CAPITOLUL XVI.

Căpitanul Nemo. Primele sale cuvinte. Povestea unui erou al luptei pentru independenţa Indiilor. Ura cotropitorilor. Tovarăşii săi. Viaţa în sânul apelor. Singur. Ultimul adăpost al lui Nautilus în insula Lincoln. Geniul misterios al insulei.

La auzul acestor cuvinte, omul se sculă, iar lumina îi scaldă chipul, înfăţişând un cap minunat, cu frunte înaltă, privire mândră, barba albă şi păr bogat dat spre spate.

Omul se. sprijini cu mâna de divanul de pe care se ridicase. Privirea lui era liniştită. Se vedea că o boală ascunsă îl rosese încetul cu încetul, dar vocea lui răsuna încă destul de puternic, când rosti în englezeşte, pe un ton ce trăda o mare mirare;

Domnule, eu n-am nume!

Totuşi vă cunosc! răspunse Cyrus Smith.

Căpitanul Nemo aruncă inginerului o privire fulgerătoare, ce dorea parcă să-l nimicească.

Apoi căzu îndărăt pe pernele divanului:

La urma urmei ce-mi pasă? şopti el. Curând voi muri!

Cyrus Smith se apropie de căpitanul Nemo, căruia Gédéon Spilett îi apucă mâna fierbinte. Ayrton, Pencroff, Harbert şi Nab se grămădiseră cuviincioşi mai la o parte, într-un colţ al minunatului salon, scăldat de orbitoarele raze electrice.

Căpitanul Nemo îşi trase repede mâna, făcând semn inginerului şi reporterului să ia loc.

Se uitau cu toţii la el, fără să-şi ascundă tulburarea, în faţa lor se afla deci necunoscutul pe care îl botezaseră „geniul insulei”, fiinţa atotputernică, al cărui ajutor fusese atât de binevenit în împrejurări grele. în faţa lor era binefăcătorul, căruia îi datorau atâta recunoştinţă. în faţa lor, acolo unde Pencroff şi Nab credeau să găsească un zeu, se afla un simplu om: şi omul acela era pe moarte.

Dar cum de-l cunoştea Cyrus Smith pe căpitanul Nemo? De ce se sculase atât de repede căpitanul la auzul numelui pe care-l credea uitat de toţi?

Căpitanul îşi reluase locul pe divan şi, proptit într-un cot, se uita la inginer, care şedea lângă el.

Îmi cunoşti numele, domnule? întrebă el.

Îl cunosc, răspunse Cyrus Smith, după cum cunosc şi pe acela al minunatului dumitale aparat submarin…

„Nautilus”? zise căpitanul zârnbind.

Da, „Nautilus”.

Dar ştii… ştii cine sunt?

Ştiu.

S-au scurs totuşi treizeci de ani de când am rupt orice legătură cu lumea locuită, treizeci de ani de când trăiesc în adâncul mării, singurul loc în care am găsit libertatea! Cine a putut să-mi trădeze taina?

Un om care nu ţi-a promis s-o păstreze, căpitane Nemo, şi care, prin urmare, nu poate fi învinuit de trădare.

Francezul pe care întâmplarea l-a zvârlit pe bord acum şaisprezece ani?

Chiar el!

Atunci, n-a pierit împreună cu cei doi tovarăşi ai săi în vârtejul Maelslrüm-ului, unde intrase submarinul „Nautilus”?

N-au pierit, şi povestea lor a fost dăruită cititorilor sub numele de „douăzeci de mii de leghe sub mări”31.

E doar povestea câtorva luni din viaţa mea domnule! rosti repede căpitanul.

Adevărat, urmă Cyrus Smith, dar câteva luni din viaţa dumneavoastră ciudată au fost destul ca să vă faceţi cunoscut…

Şi să fiu socotit un mare vinovat, nu-i aşa? răspunse căpitanul Nemo, zâmbind dispreţuitor. Desigur, un revoltat, scos poate din rândul oamenilor.

Inginerul nu răspunse.

Şi acum, domnule?

Nu mi-e dat mie să-l judec pe căpitanul Nemo, răspunse Cyrus Smith, – cel puţin în ceea ce priveşte trecutul său. Ca şi alţii, de altfel, nici eu nu ştiu ce v-a îndemnat să duceţi o viaţă atât de ciudată şi nu pot să judec efectele, necunoscând cauzele. Ştiu însă un lucru, că, de când am fost zvârliţi pe insula Lincoln, un om ne-a ajutat în cele mai grele împrejurări. Mai ştiu că datorăm viaţa noastră unui om bun, mărinimos, puternic, şi că acest om puternic, mărinimos şi bun, sunteţi dumneavoastră, căpitane Nemo!

Eu sunt, răspunse simplu căpitanul.

Inginerul şi reporterul se ridicară. Tovarăşii lor se apropiară şi ei şi erau cât pe ce să-şi arate recunoştinţa prin vorbe…

Îi opri însă, o mişcare a căpitanului Nemo, care le spuse cu o voce mai mişcată decât ar fi dorit:

După ce mă veţi fi ascultat.

Şi căpitanul în fraze scurte şi simple, le dezvălui întreaga sa viaţă Povesti pe scurt, totuşi era nevoit să-şi încordeze toate puterile ce-i mai rămăseseră, pentru a spune tot ce dorea. Se vedea că lupta împotriva unei mari slăbiciuni. De mai multe ori, Cyrus Smith îl rugă să se odihnească, dar căpitanul dădea din cap, ca unul căruia nu-i mai aparţine ziua următoare, iar atunci când reporterul îi propuse să-l îngrijească, îi răspunse:

În zadar. Clipele mele sunt numărate!

Căpitanul Nemo era un indian, prinţul Dakkar, fiu de rajah şi nepotul eroului Indiilor, Tippoo-Sahib32. La vârsta de zece ani, tatăl său îl trimise în Europa, ca să primească acolo o educaţie completă, în dorinţa ascunsă de a-l vedea luptând o dată, cu arme egale, împotriva acelora care erau asupritorii ţării sale.

De la zece la treizeci de ani, prinţul Dakkar, om înzestrat cu însuşiri alese, sufleteşti şi intelectuale, învăţă de toate. Ştiinţă, literatură, artă – în toate aceste ramuri, prinţul îşi însuşi cunoştinţe temeinice…

Prinţul Dakkar călători în toată Europa. Numele şi averea lui îi deschideau toate uşile, dar ispitele acestei lumi nu-l atrăgeau niciodată. Tânăr şi frumos, rămânea întotdeauna serios, închis, setos de învăţătură, purtând în suflet o ură înverşunată.

Prinţul Dakkar purta în el ura împotriva singurei ţări în care nu călcase niciodată, cu toate că fusese poftit de nenumărate ori; prinţul Dakkar ura Anglia şi purta în el toată ura pe care o simte învinsul faţă de cotropitor. Cotropitul nu iertase cotropitorul. Fiul ţării, pe care Anglia nu izbutise s-o îngenunchieze decât de ochii lumii, crescut în spiritul ideilor de luptă şi de răzbunare, plin de dragoste neţărmurită pentru patria sa încătuşată de englezi, nu voia să pună piciorul pe acel pământ blestemat, ai cărui stăpâni înrobiseră Indiile.

Prinţul Dakkar deveni un artist, pe care-l impresiona tot ce era frumos, un învăţat, căruia nici o ştiinţă nu-i era străină, un om politic, format la şcoala diplomaţiei europene. în ochii observatorului superficial, el putea să treacă drept unul din acei cosmopoliţi dornici să cunoască, dar care dispreţuiesc faptele, putea fi socotit unul din acei călători ce se scaldă în bogăţii, firi reci şi mândre, care cutreieră necontenit lumea şi nu au nici o patrie. Lucru cu totul neadevărat. Artistul, învăţatul acesta, rămăsese indian cu sufletul, indian prin dorinţa lui de răzbunare, indian prin nădejdea pe care o nutrea că într-o zi va câştiga drepturile ţării sale, redându-i independenţa şi gonind străinii.

În 1849, prinţul Dakkar se întoarse în ţara lui. El se căsători cu o indiană, al cărei suflet nobil sângera şi el pentru patria lor. Avu doi copii pe care-i iubea nespus de mult. Dar fericirea lui casnică nu putea să-l facă să uite robia Indiilor. El aştepta un prilej şi prilejul se ivi.

Jugul englez apăsa prea greu asupra poporului indian. Prinţul Dakkar se aşeză în fruntea nemulţumiţilor, sădind în sufletele lor toată ura ce clocotea în el împotriva străinilor. Cutreieră nu numai teritoriile libere ale Indiei, dar şi cele supuse direct administraţiei engleze, amintind tuturor de zilele măreţe în care Tippoo-Sahib murise ca un erou la Seringapatam, luptând împotriva englezilor.

În 1857 izbucni marea revoltă a cipailor. Prinţul Dakkar deveni sufletul şi organizatorul răscoalei, punându-şi toată priceperea şi bogăţia în slujba cauzei poporului său. El însuşi nu se cruţă: lupta în primele rânduri; îşi primejdui viaţa ca cel mai necunoscut dintre eroii ce se ridicaseră pentru libertatea ţării lor; fu rănit de zece ori, fără să-şi găsească moartea, chiar atunci când cei din urmă luptători pentru independenţă cădeau răpuşi de gloanţele englezeşti.

Niciodată puterea britanică nu trecuse printr-o primejdie mai mare; dacă cipaii ar fi fost ajutaţi din afară, aşa cum nădăjduiseră, influenţa şi dominaţia Angliei în Asia ar fi luat sfârşit.

Numele prinţului Dakkar era vestit. Eroul nu se ascunsese, el luptase în văzul tuturor. Se puse un mare preţ pe capul lui şi, fiindcă nu se găsi nici un trădător care să-l vândă, răzbunarea căzu asupra tatălui şi mamei sale, asupra soţiei şi copiilor săi, mai înainte ca el să-şi fi dat seama de primejdia ce-i păştea din pricina lui…

Încă o dată dreptatea se prăbuşise. Ca de atâtea ori în istoria omenirii, puterea nesocotise dreptatea. Cipaii fură învinşi şi ţara vechilor rajahi căzu din nou sub jugul englezilor, care deveni şi mai apăsător.

Prinţul Dakkar nu fusese răpus în luptă şi se retrase în munţii provinciei Bundelkung. Rămas singur, fu cuprins de un mare dezgust de omenire. începuse să urască lumea civilizată, care ajunsese să-l îngrozească. Dorea să fugă cât mai departe, pentru totdeauna, aşa că îşi adună resturile averii şi, într-o bună zi, împreună cu douăzeci de tovarăşi, oameni de nădejde, se făcu nevăzut.

Oare unde plecase prinţul Dakkar să caute libertatea pe care n-o găsise în ţinuturile locuite de oameni? În sânul apelor, în adâncurile mărilor unde nu putea să-l caute nimeni.

Învăţatul luă locul războinicului. Prinţul prefăcu în şantier o insulă pustie din Pacific şi acolo construi, după planurile sale, un submarin. Pentru toate nevoile aparatului său plutitor se sluji de electricitate, a cărei putere uriaşă se pricepu s-o întrebuinţeze, folosind procedee care aveau să fie cunoscute mai târziu. Obţinu astfel lumină, căldură şi forţă motrice. Marea, cu comorile sale nesfârşite, cu miriadele de peşti, cu plantele şi ierburile ei, cu toate bogăţiile ei naturale, cu cetaceele uriaşe ce trăiau în apele ei, la care se adăugau şi comorile ce le pierduseră oamenii, mulţumea pe deplin trebuinţele eroului nostru şi ale echipajului său. Astfel se împlinea cea mai mare dorinţă a prinţului, aceea de a rupe orice legături cu oamenii de pe pământ. Submarinul fu botezat Nautilus, el însuşi îşi spuse căpitanul Nemo, apoi dispăru sub mări.

Ani de-a rândul cutreieră oceanele de la un pol la celălalt. Trăind ca un om izgonit de societate, culegea de pe meleaguri nestrăbătute cele mai minunate comori. Milioanele scufundate o dată cu galioanele spaniole în golful Vigo în 1702 îi puseseră la îndeuiână bogăţii nesecate, pe care le folosea ajutând popoarele ce luptau pentru independenţa patriei lor33. Niciodată însă nu se afla cine trimitea aceste ajutoare.

Nu mai avusese de multă vreme de-a face cu semenii săi, când, în noaptea de 6 noiembrie 1866, trei oameni fură zvârliţi pe bordul submarinului. Erau un profesor francez, servitorul lui şi un pescar canadian. Cei trei oameni fuseseră aruncaţi în mare în timpul ciocnirii dintre „Nautilus” şi vasul american „Abraham Lincoln”, care îl urmărea.

De la profesor află căpitanul Nemo că „Nautilus”, socotit când un mamifer uriaş din familia cetaceelor, când un submarin condus de piraţi, era urmărit pe toate mările.

Căpitanul Nemo ar fi putut azvârli în ocean aceşti oameni pe care întâmplarea îi aruncase pe vas, tulburându-i misterioasa existenţă, totuşi nu procedă astfel. Se mulţumi să-i ţină prizonieri şi le fu dat să trăiască o minunată călătorie de douăzeci de mii de leghe sub mări.

În ziua de 22 iunie 1867, cei trei oameni, care. nu cunoşteau trecutul căpitanului Nemo, izbutiră să fugă cu o barcă de pe „Nautilus”. Cum în clipa aceea „Nautilus” era târât spre coasta Norvegiei, fiind purtat de vârtejul Maelsirom-ului, căpitanul îşi închipui că fugarii îşi găsiseră moartea în fundul grozavei prăpăstii căscată sub ape. Nu află niciodată că francezul şi cei doi tovarăşi ai lui fuseseră aruncaţi ca prin minune pe ţărm, unde îi adăpostiseră pescarii insulelor Lofoten. Nu ştia nimic nici despre cartea pe care profesorul, întors în Franţa, o publicase, carte în care povestea călătoria ciudată şi aventuroasă a submarinului „Nautilus”! în timpul celor şapte luni petrecute pe vas.

Căpitanul Nemo continuă multă vreme această viaţă, cutreierând mereu mările. Tovarăşii săi pieriră unul câte unul şi îşi găsiră loc de veşnică odihnă în cimitirul de corali din fundul Pacificului. „Nautilus” ajunse încetul cu încetul pustiu, şi, în cele din urmă, căpitanul rămase singurul în viaţă dintre toţi cei care se refugiaseră cu el în adâncul oceanului.

Pe atunci, căpitanul Nemo avea şaizeci de ani. Rămas singur, izbuti să aducă submarinul până la unul din porturile submarine, unde obişnuia să poposească uneori.

Portul se afla sub insula Lincoln; era chiar acela în care se găsea şi acum vasul „Nautilus”.

De şase ani căpitanul stătea acolo; nu mai călătorea pe mare şi aştepta moartea, clipă în care va porni şi el pe calea tovarăşilor săi. întâmplarea făcu să asiste la prăbuşirea balonului, în care se aflau prizonierii sudiştilor. Îmbrăcat în haine de scafandru, el se plimba sub ape, pe lângă ţărmul insulei, când fu zvârlit în mare inginerul. într-o pornire de omenie, căpitanul îl salvă pe Cyrus Smith.

La început ar fi dorit să fugă de cei cinci naufragiaţi, dar, datorită acţiunii vulcanice, portul său fusese închis prin ridicarea unui prag de bazalt, aşa că submarinul nu mai putea să treacă prin bolta criptei. O barcă uşoară putea trece, submarinul însă nu mai avea apă destulă pentru a se deplasa.

Astfel stând lucrurile, căpitanul Nemo rămase pe loc şi, pândind oamenii ce fuseseră aruncaţi pe o insulă pustie, făcu totul ca să rămână nevăzut. încetul cu încetul, văzându-i cinstiţi, energici, legaţi între ei printr-o frăţească prietenie, încercările lor îi stârniră interesul. Fără să vrea, pătrunse toate tainele vieţii lor. îmbrăcat în scafandru, căpitanul se strecura cu uşurinţă până la puţul interior al Casei de Granit şi, ridicându-se pe colţurile stâncii, îi auzea pe pionieri vorbind de trecut, de prezent şi viitor. Şi oamenii aceştia cinstiţi izbutiră să-l împace pe căpitanul Nemo cu omenirea, pe care o reprezentau atât de frumos pe insulă.

Căpitanul Nemo îl salvase pe Cyrus Smith. Tot el îl adusese pe Top la Cămin, îl scosese apoi din apele lacului şi tot el, căpitanul Nemo, aşezase la capul Epavei lada cu preţiosul ei conţinut. Căpitanul dăduse drumul bărcii pe curentul râului Mercy, aruncase frânghia din înălţimea Casei de Granit, atunci când năvăliseră maimuţele, el le dezvăluise prezenţa lui Ayrton pe insula Tabor. El aşezase în fundul canalului torpila care zvârlise bricul în aer şi tot el il scăpase pe Harbert de la o moarte sigură, aducând chinina, după cum, tot el lovise ocnaşii cu nişte gloanţe electrice, cunoscute numai de el, gloanţe pe care le folosea în vânătorile submarine. Astfel se explicau atâtea incidente care păreau de neînţeles şi care toate dovedeau mărinimia şi cunoştinţele neobişnuite ale căpitanului.

Acest mare mizantrop ardea totuşi de dorinţa de a ajuta pe alţii. Mai avea de dat câteva sfaturi bune protejaţilor săi şi, cum simţea că i se apropie sfârşitul, el îi chemase pe pionieri, după cum am văzut, de la Casa de Granit, folosind firul cu care legase stâna de „Nautilus”. Poate că n-ar fi făcut acest lucru, dacă ar fi ştiut că Cyrus Smith îi cunoştea povestea şi îi ştia numele.

Căpitanul terminase povestea vieţii sale. Cyrus Smith luă cuvântul; el reaminti toate incidentele care exercitaseră asupra coloniei o influenţă atât de binefăcătoare, şi, în numele tovarăşilor săi şi al lui, aduse mulţumiri binefăcătorului lor.

Dar căpitanul Nemo nu cerea să fie răsplătit pentru binele făcut. Era stăpânit de un singur gând şi, înainte de a strânge mâna pe care i-o întindea inginerul, spuse:

Acum, domnule, îmi cunoaşteţi viaţa, vă rog să mă judecaţi.

Vorbind astfel, căpitanul făcea aluzie la un incident grav, la care fuseseră martori cei trei străini aruncaţi pe bordul submarinului său, incident pe care profesorul francez cu siguranţă că îl relatase în cartea sa şi al cărui răsunet desigur că fusese îngrozitor.

Într-adevăr, cu câteva zile înainte de fuga profesorului şi a celor doi tovarăşi ai săi, „Nautilus”, urmărit de o fregată, în nordul Atlanticului, se repezise ca un berbece asupra acestui vas, scufundându-l fără milă.

Cyrus Smith înţelese despre ce este vorba şi nu răspunse nimic.

Era o fregată engleză, domnule, strigă căpitanul Nemo, redevenind pentru o clipă prinţul Dakkar. O fregată engleză, m-aţi înţeles? Ea m-a atacat! Eram încolţit într-un golf îngust şi nu prea adânc!… Trebuia să trec şi… am trecut.

Apoi, cu vocea calmă:

Eram în dreptul meu, adăugă el. Am făcut peste tot binele pe care l-am putut face şi tot răul pe care eram dator să-l fac. Dreptate nu înseamnă întotdeauna iertare!

Urmară câteva minute de tăcere, apoi căpitanul Nemo rosti următoarea întrebare:

Ce părere aveţi despre mine, domnilor?

Cyrus Smith întinse mâna căpitanului, răspunzând cu voce gravă:

Căpitane, aţi greşit crezând că trecutul poate fi reînviat, şi aţi luptat împotriva istoriei. Greşeala dumneavoastră nu exclude admiraţia, şi numele dumneavoastră poate să înfrunte judecata istoriei.

Căpitanul Nemo suspină adânc ridicând mâna spre cer.

Am făcut bine sau am făcut rău? şopti el, Cyrus Smith răspunse:

Căpitane, aveţi în faţa dumneavoastră nişte oameni cinstiţi, pe care i-aţi ajutat şi care vă vor plânge de-a pururi!

Harbert se apropie de căpitan, îngenunche şi luându-i mâna i-o sărută.

O lacrimă se prelinse din ochii muribundului, Fii binecuvântat, fiul meu! şopti el.