CAPITOLUL XXII

Cu care povestirea acestor aventuri ia sfârşit.

Zidul cel Mare, un paravan chinez, lung de patru sute de leghe, construit în secolul al treilea de împăratul TsiCi-Huang-Tii, se întinde de la golful Léao-Tong până la Kan-Su unde îşi reduce proporţiile cu mult.

E o succesiune neîntreruptă de parapete apărate prin bastioane şi turnuri.

De partea Cerescului Imperiu, zidăria e într-o stare destul de proastă. înspre partea Manciuriei el are un aspect mai bun, iar crenelurile sale constituesc încă o minunată podoabă arhitectonică.

Mijloace de apărare, pe această lungă linie de fortificaţie, nu sunt; tunuri, cu atât mai puţin. Rusul, tătarul, chirghisul, o pot trece tot aşa de bine ca şi fii cerului. Paravanul nu mai apără frontiera sudică a Imperiului nici chiar de pulberea măruntă mongolă pe care vântul de nord o poartă deseori până în capitala sa.

Pe sub una din trecătorile acestui zid pustiu, după o noapte chinuitoare petrecută pe paie, trebuiră să se înfunde în ziua următoare Kin-Fo şi Sun, escortaţi de doisprezece inşi, ce nu puteau aparţine decât bandei lui Lao-Shen.

Cât priveşte pe ghid, el dispăruse. Dar lui Kin-Fo nu îi mai era cu putinţă să îşi facă vre-o iluzie asupra lui. Nu întâmplarea îl scosese în cale pe acest trădător. Fostul client al Centenarului fusese, evident, pândit de ticălos. Şovăiala lui de a se aventura dincolo de Zidul cel Mare nu era decât un moft ca să-i îndepărteze bănuelile. Tâlharul aparţinea doară Taî-pinguini şi nu putea lucra decât din ordinul acestuia.

Dealtminteri, în privinţa aceasta Kin-Fo nu mai avu nici urmă de îndoială, după ce întrebă pe unul care părea a conduce convoiul.

— Mă duceţi, desigur, în tabăra lui Lao-Shen, şeful vostru? întrebă el.

— Vom fi acolo în mai puţin de-o oră. răspunse individul.

La urma urmei, ce cătase elevul lui Wang? Pe înputernicitul filosofului! Ei bine, era dus unde vroia să fie. De voie sau cu forţa, de ce să protesteze? Sarcina asta putea să o lase lui Sun, ai cărui dinţi clănţăneau şi al cărui cap se clătina pe umeri.

Aşa dar, calm ca întotdeauna, Kin-Fo se împăcă cu întâmplarea şi se lăsă purtat. Avea însfârşit să încerce obţinerea scrisorii sale de la Lao-Shen. Aceasta chiar dorea. Tot era bine.

După ce trecu prin Zidul cel Mare, micul grup merse nu pe drumul obişnuit al Mongoliei, ci prin şanţurile zgrunţuroase din dreapta, în partea muntoasă a provinciei. Merseră astfel timp de o oră, atât de iute cât le îngăduia terenul. Kin-Fo şi Sun, înconjuraţi de aproape, n-ar fi putut să fugă şi, dealtfel, nici nu gândeau s-o facă.

După o oră şi jumătate, prizonierii şi paznicii zăriră, în dosul unei întărituri, o clădire pe jumătate ruinată. Era a veche mănăstire, ridicată pe una din înălţimi, curios monument de arhitectură budistă. Dar în unghiul ăsta pierdut al frontierei ruso-chineze, în mijlocul întinderei deşerte, te puteai întreba ce fel de credincioşi îndrăzneau sa frecventeze templul.

Dacă îşi stabilise sediul în această parte muntoasă a provinciei, Taî-pingul Lao-Shen făcuse, de bună seamă, o alegere demnă de isprăvile lui.

Ori, la o întrebare a lui Kin-Fo, căpetenia escortei răspunse că Lao-Shen locuia, într-adevăr, în interiorul mânăstirei.

— A-şi vrea să-1 văd îndată, zise Kin-Fo.

— Îndată. răspunse conducătorul.

Kin-Fo şi Sun, ale căror arme fuseseră mai dinainte luate, fură introduşi într-un larg vestibul, formând atrium-ul templului. Acolo se aflau vreo douăzeci de oameni înarmaţi, pitoreşti în costumele lor de bandiţi.

Kin-Fo trecu liber prin mijlocul îndoitului şir de Taî-pingi. Cât priveşte pe Sun, el trebui să fie viguros împins de la spate.

După ce coborâră vreo treizeci de trepte şi înaintară cam vreo sută de paşi, călăuziţi de lumina fumegândă a torţelor purtate de cei ce îi escortau, ambii prizonieri ajunseră în mijlocul unei săli mari, semi luminată de făclii.

Era, cu siguranţă, o criptă.

Un murmur surd se auzi în sala înfundată la sosirea prizonierilor.

Sala nu era goală.

Întreaga bandă a Ta?-pingilor se afla adunată acolo pentru cine ştie ce suspectă ceremonie.

În fundul criptei, pe o estradă de piatră, un om de statură înaltă aştepta în picioare. S-ar fi zis că e preşedintele vreunui tribunal secret. Trei sau patru din tovarăşii lui, nemişcaţi lângă el, păreau a-i servi de ajutoare.

Omul făcu un semn. Mulţimea se dădu la o parte şi lăsă liberă trecere prizonierilor.

— Lao-Shen, zise simplu şeful escortei arătând pe cel ce era în picioare.

Kin-Fo înaintă şi, de-a dreptul, ca cel ce e hotărât să tranşeze îndată:

— Lao-Shen, zise el ai o scrisoare ce ţi-a fost trimisă de fostul tău tovarăş, Wang. Scrisoarea nu îşi mai are acuma rostul şi am venit să mi-o dai.

La aceste cuvinte, pronunţate cu voce fermă, Taî-pingul nici nu dădu din cap. S-ar fî zis că-i de bronz.

— Ce pretinzi ca să îmi dai scrisoaroa? reluă Kin-Fo.

Şi aşteptă răspunsul care nu veni.

— Lao-Shen, zise Kin Fo, îţi voi da, pentru bancherul care îţi va conveni şi în oraşul ce vei alege un mandat ce îţi va fi plătit integral, fără ca omul de încredere pe care îl vei trimite să se poată teme de ceva!

Aceiaşi tăcere de ghiaţă, tăcere ce nu prevestea nimic bun.

Kin-Fo relua, apăsând pe cuvinte:

— Pe ce sumă vrei ca să îţi fac mandatul? Iţi ofer cinci mii taleri9.

Nici un răspuns.

— Zece mii taleri?

Lao-Shen şi tovarăşii săi rămâneau muţi ca şi statuile ciudatului templu.

Un fel de ciudă îl apucă pe Kin-Fo. Propunerile lui meritau, de bună seamă, un răspuns, oricare ar fi fost.

— Nu mă auzi? zise el Tai-pingului.

Lao Shen înclină de data asta capul, arătând că a înţels perfect.

— Douăzeci mii taleri! Treizeci mii taleri! strigă Kin-Fo. Iţi dau ceea ce ţi-ar fi da Centenarul dacă muream! Dublu! Triplu! Vorbeşte! E destul?

Kin-Fo, pe care mutismul lui Lao-Shen îl scotea din sărite, se apropie de el şi, încrucişând braţele:

— Cu ce preţ, zise el, vrei dar să-mi vinzi scrisoarea?

— Cu nici un preţ, răspunse Tai pingul însfârşit. Ai ofensat pe Buda dispreţuind viaţa pe care ţi-o dăduse, şi Buda vrea să fie răzbunat. Numai în faţa morţii vei cunoaşte cât preţuia norocul de a fi pe lume, noroc atâta vreme necunoscut de tine!

Spunând acestea şi pe un ton ce nu admitea replică, LaoShen făcu un gest. Înainte de a fi avut timpul să se apere, Kin-Fo fu înhăţat şi târât… Câteva minute apoi, el era băgat într-un fel de cuşcă şi închis ermetic.

Sun, bietul Sun, cu toate strigătele sale, cu toate rugăminţile sale, trebui să îndure acelaşi tratament.

— Moartea? îşi spuse Kin-Fo. Ei bine, fie cel care a dispreţuit viaţa merită să moară!

Cu toate astea, moartea, deşi inevitabilă, nu îl lovea acum. La ce îngrozitor supliciu îl va supune crudul Taî-ping, nu putea să-şi închipuie.

Ore întregi trecură. Kin-Fo, în cuşca unde fusese închis, se simţise ridicat şi transportat apoi pe un fel de vehicul. Hurducăturile drumului, zgomotul cailor, zăngănitul armelor celor ce-1 escortau, nu-i lăsară nici o îndoială. Era purtat departe. Unde? Zadarnic ar fi încercat să afle.

După şapte opt ore, Kin-Fo simţi că trăsura se oprea, că lada în care fusese închis era luată pe braţe şi, în curând, un legănat urmă zguduiturilor drumului pe pământ.

— Sunt deci pe-o navă; îşi zise el. Moartea în valuri,fie! Ei mă scutesc de chinuri care ar fi fost desgustătoare! Mulţumesc, Lao-Shen!

Totuşi, patruzeci şi opt ore se scurseră. De două ori pe zi era introdusă în cuşca sa câte puţină hrană printr-o deschizătură secretă, fără ca prizonierul să poată vedea ce mână i-o dădea, fără ca vreun răspuns să fie dat întrebărilor sale.

Ah! înainte de a părăsi viaţa asta pe care cerul i-o făcuse atâta de plăcută, Kin-Fo căutase emoţii. Nu vroise ca inima să înceteze de a-i bate fără să fi tresărit măcar odată. Ei bine, dorinţele lui erau îndeplinite, şi în afară de ele ce-ar mai fi putut să vrea?

Totuşi, dacă îşi sacrificase viaţa, Kin-Fo ar fi vroit să moară în plină lumină. Gândul că colivia în oare se afla va fi dintr-un moment într-altul aruncată în valuri, i se părea grozav. Să moară fără să fi văzut pentru ultima dată lumina zilei şi pe biata Lé-u a cărei amintire îl năpădea cu totul, era prea mult.

Însfârşit, după o trecere de timp pe care n-o putuse calcula, i se păru că îndelunga plutire încetase de o dată. Învârtiturile elicei se opriră. Vaporul acosta. Kin-Fo simţi că era din nou ridicat.

Acum era desigur momentul hotărâtor, şi condamnatul nu avea timp decât să ceară iertare pentru greşelile vieţei sale.

Câteva minute se scurseră, ani, veacuri.

Spre marea-i uimire el putu constata că cuşca se odihnea din nou pe un teren solid.

Deodată aceasta se deschise. Braţe îl apucară, o legătură îi fu imediat aplicată pe ochi şi se simţi tras cu bruscheţe afară. Ţinut puternic, Kin-Fo trebui să facă vreo câţiva paşi. Apoi păzitorii îl siliră să se oprească.

— Dacă-i vorba să mor, în fine, exclamă el, nu vă cer să-mi lăsaţi viaţa cu care n-am ştiut ce să fac, dar să mă lăsaţi, cel puţin, să mor cu fruntea sus ca unul care nu se teme să privească moartea în faţă!

— Fie. zise o voce gravă. Să se facă precum condamnatul doreşte!

Îndată, legătura ce îi acoperea ochii fu desfăcută.

Kin-Fo aruncă o privire lacomă în lături…

Era jocul unui vis? O masă îmbelşugat servită era în faţa sa, iar dinaintea ei cinci conmeseni, cu aer zâmbitor, păreau că îl aşteaptă spre a începe prânzul. Două locuri ne ocupate aşteptau, parcă, doi ultimi musafiri.

— Voi! Voi! Prieteni, scumpi prieteni! Voi sunteţi? exclamă Kin-Fo cu un accent imposibil de reprodus.

O, nu! Nu se înşela. Era Wang, filosoful! Erau Yin-Pang, Hual, Tim, prietenii din Canton, aceia chiar cu care petrecuse, cu două luni în urmă. pe iachtul de pe râul Perlelor, tovarăşii tinereţii sale, martorii cu care se despărţi de viaţa de flăcău!

Kin-Fo nu-şi putea crede ochilor. Se afla la el acasă, în sala de mâncare a vilei din Shang-Hai!

— Dacă eşti tu, strigă el lui Wang, dacă nu-i umbra ta, vorbeşte-mi…

— Sunt chiar eu, prietene, răspunse filosoful. Vei ierta bătrânului tău maestru cea din urmă, şi întrucâtva aspră, lecţie de filosofie ce a trebuit să-ţi dea?

— Ei ce! strigă Kin-Fo. Erai tu, tu, Wang?

— Eu, răspunse Wang, eu care nu îmi luam sarcina de aţi ridica viaţa decât pentru ca altul să nu vie în loc! Eu, care am ştiut înaintea ta că nu erai ruinat şi că va veni un moment când nu vei mai vroi să mori! Vechiul meu tovarăş Lao-Shen, care vine să se predea şi va fi de acum cel mai convins susţinător al Imperiului, a binevoit să mă ajute a te face să înţelegi, punându-te în faţa morţii, care e preţul vieţii!

Dacă te-am lăsat şi, ceia ce e mai mult, te-am făcut să rătăceşti în prada celor mai mari nelinişti, deşi inima îmi sângera, e că aveam siguranţa că pribegeşti după fericirea ta şi vei sfârşi prin a o cuceri!

Kin-Fo era în braţele lui Wang care îl strângea cu căldură la piept.

— Bietul meu Wang, zicea Kin-Fo mişaat, dacă aş fi pribegit singur! Dar cât rău ţi-am făcut! Cât a trebuit să pribegeşti tu însuţi şi ce baie te-am silit să iei pe podul Palikuo!

— Ah, aceia, răspunse Wang râzând, a speriat puţin cei cincizeci şi cinci de ani ai mei şi filosofia mea! Mi-era prea cald şi apa era prea rece. Dar am scăpat. Nu alergi şi nu înoţi niciodată aşa de bine decât pentru alţii!

— Pentru alţii! zise Kin-Fo cu un ton grav. Da, pentru alţii trebuie făcut totul! Secretul fericirii e în aceasta.

Sun intra tocmai, galben ca omul pe care răul de mare l-a torturat patruzeci şi opt de ore. Ca şi stăpânul său, necăjitul valet trebuise să străbată din nou drumul de la FuNing la Shang-Hai, şi în ce condiţiuni! Se putea judeca după faţa-i!

Kin-Fo, după ce se smulse din braţele lui Wang, strânse mâna prietenilor săi.

— Hotărât, spuse el, am fost un nebun până acum!

— Şi poţi deveni înţelept! răspunse filosoful.

— Voi căuta, zise Kin-Fo, şi voi începe prin a pune ordine în treburile mele. Ce a devenit scrisoarea aceea nenorocită pe care ţi-o dădusem, scumpul meu Wang? Nu mai este înt-'adevăr la tine? Nu mi-ar părea rău s-o revăd, căci în sfârşit, daca ea s-ar pierde din nou? Dacă Lao-Shen o mai deţine încă, el nu poate da nici o importanţa acestui petec de hârtie pe când eu voi fi îngrijat să nu cadă în mâini. mai puţin delicate!

La aceste cuvinte toată lumea începu să râdă

— Prieteni, zise Wang, Kin-Fo, s-a ales din aceste neplăceri, hotărât, cu darul de a fi om de ordine! Nu mai e nepăsătorul de altădată! El calculează ca un om chibzuit!

— Dar toate astea nu-mi redau scrisoarea, absurda mea scrisoare, reluă Kin Fo. Mărturisesc fără de ruşine că nu voi fi liniştit decât când o voi arde şi când voi fi văzut cenuşa risipită la toate vânturile!

— Serios, tu ţii dar la scrisoare? reluă Wang.

— Bine înţeles, răspunse Kin-Fo. Vei avea tu cruzimea de a vroi s-o păstrezi ca pe o garanţie contra vreunei noi nebunii din parte-mi?

— Nu.

— Ei bine?

— Ei bine, scumpul mea elev, nu e în calea dorinţei tale decât o piedică şi din nenorocire, nu vine de la mine. Nici Lao-Shen, nici eu, nu mai avem scrisoarea…

— N-o mai aveţi!

— Nu.

— Aţi distrus-o?

— Nu! Nu!

— Veţi fi făcut imprudenţa de a o încredinţa altor mâini?

— Da.

— Cui? Cui? zise agitat Kin-Fo a cărui răbdare era pe isprăvite.

— Da! Cui?

— Cuiva care a ţinut să n-o dea altuia decât ţie!

Şi în momentul acesta, încântătoarea Lé-u care, ascunsă după un paravan nu pierduse nimic din cele de până acum, apăru fluturând scrisoarea în vârful degetelor ei micuţe. Kin-Fo deschise braţele.

— Nu încă! Ai puţină răbdare, rogu-te îi zise drăgălaşa femeie simulând gestul de a se retrage în urma paravanului. Afacerile înainte de toate, o, înţeleptul meu soţ.

Şi punându-i scrisoarea sub ochi:

— Frăţiorui meu îşi recunoaşte opera?

— Cum să n-o recunosc! exclamă Kin-Fo. Cine altul, dacă nu eu, ar fi putut să scrie o aşa de proastă scrisoare.

— Ei bine, înainte de toate, răspunse Lé-u, aşa precum ai mărturisit legitima dorinţă, rupe, arde, distruge această imprudentă scrisoare. Să nu rămână nimic din Kin-Fo care a scris-o!

— Fie, zise Kin-Fo apropiind de o flacără hârtia, dar deocamdată, o, suflet drag, îngăduieşte soţului tău de a-şi îmbrăţişa cu dragoste soţia şi de a ruga să prezideze acest mult fericit prânz. Eu mă simt în stare să-i fac onorurile.

— Şi noi deasemeni! exclamară cei cinci conmeseni Când eşti prea mulţumit, ai poftă de mâncare!

Peste câteva zile, interdicţia imperială fiind ridicată, căsătoria se îndeplinea.

Cel doi soţi se iubeau, aveau să se iubească mereu. Mii de fericiri îi aştepta în viaţă. Trebuie să te duci în China pentru a vedea asta.

SFÂRŞIT

1 Sau români. (Nota trad.).

2 Această lucrare, începută la 1773,.care trebuie să aibă o sută şaizoci mii volume, nu este până îa prezent decât la cifra şaptezeci şi nouă mii, şapte sute treizeci şi nouă.

3 Renumele marilor «artişti s'a transmis ] deşi anecdotice, nu sunt mai puţin demne exemplu, că în secolul al Ill-lea, ua pictor Tsao-Puh-Ving, sfârşind un paravan pentru împărat, se amuză pictând ici colo câteva muşte şi avu satisfacţia să vadă pe Majestatea Sa luând batista pentru a le goni.

J. Thompson (Voiaj în China)

4 Un milion dc franci.

5 Toţi chinezii cari ating etatea de op<zeci ani au dreptul să poarte Teetmântal galben. Galbenul e culoarea familiei imperiale şi este un omagiu adus bătrâneţii.

6 Traducerea cuvântului «Tai piog.»

7 Vârtejurile se numesc «tornados» pe coasta de vest a Africei şi «typhon» pe mările Chinei. Denumirea lor ştiinţifică e cciclon».

8 Marsuini.

9 Cam 6000 franci.