Capitolul II

HADJAR

Tuaregii, de rasă berberă, locuiau în Ixham, ţinut cuprins între Touat, întinsa oază sahariană situată la cinci sute de kilometri sud-est de Maroc, Tombuctu la miazăzi, Nigerul la vest şi Fezzan la est. Dar, în perioada când se petrece această poveste, ei trebuiseră să se deplaseze spre regiunile orientale ale Saharei. La începutul secolului al XX-lea, numeroasele lor triburi, unele aproape sedentare, altele absolut nomade, se întâlneau prin urmare în mijlocul platourilor netede şi nisipoase cunoscute sub numele de outtâ în limba arabă, din Sudan şi până în ţinuturile unde deşertul algerian se uneşte cu cel tunisian.

Or, de câţiva ani încoace, după abandonarea lucrărilor la marea interioară din teritoriul Arad, care se întinde la vest de Gabčs, obiectiv al căpitanului Roudaire, tuaregilor li s-a permis de către rezidentul general şi beiul Tunisului să se stabilească în oazele din jurul poturilor. Se spera că, graţie calităţilor lor de războinici, vor deveni poate un fel de jandarmi ai deşerturilor. Zadarnică speranţă, imohagii îşi meritau în continuare porecla jignitoare de „tuaregi”, adică „tâlhari de noapte”, sub care fuseseră cunoscuţi şi temuţi în tot Sudanul şi, în plus, dacă s-ar fi reluat chestiunea creării unei mări sahariene, era neîndoielnic că s-ar fi pus în fruntea triburilor cele mai ostile inundării şoturilor.

Altfel, dacă, pe faţă cel puţin, tuaregul practica meseria de călăuză pentru caravane şi chiar de protector, fiind jefuitor prin instinct şi pirat prin natură, reputaţia sa era prea lesne stabilită ca să nu inspire toată neîncrederea.

N-a riscat oare, cu ani buni în urmă, maiorul Paing, pe când străbătea regiunile periculoase ale ţinutului negru, să fie masacrat într-un atac al redutabililor indigeni? În l88l, în expediţia pornită din Ouargla sub ordinele comandantului Flatters, oare n-au pierit la Bir şi Gharama acest curajos ofiţer şi camarazii săi? Autorităţile militare din Algeria şi Tunisia trebuiau să fie permanent în defensivă şi să respingă neîncetat triburile acelea care formau o populaţie destul de numeroasă.

Printre triburile tuarege, cel al ahaggarilor trecea pe bună dreptate drept unul dintre cele mai războinice. Îi regăseai pe principalii şefi amestecaţi în toate mişcările regionale care fac atât de dificilă menţinerea influenţei franceze de-a lungul acestor întinse hotare ale deşertului. Guvernatorul Algeriei şi rezidentul general al Tunisiei, mereu cu ochii în patru, erau obligaţi să supravegheze în mod deosebit regiunile şoturilor şi mlaştinilor uscate. Astfel se va înţelege importanţa unui proiect a cărui execuţie se apropia de sfârşit, invazia mării interioare, ce face obiectul acestei povestiri. Proiectul urma să dăuneze îndeosebi triburilor de tuaregi, să-i priveze de o mare parte din câştiguri prin reducerea traseului caravanelor şi mai ales să rărească, fiind mai uşor de reprimat, acele agresiuni care continuau să adauge atâtea şi atâtea nume necrologiei africane.

Familia lui Hadjar aparţinea tocmai acestui trib al ahaggarilor. Ea trecea acolo printre cele mai influente. Întreprinzător, cutezător, necruţător, fiul Djemmei fusese întotdeauna considerat drept unul dintre cei mai temuţi şefi de bandă din întreaga regiune aflată la sud de munţii Aures. În ultimii ani, numeroase atacuri, fie asupra caravanelor, fie împotriva detaşamentelor izolate, fuseseră conduse de el, iar faima i se răspândi printre triburile ce se revărsau încetul cu încetul înspre partea de răsărit a Saharei, nume dat imensului platou fără vegetaţie din această zonă a continentului african. Se mişca dintr-un loc în altul cu o iuţeală zăpăcitoare şi, deşi autorităţile însărcinaseră şefii militari cu misiunea de a-l captura cu orice preţ, ştiuse întotdeauna să descopere expediţiile pornite pe urmele sale. Îndată ce era semnalat în vecinătatea vreunei oaze, el apărea brusc în împrejurimile alteia. În fruntea unei cete de tuaregi la fel de crânceni ca şeful lor, colinda tot ţinutul cuprins între şoturile algeriene şi golful Sirta Mică. Caravanele nu mai îndrăzneau să străbată deşertul, sau cel puţin nu riscau să intre în el decât sub protecţia unei escorte numeroase. Astfel că traficul atât de important care se făcea până în pieţele Tripolitaniei suferea serios din cauza acestei stări de lucruri.

Şi totuşi, posturile militare nu lipseau nici la Nefta, nici la Gafsa, nici la Tozeur, reşedinţa politică a regiunii. Însă expediţiile organizate împotriva lui Hadjar şi a bandei sale nu reuşiseră niciodată, iar aventurierul războinic izbutise să le scape până în ziua când – cu câteva săptămâni în urmă – căzu în mâinile unui detaşament francez.

Această parte a Africii de Nord fusese scena uneia dintre catastrofele care, din nefericire, sunt destul de dese pe continentul negru. Se ştie cu câtă pasiune, cu cât devotament, cu câtă cutezanţă s-au lansat prin acest vast câmp de descoperiri, de ani şi ani, exploratorii, succesorii lui Burton, Speke, Livingstone, Stanley. Ar putea fi număraţi cu sutele, şi câţi încă vor mai completa lista până în ziua, foarte îndepărtată, desigur, când cea de-a treia parte a Lumii Vechi îşi va fi dezvăluit ultimele taine! Dar, iarăşi, câte din aceste expediţii pline de primejdii n-au sfârşit dezastruos!

Cel mai recent exemplu era al expediţiei unui belgian curajos, aventurat în adâncul regiunilor extrem de puţin umblate şi puţin cunoscute, purtând numele de Touat.

După ce pregătise o caravană la Constantine, Carl Steinx părăsi oraşul, îndreptându-se spre sud. Caravană nu prea mare, într-adevăr, vreo zece oameni cu totul, arabi recrutaţi din zonă. Călăreau cai şi mehari6, iar cele două căruţe care transportau materialul expediţiei erau deplasate tot cu ajutorul acestora.

Mai întâi, Carl Steinx ajunse la Ouargla prin Biskra, Touggourt, Negoussia, unde i-a fost uşor să se aprovizioneze. În aceste oraşe îşi aveau dealtfel reşedinţa autorităţi franceze care se grăbiră să vină în ajutorul exploratorului. La Ouargla se afla, ca să spunem aşa, în inima Saharei, pe paralela treizeci şi două de grade.

Până aici expediţia nu fusese pusă la încercări prea grele; oboseală, şi încă destul de mare, da, însă pericole serioase, nu. E adevărat că influenţa franceză se făcea simţită în aceste ţinuturi destul de îndepărtate. Cel puţin pe faţă, tuaregii se arătau supuşi, iar caravanele puteau, fără prea multe riscuri, să îndeplinească toate nevoile comerţului local.

În timpul şederii sale la Ouargla, Carl Steinx fu nevoit să-şi modifice componenţa personalului. Unii dintre arabii însoţitori refuzară să plece mai departe. A trebuit să le facă plata, şi asta nu fără dificultăţi, reclamaţii insolente, sâcâieli supărătoare. Totuşi, era mai bine să scape de oamenii aceia de o evidentă rea-voinţă şi pe care ar fi fost periculos să-i păstreze în escortă.

Pe de altă parte, călătorul nu şi-ar fi putut relua drumul fără să-i înlocuiască pe cei plecaţi, iar în asemenea condiţii era limpede că nu avea de ales. Se crezu însă ieşit din încurcătură acceptând serviciile mai multor tuaregi care, în schimbul unor mari sume de bani, se angajau să-l însoţească până la capătul expediţiei sale, fie pe coasta occidentală, fie pe cea orientală a continentului african.

Cum să fi bănuit Carl Steinx, chiar având anumite rezerve faţă de cei din neamul tuareg, că-şi introducea trădători în caravană, că aceasta era pândită încă de la plecarea din Biskra de banda lui Hadjar, că temuta căpetenie nu aştepta decât ocazia nimerită de a-l ataca?… Iar acum oamenii lui amestecaţi cu personalul expediţiei, acceptaţi anume ca ghizi prin acele regiuni necunoscute, îl puteau conduce pe explorator acolo unde îl aştepta Hadjar…

Ceea ce se şi întâmplă. Plecând din Ouargla, caravana coborî spre sud, trecu linia tropicului, intră în ţinutul ahaggarilor, de unde, tăind-o spre sud-est, intenţiona să se îndrepte spre lacul Ciad. Dar, începând cu ziua a cincisprezecea de la plecarea sa, nu s-a mai auzit nimic nici despre Carl Steinx, nici despre însoţitorii lui. Ce se petrecuse? Ajunsese oare caravana în regiunea Ciadului şi îşi urma drumul de întoarcere prin est sau prin vest?

Expediţia lui Carl Steinx stârnise cel mai viu interes în rândul numeroaselor Societăţi de geografie care se ocupau în mod special de călătoriile în interiorul Africii. Până la Ouargla, ele fuseseră ţinute la curent cu itinerarul. De pe parcursul a încă o sută de kilometri, mai sosiseră veşti aduse de nomazii deşerturilor şi transmise autorităţilor franceze. Se credea, prin urmare, că în câteva săptămâni Carl Steinx va ajunge în condiţii bune în împrejurimile lacului Ciad.

Or, n-au trecut doar săptămâni, ci luni de zile fără să se primească vreo altă ştire referitoare la cutezătorul explorator belgian. Fură trimişi emisari până în ţinuturile cele mai sudice. Posturile militare franceze puseră umărul la cercetări, iar acestea se întinseră mult, în diferite direcţii. Încercările nu dădură nici un rezultat şi existau motive să se creadă despre caravană că pierise cu totul, fie într-un atac al nomazilor din Touat, fie de oboseală sau de boală, în mijlocul imenselor pustietăţi sahariene.

Lumea geografilor nu ştia, deci, ce să presupună şi începea să-şi piardă speranţa, nu numai de a-l revedea pe Carl Steinx, dar chiar şi de a mai auzi vreun zvon despre el, când, trei luni mai târziu, sosirea unui arab la Ouargla dezvălui misterul ce înconjura nefericita expediţie.

Arabul, care făcea parte tocmai din personalul caravanei, reuşise să scape. S-a aflat de la ei că tuaregii intraţi în serviciul exploratorului îl trădaseră. Derutat de ei, Carl Steinx se văzuse atacat de o bandă care acţiona sub conducerea acelui şef de trib, Hadjar, celebru de-acum prin agresiunile asupra mai multor caravane. Carl Steinx se apărase curajos, împreună cu cei care îi erau credincioşi în escortă. Timp de patruzeci şi opt de ore, refugiaţi într-o kouba7 părăsită, reuşise să ţină piept asediatorilor. Dar inferioritatea numerică a micii sale trupe nu-i permise să reziste mai mult şi căzu în mâinile tuaregilor, care îl masacrară împreună cu tovarăşii lui.

Se înţelege ce emoţie produse această noutate. Nu se auzi decât un singur strigăt: să fie răzbunată moartea temerarului explorator, să fie pedepsit necruţătorul şef tuareg, al cărui nume fu expus hulei publice. Şi, dealtfel, câte alte atentate împotriva caravanelor îi fuseseră atribuite nu fără temei! Astfel se hotărâră autorităţile franceze să organizeze o expediţie menită să-l înhaţe, să-l osândească pentru numeroasele sale crime şi să nimicească în acelaşi timp funesta influenţă exercitată de el asupra triburilor. Se ştie că aceste triburi avansau încetul cu încetul spre estul continentului african; tindeau să se aşeze în regiunile meridionale ale Tunisiei şi Tripolitaniei. Comerţul considerabil ce se făcea în acele ţinuturi risca să fie tulburat, ba chiar ruinat, dacă tâlharii nu erau aduşi într-o stare de absolută supunere.

Fu rânduită, prin urmare, o expediţie, iar guvernatorul general al Algeriei, ca şi rezidentul general al Tunisiei, dădură ordin ca aceasta să primească sprijin în oraşele din zona şoturilor şi mlaştinilor secate unde se stabiliseră posturi militare. Ministerul de război desemnă un escadron de spahii comandat de căpitanul Hardigan pentru dificila campanie de la care se aşteptau rezultate atât de importante.

Un detaşament de şaizeci de oameni fu transportat în portul Sfax de crucişătorul Chanzy. La câteva zile după debarcare, cu proviziile şi corturile urcate în spinarea cămilelor, condus de călăuze arabe, grupul părăsi ţărmul şi luă direcţia vest. Trebuia să-şi găsească noi surse de aprovizionare în oraşele şi târgurile din interior, Tozeur, Gafsa şi altele, iar oazele nu lipseau deloc în zona Djerid.

Căpitanul avea în subordinea sa un adjunct, doi locotenenţi şi mai mulţi subofiţeri, printre care sergentul-major Nicol.

Or, din moment ce sergentul-major făcea parte din expediţie, înseamnă că bătrânul său frăţior Dă-i-nainte şi credinciosul Taie-cupa făceau parte şi ei.

Fixându-şi etapele cu o precizie ce trebuia să asigure reuşita călătoriei, expediţia traversă întreg Sahelul tunisian. Dincolo de Dar-el-Mehalla şi de El-Quittar, făcu un popas de patruzeci şi opt de ore la Gafsa, în regiunea Henmara.

Gafsa se înalţă în prjncipalul cot format de uedul Bayoeh. Oraşul ocupă o terasă încadrată de dealuri, după care, la câţiva kilometri mai încolo, urmează un formidabil etaj de munţi. Dintre localităţile Tunisiei meridionale, posedă cel mai mare număr de locuitori, grupaţi într-o aglomerare de case şi cabane. Dominant, fortul unde odinioară vegheau soldaţi tunisieni e păzit astăzi de soldaţi francezi şi indigeni. Gafsa se mândreşte şi cu faptul că e un centru cultural: funcţionează aici diverse şcoli în profitul limbilor arabă şi franceză. Totodată, industria locului e foarte prosperă, specializată în ţesutul stofelor, în prelucrarea mătăsii, în confecţionarea păturilor şi burnuzurilor din lâna furnizată de mulţimea oilor din Hammâma. Se mai văd aici şi termele, bazine construite în epoca romană, existând izvoare termale a căror temperatură oscilează între douăzeci şi nouă şi treizeci şi două de grade Celsius.

În oraş, căpitanul Hardigan obţinu informaţii mai exacte referitoare la Hadjar: banda tuaregului fusese semnalată în apropiere de Ferkane, la o sută treizeci de kilometri vest de Gafsa.

Distanţa ce trebuia parcursă era mare, dar spahiii nu ţin seama nici de oboseală, nici de pericol.

Iar când detaşamentul află ce aşteptau şefii de la energia şi rezistenţa lui nu ceru decât s-o ia din loc. Sau, cum spunea majurul Nicol: „L-am întrebat pe bătrânul frăţior şi e gata să alerge de două ori mai mult, dacă e cazul! Cât despre Taie-cupa, nu doreşte decât să-nghită depărtarea!”

Reaprovizionaţi din belşug, căpitanul şi oamenii lui plecară. În partea de sud-vest a oraşului trebuiră să traverseze mai întâi o pădure cu nu mai puţin de o sută de mii de palmieri şi care o adăposteşte pe a doua, formată exclusiv din pomi fructiferi.

Un singur târg important se află pe traseul dintre Gafsa şi frontiera algero-tunisiană. E vorba de Chebika, unde informaţiile referitoare la prezenţa căpeteniei tuarege se confirmară. Hadjar producea mari pagube caravanelor din aceste ţinuturi mărginaşe ale provinciei Constantine, iar la dosarul său, deja atât de încărcat, se adăugau necontenit noi atentate împotriva domeniilor particulare şi a persoanelor.

Câteva popasuri mai încolo, după ce trecu frontiera, comandantul se grăbi să ajungă în târgul Negrine, pe malurile uedului Sokhma.

În ajunul sosirii sale, tuaregii fuseseră semnalaţi la câţiva kilometri mai spre vest, aşadar între Negrine şi Ferkane, pe malurile uedului Djerich, care curge spre marile şoturi ale ţinutului.

După câte se spunea, Hadjar, însoţit de mama lui, trebuia să aibă vreo sută de oameni; însă, deşi căpitanul Hardigan avea cu aproape jumătate mai puţin, nici spahiii şi nici el nu ezitară să-l atace. Proporţia de unul contra doi nu e de natură să înspăimânte trupele din Africa, care luptaseră deseori în condiţii şi mai grele.

Chiar aşa se întâmplă şi de data asta, când detaşamentul ajunse lângă Ferkane. Hadjar fusese prevenit şi, fără îndoială, nu-şi făcea griji în privinţa luptei. Nu era oare preferabil să lase escadronul să înainteze cât mai mult în regiunea dificilă a marilor şoturi, să-l hărţuiască prin necontenite atacuri, să-i cheme în ajutor pe tuaregii nomazi care cutreieră locurile şi care n-ar refuza deloc să i se alăture lui Hadjar, atât de cunoscut tuturor triburilor tuarege? Pe de altă parte, odată ce-i dăduse de urmă, căpitanul Hardigan n-ar fi renunţat, urmărindu-l atât de departe cât era necesar.

În consecinţă, Hadjar se hotărâse să evite întâlnirea şi, dacă ajungea să taie retragerea escadronului, după ce şi-ar fi recrutat noi partizani ar fi reuşit cu siguranţă să nimicească mica trupă trimisă împotriva lui. Ceea ce ar fi însemnat o altă catastrofă, şi mai deplorabilă, adăugată celei a lui Carl Steinx.

Totuşi, planul lui Hadjar fu dejucat pe când banda se străduia să urce pe cursul uedului Sokhma spre a ajunge în nord, la baza din Djebel Cherchar. Un pluton condus de sergentul-major Nicol, căruia Taie-cupa îi dăduse de veste, îi tăie calea. Începu lupta, iar restul detaşamentului i se alătură fară zăbavă. Pocniră focuri de carabine şi de puşti, printre care se amestecau detunături de revolvere. Căzură morţi printre tuaregi şi răniţi printre spahii. Jumătate din bandă, rupând barajul, reuşi să fugă, însă căpetenia nu era printre cei salvaţi.

Într-adevăr, pe când Hadjar încerca să-şi ajungă tovarăşii dând pinteni calului lansat în cea mai mare viteză, căpitanul Hardigan se aruncă tot atât de iute asupra lui. În zadar se strădui Hadjar să-l răstoarne din şa cu un foc de pistol, glonţul nu-l atinse. În schimb, zdruncinat de un salt brusc al calului său, Hadjar alunecă din scări şi căzu. Mai înainte de a fi avut răgaz să se ridice, unul dintre locotenenţi se năpusti asupra lui şi, împreună cu alţi călăreţi veniţi în goană, reuşiră să-l ţină în ciuda cumplitelor sforţări făcute de el ca să scape.

În acel moment Djemma, care se aruncase înainte, ar fi ajuns până la fiul ei dacă n-ar fi fost înhăţată de sergentul-major Nicol. E adevărat că vreo şase tuaregi izbutiră să i-o smulgă şi zadarnic credinciosul lui câine se azvârli asupra celor care o duceau în mare grabă pe bătrâna tuaregă.

— Aveam în mâini lupoaica şi mi-a scăpat printre degete! Striga majurul. Aici, Taie-cupa, aici! Insistă el, chemând animalul. În orice caz, lupanul e terminat.

Hadjar era prins, şi încă bine, iar dacă tuaregii nu reuşeau să-l elibereze înainte de a ajunge la Gabčs, Djeridul avea să fie scăpat în sfârşit de unul dintre cei mai de temut răufăcători.

Banda ar fi încercat, fără nici o îndoială, iar Djemma nu şi-ar fi lăsat fiul în puterea francezilor, dacă detaşamentul nu s-ar fi întărit cu soldaţi preluaţi din posturile militare de la Tozeur şi Gafsa.

Expediţia ajunsese apoi pe ţărm şi prizonierul fusese închis în bastionul din Gabčs, urmând să fie transportat la Tunis, unde îl aştepta tribunalul militar.

Iată evenimentele petrecute înainte de debutul acestei povestiri. După o scurtă călătorie în Tunis, căpitanul Hardigan tocmai se întorcea la Gabčs, aşa cum s-a văzut, şi chiar în seara când Chanzy ancora în golful Sirta Mică.