CAPITOLUL II

În care Kin-Fo şi filosoful Wang sunt arătaţi într-un mod mai precis.

Dacă Kin-Fo dăduse acest prânz de adio prietenilor săi din Canton, e că în capitala provinciei Kuang-Tong îşi petrecuse o parte a adolescenţei. Dintre numeroşii camarazi pe care trebuie să-i aibă un tânăr bogat şi generos, cei patru, invitaţi erau singurii cari îi rămăseseră la epoca aceasta. Pe ceilalţi, risipiţi de întâmplările vieţei, zadarnic ar fi încercat să-i adune.

Kin-Fo locuia atunci la Shang-Eaî şi, spre a-şi plimba plictiseala, venise pentru câteva zile la Canton. Dar, în seara aceasta chiar, trebuia să ia steameral care face curse în principalele puncte de pe coastă şi să se reîntoarcă liniştit la căminul său.

Dacă Wang întovărăşise pe Kin-Fo, e pentru că filosoful nu îşi părăsea niciodată elevul căruia îi mai trebuiau încă lecţii. Într-adevăr acesta nu ţinea în seamă nimic. Atâtea maxime şi sentinţe pierdute, dar „maşina de teorii” – aşa cum îl denumise Tim, nu obosea deloc.

Kin-Fo era cu prisosinţă tipul acelor chinezi de Nord a căror rasă tinde să se transforme şi care nu s-au aliat niciodată cu Tătarii. Nu ai fi întâlnit unul Ia fel cu el în provinciile Sudului, unde clasele de sus şi de jos s-au amestecat mult cu rasa manciură. Kin-Fo, nici prin părintele său,şi nici prin mama sa, n-avea o picătură de sânge tătar în vine. Dezvoltat, bine legat, mai mult alb decât galben, cu linia sprâncenelor dreaptă, cu nasul drept, cu chipul neturtit, el ar fi fost remarcat chiar şi alături de cele mai frumoase specimene ale seminţiilor Occidentului.

De fapt, dacă Kin-Fo trăda a fi chinez, nu era decât prin capul său îngrijit ras, prin fruntea şi grumazul fără de păr şi prin magnifica coadă care, începând din creştet, se desfăşura frumos pe spate. Foarte scrupulos cu el însuşi, purta o mustaţă fină, formând o jumătate de cerc în jurul buzei superioare. Unghiile-i se prelungeau mai mult de un centimetru, dovadă că făcea parte din categoria oamenilor bogaţi care pot trăi fără a face nimic. De asemeni, poate, neglijenţa mersului său, prestanţa atitudinei, adăugau ceva acelui „nu ştiu cum” care se degaja din întreaga-i persoană.

De altfel Kin-Fo era născut la Peking, împrejurare de care chinezii sunt foarte mândri. Celui care ar fi întrebat, el îi putea răspunde superb: „Sunt de acolo de sus!”

Tatăl său, Ciung-Héu, locuia Ia Peking în momentul naşterei lui Kin-Fo. Copilul avea şase ani când s_au strămutat definitiv la Shangf-Hal.

Acest respectabil chinez, Ciung-Héu, urmaş al unei onorate familii din nordul Imperiului, poseda, ca toţi compatrioţii săi, remarcabile înclinări pentru comerţ. In timpul primilor ani ai carierei sale, tot ce a produs acest bogat şi populat teritoriu, hârtie de Swatow, mătăsării de Su-Céu, candel de Formosa, ceaiuri de Hankow şi Foochow, fier la Houan, arămuri în provincia Yunane, totul fu pentru el element de negoţ şi materie de trafic. Principala-i casă de comerţ, hongula său, era la Shang-Hai, dar poseda sucursale la Nan-King, Tiem-Tim, Macao, Hong-Kong. Mult introdus pe piaţa europeană, steamere engleze îi transportau mărfurile, cabluri electrice îi dădeau cursul mătăsăriilor la Lyon şi al opiumului la Calcutta. Nu era refractar pentru nici un agent de progres, aburi sau electricitate, aşa cum sunt cea mai mare parte din chinezi, sub influenţa mandarinilor şi a stăpânirii, al căror prestigiu e micşorat încet-încet de mersul vremei.

Scurt, Ciung-Héu conduse aşa de abil, aşa de bine, comerţul sau, că în momentul venirei pe lume a lui Kin-Fo, averea îi trecea de patru sute mii de dolari.

Ori în cursul anilor următori, această sumă avea a fi dublată, graţie înfiinţării unui nou trafic.

Aici e nevoie de o explicaţie.

Chinezii ţin mult să se expatrieze şi să îşi caute norocul la „Melicani”, nume ce îl dau populaţiunilor din StateleUnite, dar cu o condiţiune: aceea că le vor fi readuse, după moarte, trupurile în pământul natal şi îngropate acolo. Aceasta e una din condiţiunile principale ale contractului, o clauză sine qua non care obligă companiile faţă de emigranţi şi pe care nimic n-o poate înlătura.

Astfel întreprinderea Ting-Tong, denumită şi Agenţia Morţilor, dispunând de fonduri deosebite, este însărcinată să închirieze, vapoare pentru cadavre care pornesc încărcate cu vârf din San-Francisco la Shang-Hai, Hong-Kong sau Tien-Tsin. Comerţ nou. Sursă nouă de beneficii.

Abilul şi întreprinzătorul Ciung-Héu simţi aceasta. Când muri, în 1866, el era director al companiei Kuang-Than, din provincia cu acest nume, şi sub-director al Casei Fondurilor pentru Morţi din San-Francisco.

În ziua aceea, Kin-Fo, nemai având nici tată nici mamă, moştenea o avere evaluată la patru milioane franci, plasată în acţiuni ale Băncii Centrale Californiene.

În momentul când îşi pierdu tatăl, tânărul moştenitor, în vârstă de nouăsprezece ani, ar fi fost complect singur dacă nu era Wang, nedespărţitul Wang, pentru a-i ţine loc de îndrumător şi prieten.

Or, cine era acest Wang? De şaptesprezece ani trăia la Shang-Ha? EI a fost însoţitorul tatălui înainte de a fi al fiului. Dar de unde venea? Ce trecut avea? Atâtea întrebări obscure la care numai Ciung-Héu şi Kin-Fo ar fi putut răspunde.

Şi daca socoteau nimerit s-o facă, ceea ce nu era probabil, iată ce-ai fi aflat:

Nimeni nu uita că China este, prin excelenţă, ţara unde insurecţiunile pot dura ani de-a rândul şi ridica sute de mii de oameni. Or, în secolul al şaptesprezecilea, celebra dinastie de Ming, de origine chineză, domnea de trei sute de ani în China, când în 1644 căpetenia acestei dinastii, prea slab faţă de rebelii care ameninţau capitala, ceru ajutor unui rege tătar.

Regele nu se lăsă rugat, alergă, goni pe revoltaţi, profită de situaţie pentru a răsturna pe cel care îi ceruse ajutor, şi proclamă împărat pe propriu-i fiu, Chun-Cé.

Plecând de la această epocă, autoritatea tătară fu substituită celei chineze, şi tronul ocupat de împăraţi manciuri.

Puţin câte puţin, mai ales în clasele de jos ale populaţiei, cele două rase se confundară dar, în familiile bogate de la Nord, deosebirea între chinezi şi tătari se menţine mai strict. Deasemeni fizionomia caracteristică se distinge încă şi mai mult în mijlocul provinciilor de miază-noapte ale imperiului. Acolo se adunară „nemulţumiţii”, aceia cari rămăseseră credincioşi dinastiei căzute.

Tatăl lui Kin-Fo era dintre aceştia şi el nu desminţi tradiţiunile familiei sale care refuzase să pactizeze cu tătarii. O mişcare în contra dominaţiei străine, chiar după trei sute de ani de trecere, l-ar fi găsit la post.

De prisos să adăugăm că fiul sau, Kin-Fo, împărtăşea cu totul opiniile sale politice.

Or, în 1860 domnea încă împăratul S'Hiene-Fong care declară război Angliei şi Franţei, război terminat prin tratatul din Peking de la 25 Octombrie al anului acela.

Dar înainte de data aceasta, o formidabilă răscoală ameninţa deja dinastia domnitoare. „Rebelii cu par lung” denumiţi Ciang-Mao sau Tai-ping, se ridicaseră din Nan-King la 1853 şi din Shang-Hai la 1855. S'Hiene-Fong mort, fiul său tânăr avu mult de lucru pentru a respinge pe rebeli. Fără vice-regele Li, fără prinţul Kong şi, mai ales, fără colonelul englez Gordon, nu şi-ar mai fi salvat poate tronul.

Aceşti Tai-pingi, duşmani înverşunaţi ai tătarilor, organizaţi puternic pentru răscoală, vroiau să înlocuiască dinastia de Tsing prin aceea de Wang. Ei formau patru bande deosebite; prima, cu bandieră neagră, însărcinată a omorî; a doua, cu bandieră roşie, însărcinată a da foc; a treia, cu bandieră galbenă, însărcinată a distruge; a patra, cu bandieră albă, însărcinată să aprovizioneze pe celelalte trei.

Avură loc importante operaţiuni militare în Kiang-Su. Su-Kéu şi Kia-Hing, la cinci leghe de Shang-Hai, căzură în mâna revoluţionarilor şi fură reluate, nu fără greutate, de trupele imperiale. Localitatea Shang-Hai, foarte ameninţată, era atacată de asemeni la 18 August 1860 în momentul când generalii Grant şi Montauban, comandând armata anglo-franceză, bombardau forturile din Pei-Ho.

Or, în vremea aceasta, Ciung-Héu, tatăl lui Kin-Fo, avea o locuinţă lângă Shang-Hai, nu departe de minunatul pod pe care inginerii chinezi îl clădiseră peste râul SouCéu. El nu vedea cu ochi răi mişcarea rebelilor pentru că era îndreptată în contra dinastiei tătare.

În aceste împrejurări, în seara de 18 August, după ce răsculaţii fuseseră aruncaţi dincolo de Shang-Hai, poarta locuinţei lui Ciung-Héu se deschise brusc.

Un fugar, care se putuse face nevăzut de cei ce-1 urmăreau, căzu la picioarele Iui Ciung-Héu. Nenorocitul nu mai avea nici armă pentru a se apăra. Dacă cel căruia îi cerea ajutor l-ar fi dat pe mâna armatei imperiale, bietul fugar era pierdut.

Tatăl lui Kin-Fo nu era omul care să trădeze un răsculat ce se refugiase în casa sa.

El închise uşa şi zise:

— Nu vreau să ştiu, nu voi şti niciodată cine eşti, ce ai făcut, de unde vii! Eşti oaspetele meu şi, prin urmare, în siguranţă.

Fugarul vroia să vorbească pentru a-şi arăta recunoştinţa… Abia avea putere.

— Care-i numele tău? îl întrebă Ciung-Héu.

— Wang”.

Wang era, aşa dar, salvat prin generozitatea Iui CiungHéu, generozitate care l-ar fi costat viaţa pe acesta din urmă dacă ar fi fost bănuit că a dat azil unui rebel.

După câţiva ani, mişcarea rebelilor era definitiv reprimată. În 1864 conducătorul lor, asediat în Nan-King, se otrăvea pentru a nu cădea în mâinile imperialilor.

Wang rămase, din acea zi, în casa binefăcătorului său. Niciodată nu avu a răspunde nimic în privinţa trecutului. Nimeni nu-i cerea socoteală în această privinţă. Se temea poate să nu afle prea multe! Atrocităţile comise de revoltaţi fuseseră, se zice, îngrozitoare. Sub ce bandieră servise Wang: galbenă, roşie, neagră sau albă? Mai bine să nu ştie, la urma urmei, şi să păstreze iluzia că el nu aparţinuse decât coloanei de întărire.

Wang, fericit de soarta sa, dealtfel, rămase oaspetele acestei case primitoare. După moartea lui Ciung-Héu, nici nu se gândi să se despartă de el, atât era de obişnuit în tovărăşia acestui om de treabă.

Dar cine ar fi recunoscut vreodată, în vremea când începe această povestire, un fost rebel, un masacrator, un jefuitor, un incendiator, – orice, – în acest filosof de cincizeci şi cinci de ani, în acest moralist cu ochelari, în acest chinez în toată puterea cuvântului, cu ochii prelungiţi spre tâmple, cu mustaţa tradiţională!

Poate, la urma urmei, uitând un trecut plin de grozăvii, rebelul se îmblânzise alături de cinstitul Ciung-Héu, şi pornise cu bunătate pe drumul filosofiei speculative. Şi iată pentru ce, în seara aceea, Kin-Fo şi Wang, care nu se părăseau niciodată, erau împreună Ia Canton, şi după acel prânz de adio, se îndreptau amândoi pe cheiu în căutarea steamerului care avea să-i ducă repede la, Shang-Hai.

Kin-Fo mergea în tăcere, puţin tulburat chiar. Wang, privind la dreapta şi la stânga, filosofând cu luna şi cu stelele, trecea surâzând pe sub poarta „Eternei Purităţi”.

Steamerul Ferma era acolo, sub presiune. Kin-Fo şi Wang se instalară în cele două cabine rezervate pentru ei. Vasul trecu ca o săgeată printre ruinile cauzate, ici colo, de tunurile franceze, pe dinaintea pagodei cu nouă caturi din Haf-Way, prin faţa podului Jardync, lângă Wampoa, unde ancorează cele mai mari bastimente, printre insuleţele şi zăgazurile de bambu ale ambelor râuri.

Cei cincizeci de kilometri care despart Cantonul de gura fluviului fură străbătuţi în cursul nopţii.

La ridicarea soarelui Ferma traversa „Coada Tigrului „ apoi cele două bare ale estuarului. Victoria-Peak din insula Hong-Kong, înaltă de o mie opt sute douăzeci şi cinci picioare, apăru o clipă în ceaţa dimineţei şi, după cea mai bună dintre călătorii, Kin-Fo şi filosoful debarcau la ShangHai, pe litoralul provinciei Kiang-Nan.