăsiseră strălucirea de altădată. Un zâmbet îi flutură pe buze.

Pionierii se apropiară de el.

Domnilor, le spuse căpitanul, sunteţi nişte oameni curajoşi, cinstiţi şi buni. V-aţi devotat cu totul operei comune. V-am observat adesea. V-am iubit şi vă iubesc!… Daţi-mi mâna, domnule Smith.

Cyrus Smith întinse mâna căpitanului, care i-o strânse călduros.

Ce bine-mi face! şopti el. Apoi urmă:

Dar am vorbit destul despre mine! Trebuie acum să vă vorbesc despre dumneavoastră şi despre insula Lincoln, pe care v-aţi adăpostit… Aveţi de gând s-o părăsiţi?

Da, căpitane, dar ne vom reîntoarce! răspunse cu vioiciune Pencroff.

Să vă întoarceţi?… Se pare, Pencroff, răspunse căpitanul zâmbind, că iubeşti mult această insulă. De altfel, ea s-a transformat datorită vouă şi vă aparţine de drept.

Aveţi vreo ultimă dorinţă de transmis? întrebă inginerul. Vreo amintire de predat prietenilor pe care i-aţi lăsat în munţii Indiilor?

Nu, domnule Smith, nu mai am prieteni! Sunt ultimul din neamul meu… sunt mort de mult pentru toţi acei pe care i-am cunoscut… Dar să revenim la dumneavoastră. Singurătatea, izolarea sunt lucruri triste, ele sapă puterile omeneşti… Mă sting fiindcă am crezut că omul poate trăi singur!… Trebuie să faceţi totul, ca să părăsiţi insula Lincoln şi să revedeţi ţara unde v-aţi născut. Ştiu că nemernicii au distrus corabia pe care aţi făcut-o…

Construim alta, spuse Gédéon Spilett, un vas destul de mare, ca să ne transporte până în ţinuturile cele mai apropiate; dar ne vom întoarce cu siguranţă! Prea multe amintiri ne leagă de aceste ţărmuri, ca să le uităm vreodată!

Aici l-am cunoscut pe căpitanul Nemo, spuse Cyrus Smith.

Numai aici vom regăsi amintirea dumneavoastră neştirbită! adăugă Harbert.

Şi eu aici îmi voi dormi somnul de, veci dacă… răspunse căpitanul. Şovăi o clipă şi în loc să-şi termine fraza, se mulţumi să spună: Domnule Smith, aş vrea să vă vorbesc numai dumneavoastră!

Tovarăşii inginerului, respectând dorinţa muribundului, părăsiră încăperea.

Cyrus Smith rămase numai câteva minute singur cu căpitanul Nemo; îşi chemă apoi prietenii îndărăt, dar nu le spuse nimic din cele destăinuite de muribund.

Gédéon Spilett observă bolnavul cu multă atenţie. Se vedea că acesta nu mai era susţinut decât de energia lui morală, care curând nu va mai putea să lupte cu slăbiciunea fizică.

Ziua luă sfârşit, fără ca să se ivească vreo schimbare. Pionierii nu părăsiră nici o clipă submarinul. Se înnoptase, lucru care’ nu se observa în criptă.

Căpitanul Nemo nu suferea, dar se stingea. Chipul său măreţ şi palid era liniştit. Pe buze îi fluturau câteodată cuvinte neînţelese, care aminteau diferite întâmplări din viaţa lui ciudată. Se vedea că viaţa părăsea încetul cu încetul trupul ale cărui extremităţi începeau să se răcească.

O dată sau de două ori, el se mai adresă pionierilor aşezaţi lângă el, zâmbindu-le cu acel ultim zâmbet, ce mai dăinuieşte şi după moarte.

În sfârşit, puţin după miezul nopţii, căpitanul Nemo făcu o ultimă mişcare, izbutind să-şi încrucişeze braţele pe piept, ca şi când ar fi dorit să moară astfel aşezat.

Pe la ora unu dimineaţa, ultima licărire de viaţă i se refugiase în privire. în ochii din care altădată ţâşniseră flăcări, luci o ultimă scânteie. Apoi îşi dădu sufletul.

Aplecându-se, Cyrus Smith închise ochii aceluia care fusese prinţul Dakkar şi care acum nu mai era nici căpitanul Nemo.

Harbert şi Pencroff plângeau. Ayrton îşi ştergea pe furiş ochii. Nab, împietrit, îngenunchease lângă reporter.

Cyrus Smith, întinzând mâna peste capul mortului, şopti:

Odihneşte-te în pace! zise el şi, întorcându-se către prietenii săi, adăugă:

Să ne rugăm pentru cel pe care l-am pierdut!

Peste câteva ore, pionierii îndepliniră ultimele dorinţeale căpitanului, ţinându-şi astfel făgăduiala dată.

Cyrus Smith şi tovarăşii săi părăsiră vasul Nautilus, luând cu ei singura amintire lăsată de binefăcătorul lor, caseta cu comori.

Minunatul salon, scăldat în lumină, fu închis cu grijă. Uşa de fier a turelei fu înşurubată în aşa fel, încât nici o picătură de apă să nu pătrundă în interiorul submarinului.

Apoi pionierii coborâră în barca legată de vas şi o traseră spre pupa. Acolo, la nivelul apelor, se aflau două robinete mari, care erau în directă legătură cu rezervorul ce determina scufundarea submarinului.

Ei deschiseră robinetele, rezervorul se umplu şi submarinul Nautilus, scufundându-se încetul cu încetul, dispăru în adâncuri.

Pionierii îl urmăriră cu privirea. Lumina sa puternică se zărea prin apa străvezie, în timp ce cripta se întuneca treptat. Apoi, uriaşa revărsare de raze electrice se şterse şi, în curând, vasul „Nautilus”, sicriul căpitanului Nemo, atinse fundul mării.