Capitolul 1

OAZA GABČS

— Ce ştii?

— Ce-am auzit în port…

— Se vorbea despre nava care umblă după… Care o să-l ducă pe Hadjar?

— Da… În Tunis, unde va fi judecat.

— Şi condamnat?

— Condamnat.

— Allah n-o să îngăduie una ca asta, Sohar!… Nu, n-o să îngăduie…!

— Tăcere! Zise deodată Sohar, ciulindu-şi urechile ca şi cum ar fi auzit un zgomot de paşi pe nisip.

Fără să se ridice, se târî spre intrarea micii moschei părăsite unde avea loc această discuţie. Mai era încă ziuă, însă soarele urma să dispară curând după dunele ce mărginesc în această parte litoralul Sirtei Mici. La începutul lui martie, amurgul nu ţine mult la paralela treizeci şi patru de grade din emisfera nordică. Astrul strălucitor nu se apropie aici de orizont printr-o coborâre oblică; pare să cadă vertical, precum un corp supus legilor gravitaţiei.

Sohar se opri, apoi făcu câţiva paşi dincolo de pragul calcinat de fierbinţeala razelor solare. Privirea sa parcurse într-o clipă şesul dimprejur.

Spre nord, coroanele înverzite ale unei oaze, conturându-se la un kilometru şi jumătate distanţă. La sud, nesfârşitele întinderi de plajă gălbuie, tivite cu spumă de mareea în creştere. La vest, o îngrămădire de dune, profilată pe cer. La est, o bună porţiune din acea mare care formează golful Gabčs ţi scaldă ţărmul tunisian, curbându-se înspre ţinuturile Tripolitaniei.

Briza uşoară a vestului, după ce împrospătase aerul zilei, căzuse odată cu lăsarea serii. Nici un zgomot nu ajunse la urechea lui Sohar. I se păruse că aude pe cineva umblând în jurul acelui cub de zidărie veche şi albă, străjuit de un palmier bătrân, dar recunoscu că se înşelase. Nimeni, nici dinspre dune, nici dinspre plajă. Înconjură micul monument. Pustiu, şi nici o urmă de paşi pe nisip în afara celor lăsate de el şi de mama lui în faţa intrării în moschee.

Trecu abia un minut de la ieşirea lui Sohar şi Djemma apăru în prag, neliniştită că nu-şi vedea fiul întorcându-se. Acesta, care tocmai se ivea de după colţul clădirii, o linişti printr-un gest.

Djemma era o africană de neam tuareg, trecută de şaizeci de ani, înaltă, puternică, dreaptă în talie, plină de energie. Ochii albaştri, ca ai tuturor femeilor din rasa ei, aveau o privire în care ardoarea se întâlnea la fel de intens cu mândria. Albă la piele, ea părea galbenă din cauza ocrului ce-i acoperea fruntea şi obrajii. Era îmbrăcată într-o ţesătură de culoare închisă, un burnuz1 larg din lâna furnizată cu atâta abundenţă de turmele din Hammâma, care trăiesc pe lângă mlaştinile uscate sau şoturile2 Tunisiei inferioare. O glugă îi acoperea capul cu păr bogat, abia încărunţit.

Djemma rămase în locul acela, nemişcată, până ce fiul ei ajunse lângă ea. El nu descoperise nimic suspect în împrejurimi, iar liniştea nu era tulburată decât de cântecul tânguitor al păsării bu-habibi, vrabia din Djerid; mai multe perechi zburau în direcţia dunelor.

Djemma şi Sohar se întoarseră în moschee, aşteptând ca noaptea să le îngăduie să ajungă la Gabčs fără a fi văzuţi.

Conversaţia continuă astfel:

— Nava a ieşit din Goulette?

— Da, mamă, iar azi-dimineaţă trecea de capul Bon… Crucişătorul Chanzy…

— O să ajungă în noaptea asta?

— În noaptea asta… Numai dacă nu face escală la Sfax… Dar e mai mult ca sigur că va ancora nu departe de Gabčs, unde fiul tău şi fratele meu îi va fi predat…

— Hadjar!… Hadjar!… Murmură bătrâna mamă. Şi, tremurând toată de mânie şi de durere, strigă:

— Fiul meu… Fiul meu! Ghiaurii au să-l ucidă, nu-l voi mai vedea… Iar el, el n-o să-i mai poată îndemna pe tuaregi la războiul sfânt!… Nu… Nu! Allah n-o să îngăduie asta.

Apoi, ca şi cum criza i-ar fi sleit puterile, Djemma căzu în genunchi într-un ungher al strâmtei încăperi şi rămase tăcută.

Sohar se postă din nou în prag, rezemat cu coatele de cadrul uşii, ţeapăn de parcă ar fi fost de piatră, ca una dintre statuile ce împodobesc uneori intrarea în moschei. Nici un zgomot neliniştitor nu-l smulse din imobilitate. Umbrele dunelor se alungeau încet-încet spre est, pe măsură ce soarele cobora la orizont în partea opusă. La răsărit de Sirta Mică apăreau primele constelaţii. Felia subţire a discului lunar aflat la începutul primului său pătrar aluneca dincolo de ceţurile îndepărtate ale apusului. Se pregătea o noapte calmă şi întunecoasă; stelele erau gata să se ascundă sub o perdea de aburi uşori.

Puţin după ora şapte, Sohar reveni lângă mama lui şi îi spuse:

— E timpul…

— Aşa-i, răspunse Djemma, şi mai e timpul ca Hadjar să fie scos din mâinile acelor ghiauri… Trebuie să ajungă afară din închisoarea din Gabčs înainte de răsăritul soarelui… Mâine va fi prea târziu.

— Totul e pregătit, mamă, zise Sohar. Prietenii ne aşteaptă. Cei din Gabčs au aranjat evadarea. Cei din Djerid îl vor însoţi pe Hadjar şi n-o să se lumineze bine de ziuă când ei au să fie deja departe în deşert.

— Iar eu împreună cu ei, declară Djemma, căci n-o să-mi părăsesc fiul…

— Iar eu împreună cu voi, adăugă Sohar. N-o să-mi părăsesc nici fratele, nici mama!

Djemma îl trase spre ea şi-l strânse în braţe. Apoi, aranjându-şi gluga burnuzului, trecu pragul.

Pe când se îndreptau spre Gabčs, Sohar mergea cu câţiva paşi înaintea ei. În loc să urmeze liziera ţărmului, de-a lungul dârei de ierburi marine lăsate de ultima maree pe nisip, se ţineau pe lângă dune, sperând că vor fi astfel mai greu descoperiţi pe traseul acela de un kilometru şi jumătate. Acolo unde era oaza, arborii, aproape contopiţi în întunericul din ce în ce mai gros, se zăreau destul de confuz. Nici o lumină nu străpungea bezna. În casele arabe, lipsite de ferestre, ziua pătrunde numai prin curţile interioare, iar odată cu lăsarea nopţii nici o sclipire nu răzbate afară.

Totuşi, un punct luminos nu întârzie să apară deasupra vag bănuitelor contururi ale oraşului. Destul de intensă dealtfel, raza trebuie să fi venit din partea mai înaltă a localităţii Gabés, poate de la minaretul vreunei moschei, poate de la castelul care o domina.

— Bastionul, zise el.

— Acolo-i, Sohar?

— Acolo… Acolo l-au închis, mamă!

Bătrâna se oprise. Părea că lumina aceea stabilise un fel de comunicare între ea şi fiul ei. În mod precis, dacă nu de la celula unde era el închis, lumina provenea din fortul unde fusese dus Hadjar. De când temutul şef căzuse în mâinile soldaţilor francezi, Djemma nu-şi mai văzuse fiul şi n-avea să-l mai revadă nicicând, decât dacă, în aceeaşi noapte chiar, ar fi scăpat prin fugă de soarta pe care i-o rezerva justiţia militară. Femeia era prin urmare ca imobilizată în locul acela şi fu nevoie ca Sohar să-i spună de două ori:

— Haide, mamă, vino!

Îşi continuară drumul pe la poalele dunelor rotunjite spre oaza Gabés, ansamblu de târguşoare, de case, care constituie aşezarea cea mai importantă de pe ţărmul continental al Sirtei Mici. Sohar se îndreptă către partea numită de soldaţi Coquinville3. O îngrămădire de colibe din lemn unde vieţuieşte o întreagă populaţie de speculanţi, de la care îi şi vine numele, în bună măsură justificat. Târguşorul e situat aproape de intrarea în ued4, pe pârâul ce şerpuieşte capricios de-a curmezişul oazei, la umbra palmierilor. Acolo se înalţă bastionul, sau Fort-Neuf, de unde Hadjar avea să iasă numai spre a fi transportat la închisoarea din Tunis. Din acest bastion sperau tovarăşii lui, cu toate măsurile de prevedere luate, cu toate pregătirile de evadare făcute, să-l scoată chiar în noaptea aceea. Adunaţi într-o colibă din Coquinville, îi aşteptau pe Djemma şi pe fiul ei. Dar era nevoie de maximă prudenţă şi era mai bine să nu fie văzuţi deloc prin apropierea târguşorului.

Şi, dealtfel, cu câtă nelinişte se îndreptau privirile lor în direcţia mării! Lucrul de care se temeau era sosirea, în aceeaşi seară chiar, a crucişătorului şi transferarea prizonierului la bordul său, înainte ca evadarea să poată fi pusă în aplicare. Încercau să-şi dea seama dacă nu cumva apărea în golful Sirtei Mici vreo lumină albă, dacă nu se auzeau pufăiturile aburului, şuierăturile stridente ale sirenei, semnalând un vapor venit să ancoreze.

Încă nu se făcuse ora opt când Djemma şi fiul ei ajunseră pe malul uedului. Doar zece minute, şi aveau să fie la întâlnire.

În clipa în care cei doi se îndreptau spre malul drept, un bărbat pitit între cactuşii râpei se ridică pe jumătate şi pronunţă numele:

— Sohar…?

— Tu eşti, Ahmet?

— Da… Dar mama ta?

— E cu mine.

— Gata să te urmăm, zise Djemma.

— Ce noutăţi? Întrebă Sohar.

— Niciuna., răspunse Ahmet.

— Tovarăşii noştri sunt acolo?

— Vă aşteaptă.

— Nimeni n-a atras atenţia celor din bastion?

— Nimeni.

— Hadjar e gata?

— Da.

— Cum s-a luat legătura cu el?

— Prin Harrig, eliberat azi-dimineaţă, şi care acum e împreună cu ceilalţi…

— Să mergem, zise bătrâna.

Şi urcară toţi trei malul uedului.

Direcţia urmată atunci nu le mai permitea să observe clădirea întunecată a bastionului prin frunzişul des. Oaza Gabčs nu e, într-adevăr, decât o vastă întindere de palmieri.

Ahmet n-avea cum să se rătăcească, mergea cu paşi siguri. Mai întâi de toate trebuia să se traverseze Djara, care se întinde pe ambele maluri ale uedului. În această aşezare, pe vremuri fortificată, care a fost succesiv cartagineză, romană, bizantină, arabă, se ţine principalul târg din Gabčs. Era o oră când lumea încă nu se închisese în casă şi poate că Djemma şi fiul ei ar fi avut ceva dificultăţi ca să treacă fără să atragă asupra lor atenţia. E adevărat că uliţele oazelor tunisiene nu erau încă luminate cu electricitate şi nici măcar cu gaz, încât, cu excepţia câtorva cafenele, rămâneau scufundate într-o întunecime profundă.

Totuşi, foarte prudent, extrem de circumspect, Ahmet nu înceta să-i spună lui Sohar că aici o măsură de precauţie nu era în plus. Era foarte posibil ca mama prizonierului să fie cunoscută în Gabčs, unde prezenţa ei ar fi putut provoca dublarea vigilenţei în jurul fortului. Evadarea mai presupunea încă destule greutăţi, cu toate că fusese pregătită de multă vreme, şi era important ca paznicii să nu fie deloc puşi în gardă. Astfel că Ahmet alegea cu grijă drumurile care duceau în vecinătatea bastionului.

Cât priveşte partea centrală a oazei, ea continua să fie destul de animată în seara aceea. Era un sfârşit de duminică. Ultima zi a săptămânii este în general sărbătorită în toate oraşele cu garnizoană, în Africa la fel ca în Europa. Soldaţii obţin învoiri, umplu cafenelele, nu se întorc decât târziu la cazarmă. Indigenii se alătură acestei animaţii, mai ales în cartierul speculanţilor, amestecându-se cu italienii şi cu evreii. Larma se prelungeşte până la o oră înaintată din noapte.

Era posibil – aşa cum s-a mai spus – ca Djemma să nu le fie necunoscută autorităţilor din Gabčs. În fond, după arestarea fiului său, ea s-a expus nu o singură dată primejdiei, aventurându-se în preajma bastionului. Îşi riscase, cu siguranţă, nu numai libertatea, ci poate chiar viaţa. Se ştia ce influenţă avusese ea asupra lui Hadjar, acea influenţă a mamei, atât de puternică la neamul tuareg. N-o ştiau oare în stare, după ce-l împinsese la revoltă, să provoace o nouă răzvrătire, fie ca să elibereze prizonierul, fie să-l răzbune dacă tribunalul de război îl trimitea la moarte?… Fireşte, trebuia să te temi de faptul că toate triburile s-ar ridica la glasul ei, urmând-o pe calea războiului sfânt. Zadarnic se făcuseră încercări de a pune mâna pe ea. Zadarnic s-au înmulţit expediţiile prin această ţară a mlaştinilor secate şi a şoturilor. Protejată de devotamentul populaţiei, Djemma scăpase până acum tuturor tentativelor întreprinse pentru capturarea mamei după cea a fiului!

Şi totuşi, iată că ea venise în inima acestei oaze unde o ameninţau atâtea primejdii. Dorise să se alăture celor pe care pregătirea evadării îi aduna atunci la Gabčs. Dacă Hadjar reuşea să zădărnicească supravegherea gardienilor, dacă putea să biruie zidurile bastionului, atunci mama ar fi luat din nou, împreună cu el, drumul moscheii părăsite şi, la un kilometru mai încolo, în desişul unei pădurici de palmieri, fugarul ar găsi caii anume pregătiţi pentru a-l scoate din zonă. Asta însemna recâştigarea libertăţii şi, cine ştie, poate o nouă tentativă de răzvrătire contra dominaţiei franceze.

Drumul fu străbătut în asemenea condiţii. Din grupurile de francezi şi de arabi pe care le întâlneau uneori, nimeni n-ar fi putut-o bănui pe mama lui Hadjar sub burnuzul ce-o acoperea. Dealtfel, Ahmet se grăbea să-i avertizeze şi toţi trei se refugiau într-un colţ întunecat, în spatele vreunei colibe singuratice, la adăpostul copacilor, reluându-şi mersul după ce trecătorii se îndepărtau.

În sfârşit, nu mai erau decât la trei sau patru paşi de locul întâlnirii, când un tuareg ce părea că-i pândeşte se repezi în faţa lor.

Strada, sau mai curând drumeagul deviat spre bastion era pustiu în momentul acela şi, urmându-l timp de câteva minute, mai trebuia doar să urci o îngustă ulicioară laterală ca să ajungi la coliba spre care se îndreptau Djemma şi însoţitorii săi.

Omul se duse drept la Ahmet. Apoi, adăugând gestului cuvântul, îl oprise zicând:

— Nu te duce mai departe…

— Ce-i, Horeb? Întrebă Ahmet, care apucase să-l recunoască pe un tuareg din tribul său.

— Oamenii noştri nu mai sunt la colibă.

Bătrâna mamă se opri din mers şi, cu o voce plină de nelinişte şi de mânie, îl întrebă pe Horeb:

— Nu cumva câinii de ghiauri au prins de veste?

— Nu, Djemma, răspunse Horeb. Iar paznicii bastionului n-au nici o bănuială.

— Atunci de ce nu mai sunt la colibă tovarăşii noştri? Reluă Djemma.

— Pentru că nişte soldaţi aflaţi în permisie au venit acolo să bea şi n-am vrut să rămânem cu ei… Era şi subofiţerul de spahii Nicol, care te cunoaşte, Djemma…

— Da, murmură femeia. M-a văzut acolo… În douar5. Atunci când fiul mi-a căzut în mâinile căpitanului său… Ah, căpitanul ăla, dacă vreodată…!

Şi un răget ca de fiară ieşi din pieptul acelei femei, mama prizonierului Hadjar!

— Unde-i întâlnim pe ai noştri? Întrebă Ahmet.

— Veniţi cu mine, răspunse Horeb.

Şi, luând-o înainte, se strecură printr-o mică plantaţie de palmieri în direcţia fortului.

Pustie la ora aceea, păduricea nu se însufleţea decât în zilele când se ţinea marele târg din Gabčs. Era deci foarte probabil că nu vor întâlni pe nimeni pe lângă bastion, unde era dealtfel imposibil să pătrunzi. Din faptul că garnizoana se bucura de învoiri duminica nu trebuia să se tragă concluzia că postul de gardă ar fi fost părăsit.

Oare nu se impunea o supraveghere mai severă de vreme ce răzvrătitul Hajdar era prizonier în fort, de vreme ce el nu fusese transferat la bordul crucişătorului spre a fi predat tribunalului militar…?

Prin urmare, micul grup mergea la adăpostul copacilor şi ajunse la liziera plantaţiei de palmieri.

În acel loc erau îngrămădite vreo douăzeci de colibe, iar prin deschiderile lor înguste răzbăteau câteva lumini. Nu mai era de mers decât preţ de o bătaie de puşcă la locul de întâlnire.

Dar abia se angajase Horeb pe o străduţă întortocheată, că un zgomot de paşi şi de voci îl obligă să se oprească.

Vreo douăzeci de soldaţi, spahii, veneau în direcţia lor cântând şi strigând, sub influenţa libaţiilor poate cam prelungite prin cabaretele din vecinătate.

Ahmet socoti că era mai prudent să evite întâlnirea cu ei şi, ca să le facă drum liber, se retrase împreună cu Djemma, Sohar şi Horeb într-o fundătură întunecată, nu departe de şcoala franco-arabă.

Acolo era o fântână cu un schelet de lemn ridicat deasupra puţului, susţinând butucul pe care se înfăşură lanţul găleţii.

Într-o clipă se refugiară cu toţii îndărătul acestei fântâni cu ghizd destul de înalt ca să-i ascundă în întregime.

Grupul înainta, şi iată că se opri, iar unul dintre soldaţi strigă:

— Drace!… Ce sete cumplită!

— Ei bine, bea… Uite o fântână, îi răspunse sergentul-major Nicol.

— Ce! Apă… Dom’ majur? Strigă brigadierul Pistache.

— Invocă-l pe Mahomed, poate o să schimbe apa în vin.

— Ah! De-aş fi sigur de asta!

— Te-ai face mahomedan?

— Nu, dom’ majur, nu… Şi, dealtfel, din moment ce Allah le interzice supuşilor săi vinul, n-ar consimţi niciodată să facă miracolul ăsta pentru necredincioşi…

— Bine gândit, Pistache, aprecie subofiţerul şi adăugă: La cazarmă, înainte marş!

Dar în momentul când soldaţii se pregăteau să-l urmeze, îi opri. Doi bărbaţi urcau strada, iar subofiţerul recunoscu în ei un căpitan şi un locotenent din regimentul său.

— Stai! Ordonă oamenilor săi care îşi duseră mâna la fes.

— Ei! Făcu căpitanul. Ăsta-i viteazul Nicol!

— Căpitanul Hardigan? Răspunse majurul pe un ton ce vădea o sinceră surpriză.

— Chiar eu!

— Şi sosim în clipa asta din Tunis, adăugă locotenentul Villette.

— Gata să plecăm din nou într-o expediţie în care tu, Nicol, vei fi…

— La ordinele dumneavoastră, dom’ căpitan răspunse subofiţerul, şi gata să vă urmez oriunde veţi merge…

— În regulă… În regulă! Zise căpitanul Hardigan. Iar bătrânul tău frăţior cum se ţine?

— Perfect… pe cele patru picioare, pe care am grijă să nu le las să ruginească deloc.

— Bine, Nicol!… Dar Taie-cupa?… Tot prieten cu bătrânul frăţior?

— Tot, dom’ căpitan, şi nu m-aş mira deloc să fie gemeni.

— Ar fi caraghios… Un câine şi un cal…, ripostă râzând ofiţerul. Fii liniştit, Nicol, nu-i vom despărţi când plecăm!

— Ar muri, cu siguranţă, dom’ căpitan.

— În clipa aceea se auzi dinspre mare o detunătură.

— Ce-i asta? Întrebă locotenentul Villette.

— Probabil lovitura de tun a crucişătorului care ancorează în golf…

— Şi care vine după ticălosul de Hadjar, adăugă subofiţerul. Aţi făcut o captură grozavă, dom’ căpitan…

— Poţi spune că am făcut-o împreună, acceptă căpitanul Hardigan.

— Da… Şi la fel bătrânul frăţior… la fel şi Taie-cupa! Declară sergentul-major.

Apoi cei doi ofiţeri îşi reluară drumul spre bastion, pe când majurul Nicol şi oamenii lui coborau spre cartierele de jos din Gabčs.