Capitolul XX.

ÎN CARE SE TERMINĂ ACEASTĂ POVESTE CIUDATĂ, PE CÂT DE ADEVĂRATĂ, PE ATÂT DE NEVEROSIMILĂ

— Barbicane?… Nicholl…?

— Maston!

— Voi…?

— Noi!

Tonul ciudat în care acest ultim cuvânt fu rostit în acelaşi timp de cei doi arăta numai ironie şi mustrare.

J. T. Maston îşi trecu peste frunte cârligul de fier şi rosti cu glas şuierător ca de aspidă – cum ar zice Ponson du Terrail81.

— Galeria din Kilimandjaro a avut cu siguranţă şase sute de metri lungime şi douăzeci şi şapte de metri diametru?

— Da!

— Proiectilul vostru cântărea într-adevăr o sută optzeci de milioane de kilograme?

— Da!

— Şi aţi tras chiar cu două mii de tone de meli-melonită?

— Da!

Aceşti trei „da” căzură ca nişte lovituri de măciucă pe scăfârlia lui J. T. Maston.

— Atunci trag concluzia că… reluă calculatorul.

— Că?… îl întrebă preşedintele Barbicane.

— Că operaţia n-a reuşit din pricină că explozibilul n-a dat proiectilului o viteză iniţială de două mii opt sute de kilometri!

— Aşa crezi?… întrebă căpitanul Nicholl.

— Explozibilul dumitale nu-i bun decât să încarci cu el puşcoace pentru copii!

Auzind asemenea groaznică injurie, căpitanul Nicholl sări de pe scaun de parcă ar fi stat pe arcuri.

— Maston! răcni el.

— Nicholl!

— Când vei voi să te baţi cu mine în duel, folosind meli-melonita…

— Nu!… Mai bine fulmicotonul!… E mai sigur…!

Trebui să intervină Mistress Evangelina Scorbitt pentru a-i potoli pe cei doi tunari furioşi, spunându-le:

— Domnilor!… Domnilor!… Nu se face!… între colegi…

După aceea luă cuvântul preşedintele Barbicane şi spuse cu un glas mai liniştit:

— De ce să aruncăm vina unul asupra altuia? Cu siguranţă că socotelile prietenului nostru Maston trebuie să fi fost juste, aşa cum cu siguranţă că explozibilul prietenului nostru Nicholl trebuie să fi avut puterea calculată! Da!… Am pus exact în practică datele ştiinţei!… Şi totuşi, experienţa a dat greş! Care-i pricina?… Poate că n-o vom afla niciodată…!

— Ei bine! spuse înfuriat secretarul „Clubului artileriştilor”, o luăm de la capăt!

— Şi banii pe care i-am risipit pe degeaba! interveni căpitanul Nicholl.

— Şi opinia publică! adăugă Mistress Scorbitt. N-o să vă mai permită nimeni să ameninţaţi din nou soarta lumii!

— Ce-o să se aleagă de domeniul nostru din jurul Polului Nord?

Întoarse vorba căpitanul Nicholl.

— La cât au să scadă acţiunile North Polar Practical Association? se văicări preşedintele Barbicane.

Faliment!… Prăbuşirea se şi produsese; acţiunile acestei societăţi anonime se vindeau cu pachetul la preţul hârtiei de împachetat.

Acesta a fost rezultatul final al uriaşei operaţiuni. Acesta a fost falimentul de pomină, la care au ajuns planurile supraomeneşti ale firmei Barbicane and Co.

Nu s-au pomenit niciodată atâtea hohote de râs la adresa bieţilor ingineri prost inspiraţi, asemenea articole ironice în ziare, asemenea caricaturi, cântece, parodii, ca cele pricinuite de această întâmplare.

Preşedintele Barbicane, membrii consiliului de administraţie al noii societăţi, colegii lor din Gun-Club au fost literalmente făcuţi de ruşine în public. Li se arunca uneori câte un cuvânt atât de tare, fără perdea, încât nu se cade să fie repetat nici măcar în latineşte şi nici chiar pe limba păsărească. Europa, mai ales, dădu frâu liber atâtor glume batjocoritoare, încât până la urmă yankeii se scandalizară. Şi aducându-şi aminte că Barbicane, Nicholl şi Maston erau de origine americană şi că făceau parte din faimoasa asociaţie din Baltimore, erau cât pe-aci să silească guvernul american să declare război Lumii Vechi.

În sfârşit, cea mai straşnică lovitură a fost dată de un cântec francez, pe care ilustrul Paulus – care mai trăia pe vremea aceea – l-a făcut să ajungă „la modă”. Cântecul acesta a făcut ocolul lumii întregi.

Iată unul dintre cupletele cele mai aplaudate:

Ca să facă harcea-parcea Rabla noastră pământească, Plănuit-au trei bezmetici Osia-i s-o-nlocuiască.

Şi-au făcut un tun năprasnic, Cu care-au vrut să ţintească în aşa fel încât totul, Totul să se prăpădească!

Nu era de-ajuns atâta Ca lumea-să-nnebunească?

Datu-s-a atunci poruncă Aprig să se urmărească Cei trei prea-ndrăzneţi bezmetici!

Când deodată: Bum! şi… fsss…

Să te prăpădeşti de râs.

S-a tras focul… fără însă Ca ceva să se clintească.

Ura! Ura! Să trăiască Rabla noastră pământească!

Dar o să se ştie oare vreodată cărui fapt se datora nereuşita acestei operaţiuni? Dovedea oare insuccesul acesta că aşa ceva este cu neputinţă de realizat şi că puterile omului nu vor ajunge niciodată să poată modifica mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul său şi că niciodată teritoriile de la Polul Nord nu vor putea fi deplasate ca latitudine, pentru a fi aduse într-un punct unde banchizele şi gheţarii să se topească de la sine sub acţiunea razelor Soarelui?

Răspunsul la această întrebare a fost dat şi el, la câteva zile după sosirea preşedintelui Barbicane şi a colegului său în Statele Unite.

În gazeta franceză Le Temps, din 17 octombrie, apăru un articolaş, care aduse un mare serviciu lumii întregi, spunându-i ceea ce o interesa pentru securitatea ei.

„Se cunoaşte rezultatul egal cu zero al încercării de a da Pământului o nouă axă. Totuşi, calculele lui J. T. Maston, care sunt întemeiate pe date juste, ar fi produs rezultatele urmărite, dacă,în urma unei neatenţii de neexplicat din partea calculatorului, ele nu ar fi cuprins încă de la început o greşeală.

Greşeala constă în aceea că faimosul secretar al lui Gun-Club, când a luat ca bază a lucrărilor sale circumferinţa Ecuatorului, a trecut o lungime de patruzeci de mii de metri în loc de patruzeci de mii de kilometri, ceea ce a făcut ca rezolvarea problemei să dea un rezultat fals.

De unde provine o asemenea eroare?… Cine a putut s-o pricinuiască…?

Cum de a putut-o săvârşi un calculator atât de remarcabil?… Am face presupuneri zadarnice.

Lucru sigur este însă că, dacă problema modificării axei pământeşti ar fi fost pusă corect, ea ar fi fost rezolvată exact. Uitarea acestor trei zero a dat naştere unei erori de douăsprezece zerouri la rezultatul final.

Admiţând că meli-melonita are puterea pe care i-o atribuie căpitanul Nicholl, pentru deplasarea Polului cu 23° 28' ar fi trebuit un tun nu de un milion de ori mai mare decât tunul de 27 de centimetri, ci un trilion de asemenea tunuri, aruncând un trilion de proiectile de câte o sută optzeci de mii de tone fiecare.

Cât priveşte focul acesta de tun aşa cum a fost tras în Kilimandjaro, el n-a deplasat Polul decât cu trei microni (trei miimi de milimetru) şi n-a făcut să varieze nivelul apelor decât cu cel mult nouă miimi de micron.

Proiectilul, această nouă mică planetă, va face parte de acum înainte din sistemul nostru solar, fiind reţinut de atracţia Soarelui.

ALCIDE PIERDEUX”

Aşadar, o simplă lipsă de atenţie a lui J. T. Maston, o eroare de trei zero făcută la începutul calculelor sale pricinuise umilitorul rezultat pentru noua societate!

Dar dacă colegii lui din Gun-Club erau tare mâniaţi pe el, dacă l-au copleşit cu tot felul de blesteme, apoi în rândurile publicului se născu un val de simpatie faţă de bietul om. La urma urmei, greşeala aceasta pricinuise tot răul – sau, mai bine-zis, tot binele – deoarece scăpase lumea de cea mai grozavă catastrofă cu putinţă.

Şi iată că de pretutindeni începură să curgă tot felul de urări, milioane de scrisori, prin care J. T. Maston era felicitat că s-a înşelat cu trei zero!

J. T. Maston, mai zdrobit şi mai amărât ca oricând, nici nu voia să audă de formidabilul „Ura!” pe care lumea întreagă îl striga în cinstea lui. Preşedintele Barbicane, căpitanul Nicholl, Tom Hunter, cel cu picioarele de lemn, colonelul Bloomsberry, neobositul Bilsby şi colegii lor n-aveau să-l ierte niciodată…

Bine cel puţin că-i rămânea Mistress Evangelina Scorbitt! Această excelentă femeie nu putea să-i poarte pică.

În primul rând, J. T. Maston ţinuse să repete calculele, neadmiţând în ruptul capului că ar fi putut să fie distrat în aşa hal.

Şi totuşi, aşa era! Inginerul Alcide Pierdeux nu se înşelase. Iată de ce omul acesta original fusese atât de liniştit când lumea întreagă era cuprinsă de groază. În ultimul moment, el îşi dăduse seama de greşeala calculatorului, dar nu mai avusese timp să-şi înştiinţeze semenii. Şi iată de ce, în clipa când se trăgea focul de tun în Kilimandjaro, el închina un pahar de şampanie în sănătatea bătrânei noastre lumi!

Da! Trei zero uitaţi din cifra care reprezintă lungimea Ecuatorului…!

Deodată, J. T. Maston îşi aduse aminte. Era la început, când de-abia se apucase de lucru, închizându-se în biroul său din Balistic-Cottage. Scrisese bine pe tablă numărul 40 000 000.

În clipa aceea a răsunat strident clopoţelul telefonului… J. T. Maston s-a îndreptat către aparatul telefonic… A schimbat câteva cuvinte cu Mistress Evangelina Scorbitt… Dar iată că trăsnetul l-a dat peste cap, aruncând tabla cât colo… S-a ridicat… A început să scrie din nou numărul care se ştersese pe jumătate când căzuse tabla… De-abia scrie cifra 40 000… când clopoţelul sună pentru a doua oară… Şi când începe din nou să lucreze, uită să mai scrie celelalte trei zero din numărul care reprezintă lungimea Ecuatorului în metri!

Ah! Toate astea din vina doamnei Evangelina Scorbitt! Dacă ea nu l-ar fi deranjat, poate că n-ar fi fost lovit de descărcarea electrică! Poate că trăsnetul nu i-ar fi jucat o asemenea festă, prea de ajuns ca să compromită o întreagă viaţă de calcule corecte şi cinstite!

Cât de zguduită a fost biata femeie, când J. T. Maston se văzu obligat să-i spună împrejurările în care s-a produs greşeala!… Da!… Ea, numai ea era cauza acestui dezastru!… Din pricina ei se trezise J. T. Maston dezonorat pentru toată lunga-i viaţă care îi mai rămânea de trăit, întrucât membrii venerabilului „Club al artileriştilor” mureau în general la vârsta de peste o sută de ani!

După această convorbire, J. T. Maston plecase în grabă din palatul din New-Park, înapoindu-se la Balistic-Cottage. Acum se plimba cu paşi mari prin odaie, spunându-şi întruna:

— Nu mai sunt bun de nimic pe lumea asta.

— Nici măcar să te însori? se auzi un glas pe care emoţia îl făcea sfâşietor.

Era Mistress Evangelina Scorbitt. Cu faţa răvăşită şi plânsă, îl urmase până aici pe J. T. Maston…

— Dragul meu Maston!… îi spuse ea.

— Bine!… De acord!… Dar cu o condiţie…:să nu mă mai ocup în viaţa mea de matematici!

— Nu pot să le sufăr, dragul meu prieten! răspunse văduva.

Şi Mistress Evangelina Scorbitt deveni Mistress Evangelina Maston.

Cât despre articolaşul lui Alcide Pierdeux, este uşor de închipuit câtă cinste a adus inginerului şi Şcolii politehnice unde învăţase!

Articolaşul acesta fu tradus în toate limbile, reprodus de toate ziarele, răspândind numele autorului lui în lumea întreagă. Aşa s-a făcut că nota apărută şi în gazeta Le Petit Marseillais a fost citit de tatăl frumoasei provensale, care îi refuzase mâna fiicei sale, deoarece Alcide Pierdeux „era prea savant”. După ce reuşi de bine de rău şi fără ajutorul altcuiva să priceapă ce vrea să spună articolul, părintele fu cuprins de remuşcări. Şi aşteptând să urmeze lucruri şi mai bune, trimise deocamdată inginerului o invitaţie la masă.