CAPITOLUL I

Unde personalitatea şi naţionalitatea eroilor se desprind puţin câte puţin

— Trebuie totuşi convenit că viaţa are ceva bun! zise unul din conmeseni, sprijinit pe braţul scaunului cu spătar de marmură, şi mestecând o rădăcină de nufăr îndulcit.

— Şi rele de asemeni! răspunse, între două chicote de tuse, un altul pe care usturimea unei delicate aripi de rechin era să-l sufoce aproape.

— Să fim filosofi! spuse un personaj mai vârstnic al cărui nas suporta o enormă pereche de ochelari.

Astăzi îţi vine să te sugrumi, şi mâine totul alunecă, cum alunecă pe gât suavele înghiţituri din nectarul acesta. Asta-i viaţa, ce vreţi!a.

Şi zicând acestea, epicurianul goli cu un aer împăcat paharul cu excelent vin cald, a cărui uşoară abureală se desprindea lent dintr-un samovar de metal.

„Cât despre mine, reluă al patrulea personaj, existenţa îmi pare nespus de acceptabilă din momentul ce nu faci nimic şi ai mijlocul de-a nu face nimic!

— Greşeală! ripostă al cincilea. Fericirea constă în studiu şi în muncă. A cuceri o cât mai mare sumă de cunoştinţe este a căuta să fii fericit!

— Şi a vedea că la urmă de tot nu ştii nimic!

— Nu e aceasta începutul înţelepciunii?

— Şi care-i e sfârşitul?

— Înţelepciunea n-are sfârşit! răspunse filosofic omul cu ochelari. A avea simţul comun este fericirea supremă.

Primul conmesean se adresă atunci amfitrionului care ocupa capătul cel mai înalt al mesei, adică locul cel mai rău, aşa cum cereau legile politeţii. Indiferent şi distrat el asculta, fără ca să spună ceva, toată această dizertaţie inter pocula.

— Haide! Ce gândeşte gazda noastră asupra acestor divagaţii după petrecere? Găseşte ea astăzi existenţa bună sau rea? E pentru, sau e contra?

Amfitrionul spărgea nepăsător câteva seminţe în gură,se mulţumi, drept orice răspuns, să dea dispreţuitor din buze ca omul ce pare a nu se mai interesa de nimic.

— Bah! făcu el.

Acesta este de obicei cuvântul celor indiferenţi. El spune tot şi nu spune nimic. Este în toate limbile şi trebuie să figureze în toate dicţionarele de pe glob. Este o strâmbătură articulată.

Cei cinci commeseni îl siliră cu argumente, fiecare în favoarea tezei sale. Vroiau să îi afle părerea. El se feri să răspundă întâi, dar sfârşi prin a afirma că viaţa nu era nici bună, nici rea.

— Auziţi pe prietenul nostru!

— Poate el să vorbească astfel când niciodată un fâşâit de floare nu i-a tulburat liniştea?

— Şi când e tânăr!

— Tânăr şi sănătos!

— Sănătos şi bogat!

— Foarte bogat!

— Mai mult decât atât!

— Prea bogat poate!

Interpelările se încrucişeau ca scânteile unui foc de artificii, fără a aduce un surâs pe impasibila figură a gazdei.

El se mulţumea să înalţe uşor din umeri ca cel ce n-a vroit niciodată să răsfoiască, măcar pentru o oră, cartea propriei sale vieţi, şi căreia nu i-a tăiat măcar primele pagini.

Totuşi acest indiferent avea peste treizeci şi unul de ani, se ţinea foarte bine, poseda o avere mare, spiritu-i era cultivat, inteligenţa sa se ridica deasupra mijlociei. Avea în sfârşit, tot ceea ce lipseşte atâtora pentru a fi unul din fericiţii lumii. Pentru ce nu era?

Pentru ce?

Vocea gravă a filosofului se făcu atunci auzită şi, vorbind ca un corifeu al corului antic:

— Prietene, zise el, dacă tu nu eşti fericit e că până acum fericirea ta n-a fost decât negativă. Fericirea este ca sănătatea. Pentru a o preţui trebuie să îţi lipsească din când?n când. Ori tu n-ai fost niciodată bolnav… Vreau să zic, tu n-ai fost niciodată nenorocit! Aceasta lipseşte vieţei tale. Cine poate preţui fericirea dacă nenorocirea nu la atins de loc, măcar pentru o clipă!

Şi, după observaţia-i înţeleaptă, filosoful ridicând paharul plin cu o şampanie de cea mai buna marcă.

— Urez un pic de umbră soarelui gazdei noastre, zise el şi câteva necazuri vieţei sale!

Goli apoi paharul.

Amfitrionul făcu un gest de învoire şi recăzu în apatia-i obişnuită.

Unde avea loc această conversaţie? Se petrecea într-o sală europeană, la Paris, la Londra, la Viena, la Petersburg? Cei şase conmeseni stăteau de vorbă în salonul unui restaurant, aici sau dincolo de ocean? Cine erau oamenii aceştia care discutau astfel de chestiuni, în timpul unui prânz, fără a fi băut mai mult decât se cade?

În orice caz ei nu erau francezi1 pentru că nu discutau politică.

Cei şase conmeseni se aflau într-un salon luxos decorat… Prin perdeaua geamurilor albastre sau portocalii se strecurau, la ora aceasta, utimele raze ale soarelui.

Pe zidurile salonului străluceau, atârnate de tapete de mătase, oglinzi largi cu tăetură în pantă.

Masa era vastă, pătrată, de lac negru. Nici o cuvertură pe suprafaţa-i care reflecta numeroasele obiecte de argintărie şi porţelan. Nici un şervet, ci simple pătrate de hârtie, ornate cu devize, şi din care fiecare invitat avea alături de el o suficientă provizie. In jurul mesei se înălţau scaune cu spătarul de marmură, mult preferabile celor capitonate ale mobilierului modern.

Cât priveşte serviciul, era îndeplinit de fete nespus de plăcute în al căror păr negru se îmbinau crini şi crisanteme, şi care purtau brăţări de aur răsucite cochet pe braţ. Surâzătoare şi glumeţe, ele serveau cu o mână, în timp ce cu cealaltă mişcau graţios un evantai mare care producea curenţi plăcuţi de aer.

Prânzul nu lăsa nimic de dorit… Cine şi-ar imagina ceva mai delicat ca această bucătărie tot odată curată şi savantă? Bucătarul, ştiind că se adresa cunoscătorilor, se întrecuse în prepararea celor o sută cincizeci feluri din care se compunea menuul.

La început, şi ca aperitive, figurau uscături zaharisite, icre, lăcuste prăjite, fructe uscate şi stridii de Ning-Po. Apoi se succedară, la scurte intervale, ouă coapte de raţă, de porumbel, de nagâţ, cuiburi de rândunică cu ouă, carne tocată de „ging-seng*, măruntaie de nisetru în compot, sos de nervi de balenă cu zahăr, mormoloci în apă dulce, tocană de raci de mare, pipotă de vrăbii şi ochi de berbec înţepaţi cu un vârf de pană, măcinătura de bambu cu zeamă, salate îndulcite, etc. Apoi ananas de Singapore, praline de fisticuri, migdale sărate, fructe de „long-yen” cu miezul alb „li-ci”, castane de apă, portocale de Canton, formau ultimul serviciu al prânzului ce dura de trei ore, prânz stropit generos cu bere, şampanie, vin de Chao-Chigne.

Dar veni în sfârşit momentul când tinerele servitoare aduseră, nu ceştile de modă europeană care conţin un lichid parfumat, ci şervete înmuiate în apă caldă pe care commesenii şi-le trecură pe faţă cu cea mai extremă satisfacţie.

Nu era totodată decât o pauză a prânzului, o oră de farniente ale cărei clipe aveau să fie complectate cu muzică.

Îndată o trupă de cântăreţe şi muzicante cu instrumente intră în salon. Cântăreţele erau tinere, frumoase, cu ţinuta modestă şi decentă. Dar ce muzică şi ce metodă! Miorlăituri, cloncănituri, fără măsură şi fără tonalitate, ridicându-se în sunete ascuţite până la ultimele margini ale percepţiei simţului auditiv! Cât priveşte instrumentele, viori ale căror coarde se încurcau în firelor arcuşului, chitare acoperite cu,piei de şarpe, clarinete stridente, armonici părând mici piane portative, erau demne de cântecele şi de cântăreţele pe cari le acompaniau cu mare tămbălău.

Şeful zgomotoasei orchestre dăduse la intrare programul repertoriului său. La un gest al amfitrionului muzicanţii cântară Buchetul celor zece flori, bucată foarte mult la modă pe atunci de care se înnebunea lumea bună.

Apoi trupa de cântăreţi şi de executanţi, bine plătită de mai înainte, se retrase.

Cele şase persoane părăsiră în urmă scaunul lor, dar numai pentru a trece de la o masă la alta, nu fără mari ceremonii şi complimente de toate felurile.

La această a doua masă fiecare găsi o mică ceaşcă cu capac, ornată cu portretul lui Bôdhidharama, celebrul călugăr budist, stând pe pluta sa legendară. Fiecare primi de asemeni o porţie de ceai pe care îl puse, fără zahăr, în apa clocotindă din ceaşca sa.

Bun ceai! Nu-ţi era teamă de casa Gibb-Gibb & Comp., care îl furnizase, că l-ar fi falsificat prin amestecul necinstit sese, niciunul nu avu indiscreţiunea să-1 întrebe ceva cu privire Ia aceasta.

Totuşi filosoful nu amestecase glasul său în concertul general al urărilor. Cu braţele încrucişate, cu ochii pe jumătate închişi, cu un surâs ironic pe buze, el nu părea că aprobă nici pe cei care adresau complimentele, nici pe cel căruia i se adresau.

Acesta se ridică atunci, îi puse o mână pe umăr şi, cu o voce ce părea mai puţin caldă ca de obicei:

— Sunt dar prea bătrân pentru a mă însura? îl întrebă el.

— Nu.

— Prea tânăr?

— Nici atât.

— Găseşti că am făcut o greşeala?

— Poate.

— Aceea pe care am ales-o, şi pe care tu o cunoşti, e înzestrată cu tot ce trebuie pentru a mă face fericit.

— Ştiu.

— Atunci?

— Tu nu ai tot ce trebuie pentru a fi fericit! A te plictisi singur în viaţă, e rău! A te plictisi în doi, e şi mai rău!

— Nu voi fi dar niciodată fericit…?

— Nu, atât cât nu vei fi cunoscut durerea!

— Durerea nu mă poate atinge!

— Cu atât mai rău, căci în cazul acesta eşti de nelecuit!

— Ah filosofii aceştia! strigă cel mai tânăr dintre invitaţi. Nu trebuie să-i asculţi. Ei sunt maşini de teorii. Fabrică de tot felul! Însoară-te, însoară-te, prietene! Eu aş face la fel dacă n-aş fi jurat să nu fac niciodată nimic. Prieteni, beau în fericirea gazdei noastre!

— Şi eu, răspunse filosoful, beau pentru viitoarea intervenţie a vreunei divinităţi protectoare şi care, pentru a-1 face fericit, să îl treacă prin încercarea durerei!

După acest destul de bizar toast, invitaţii se ridicară, îşi apropiară pumnii aşa cum fac boxerii în momentul luptei, apoi, după ce, rând pe rând, îi coborâră şi îi ridicară, înclinând capul, se despărţiră.

Din descrierea salonului în care a avut loc acest prânz, din bucatele exotice care îl compuneau, din obiceiurile invitaţilor şi, deasemeni poate, din ciudăţenia teoriilor lor, cititorul a ghicit ca era vorba de chinezi, nu de acele „cereşti5 figuri” care par a fi fost deslipite de pe un paravan sau vas de porţelan, ci de acei moderni locuitori ai Cerescului Imperiu, „europenizaţi” deja prin studiile, călătoriile şi frecventele legături cu civilizaţia Occidentului.

Prin urmare, cele de mai sus se petreceau în salonul unei nave de pe râul Perlelor, la Canton, unde bogatul Kin-Fo, întovărăşit de nedespărţitul Wang, filosoful, ţinuse să-şi invite patru dintre cei mai buni prieteni ai tinereţei sale. Pao-Shen, mandarin de clasa a patra, cu cocardă albastră, Gin-Pang, bogat negustor de mătăsării în strada Farmaciştilor, Tim, optimistul solid, şi Houal, literatul.

Iar acestea aveau loc în a douăzeci şi şaptea zi a lunei a patra, în timpul primului din cele cinci priveghiuri care împart aşa de poetic orele nopţii chineze.