Capitolul XVII DEZNODĂMÂNT.

Un fel de negură se lăsase peste dună şi împrejurul ei, atât de densă, încât primele raze ale soarelui n-ar fi reuşit s-o destrame. Nu se vedea la doi paşi, iar ramurile copacilor rămâneau înecate în acea pâclă grea.

— Hotărât, e lucrul diavolului! Exclamă brigadierul.

— Mă tentează s-o cred! Zise domnul François.

Puteai totuşi spera că, în câteva ore, pe măsură ce soarele prindea putere, avansând spre zenit, ceaţa avea să se risipească şi perspectiva asupra şotului Melrir se va lărgi.

Nu le rămânea deci decât să aştepte cu răbdare şi, deşi era mai necesar ca oricând să economisească proviziile ce nu puteau fi reîmprospătate nicicum, fură nevoiţi să consume o parte din ele, încât le mai ajungeau cel mult pentru două zile. Cât despre sete, şi-o potoliră, de bine, de rău, cu apa sălcie luată de la poalele telului.

În asemenea condiţii se scurseră trei ore. Vuietele scăzură încetul cu încetul. Se stârni un vânt destul de puternic, sub care ramurile copacilor trosneau şi nu încăpea îndoială că, ajutând la asta şi soarele, stratul gros de ceaţă avea să se risipească în curând.

În sfârşit, volutele sale începură să se împrăştie din jurul telului. Arborii îşi arătară scheletul rămurişului, şi schelet este cuvântul potrivit, căci nu erau acolo decât nişte copaci morţi, fără un fruct, fără o frunză. Apoi ceaţa se ridică definitiv, alungată de vânt spre vest.

O largă suprafaţă din Melrir ieşi atunci la iveală.

În urma lăsării fundului depresiunii, ea era în parte inundată şi o centură lichidă, largă de vreo cincizeci de metri, înconjura telul. Mai încolo, la niveluri mai ridicate, apăreau din nou întinderile presărate cu cristale de sare. Dar în zonele adâncite, apa scânteia sub razele soarelui între nişte mari suprafeţe nisipoase, rămase însă uscate datorită înălţimii lor.

Căpitanul Hardigan şi inginerul cercetaseră cu privirea toate punctele orizontului. Apoi, domnul de Schaller zise:

— S-a produs vreun fenomen seismic considerabil, cu siguranţă. Fundul şotului s-a lăsat şi l-au invadat straturile lichide din subsol.

— Ei bine, mai înainte ca drumul să devină pretutindeni impracticabil, trebuie să plecăm,. Deci chiar în clipa asta! Observă căpitanul.

Tocmai coborau cu toţii, când fură ţintuiţi pe loc de un spectacol terifiant ce se desfăşura sub ochii lor.

La o jumătate de leghe către nord, apăruse o turmă de animale alergând în mare viteză, venite dinspre nord-est; vreo sută de fiare sălbatice şi rumegătoare, lei, gazele, antilope, mufloni, bivoli, căutând salvarea în partea apuseană a şotului Melrir. Trebuie că le adunase laolaltă o spaimă comună care spulbera ferocitatea unora şi timiditatea altora. În acea nebunie generală, n-aveau decât dorinţa de a scăpa de pericolul ce declanşase deruta tuturor patrupedelor din Djerid.

— Oare ce se întâmplă acolo? Repeta brigadierul Pistache.

— Chiar aşa… Ce-o mai fi? Întrebă căpitanul Hardigan.

Iar inginerul, căruia îi era adresată întrebarea, o lăsă fără răspuns.

Atunci unul dintre spahii strigă:

— Dobitoacele astea au de gând să vină încoace?

— Şi cum să fugim? Adăugă celălalt.

Mulţimea animalelor ajunsese atunci la mai puţin de un kilometru distanţă, apropiindu-se cu viteza unui expres. Dar nu părea că, în fuga aceea disperată, i-ar fi zărit pe cei şase oameni refugiaţi sus pe tel.

Într-adevăr, într-o mişcare comună, cotiră la stânga şi dispărură în mijlocul unui vârtej de praf.

De altfel, la ordinul căpitanului Hardigan, camarazii săi se lungiseră pe jos sub copaci, ca să nu fie descoperiţi. Văzură apoi în depărtare grupuri de flamingo, grăbiţi şi ei să dispară din zonă, pe când mii de păsărele zburau în mare viteză spre marginile depresiunii.

— Ce-o fi, oare? Ce-o fi? Repeta întruna brigadierul Pistache. Era ora patru după-amiază şi cauza acelui straniu exod nu întârzie să apară.

Dinspre est, apa începea să se reverse peste şot, iar şesul nisipos fu curând inundat în bună parte, dar cu un strat lichid încă subţire. Eflorescenţele de sare dispăreau treptat pe toată raza privirii, rămânând în urma lor nişte lacuri ce reflectau razele soarelui.

— Să fi intrat apele golfului în Melrir? Întrebă căpitanul Hardigan.

— Nu mai am nici o îndoială, răspunse inginerul. Vuietele subterane auzite de noi proveneau de la un cutremur de pământ. În sol s-au produs perturbări considerabile, al căror rezultat a fost o lăsare a fundului depresiunii şi, poate, a întregii părţi estice din Djerid. După ce o fi rupt ce mai rămânea din pragul Gabčs, marea s-o fi revărsat până în Melrir.

Explicaţia trebuie să fi fost exactă. Era vorba de un fenomen seismic de o amploare încă necunoscută. Ca urmare a unor asemenea perturbări, era posibil ca marea sahariană să se fi născut singură, şi încă mai întinsă decât şi-o imaginase vreodată căpitanul Roudaire.

De fapt, o nouă rumoare, încă îndepărtată, se făcea simţită până la fugari.

Nu se mai răspândea prin sol, ci prin aer, iar zgomotul creştea mereu.

Şi iată că, deodată, spre nord-est, se înălţă un nor de praf, iar din norul acela ieşi o trupă de călăreţi, fugind aşa cum fugiseră şi animalele, cât puteau de tare.

— Hadjar! Strigă căpitanul Hardigan.

Da! Era căpetenia tuaregă, iar galopul epuizant al cetei sale urmărea să evite vâltorile unui val monstruos, care venea după ei, desfăşurat pe toată lărgimea şotului.

Se scurseseră două ore de la trecerea animalelor, iar soarele stătea să apună. În mijlocul apelor în creştere, telul nu era oare singurul refugiu pentru banda lui Hadjar – o insuliţă în marea cea nouă?

Aflaţi nu mai departe de un kilometru, Hadjar şi tuaregii lui zăriseră telul şi se îndreptau spre el într-un galop dezlănţuit. Aveau să reuşească, oare, să ajungă acolo înaintea valului? Şi ce se va întâmpla atunci cu fugarii adăpostiţi sub pâlcul de copaci încă din ajun?

Dar muntele de apă avansa mai repede, un adevărat prag lichid, succesiunea de valuri înspumate, de o forţă irezistibilă şi având o viteză pe care nici cei mai buni cai n-ar fi putut-o depăşi.

În momentul acela căpitanul şi tovarăşii lui fură martorii unui spectacol cumplit: în şuvoaie de spumă, valul se prăbuşi peste mulţimea aceea de oameni. Apoi, vânzoleala care cuprinse cai şi călăreţi dispăru, iar în ultimele lumini ale amurgului nu se mai vedeau decât cadavre trase de valul uriaş după el, spre vestul şotului Melrir.

În ziua aceea, când soarele îşi încheie cursa diurnă, asfinţi după un orizont de mare!

Ce noapte pentru fugari! Dacă scăpaseră mai întâi de năvala fiarelor sălbatice, apoi de cea a tuaregilor, nu era acum de temut faptul că apa ar putea ajunge până la vârful refugiului lor?

Dar n-aveau cum să-l părăsească şi ascultau cu spaimă cum urca apa, puţin câte puţin, prin bezna adâncă, umplută de zgomotul valurilor ce se spărgeau.

E uşor de imaginat noaptea aceea în care talazurile, împinse de o puternică briză dinspre est, s-au făcut auzite fără încetare. Iar văzduhul era plin de ţipetele nenumăratelor păsări de mare ce zburau acum pe deasupra apelor din Melrir.

Se făcu din nou ziuă. Revărsarea nu depăşise culmea refugiului şi păreau să fi atins cota maximă, umplând şotul până la margini.

Nimic nu se vedea pe acea imensă întindere lichidă. Situaţia fugarilor părea disperată. Hrana nu le ajungea nici până la capătul zilei şi erau lipsiţi de orice mijloc de a-şi procura alta pe insuliţa lor stearpă. Să fugă… Dar cum?… Să-şi construiască o plută din cei câţiva copaci şi să plece cu ea? N-aveau cu ce să-i taie. Şi apoi, ar putea ei conduce pluta? Iar pe vântul acela înfricoşător nu riscau oare să fie împinşi în largul apelor din Melrir de nişte curenţi împotriva cărora n-ar fi fost în stare să lupte?

— Greu o s-o scoatem la capăt, zise căpitanul Hardigan după ce-şi plimbase privirea peste şot.

— Ei, dom’ căpitan, interveni brigadierul Pistache, şi dacă ne pică vreun ajutor? Nu se ştie niciodată…

Ziua trecu fără să aducă vreo schimbare a situaţiei. Melrir devenise un lac, ca şi Rharsa, fără îndoială. Iar apa putea să se fi întins chiar mai mult, dacă malurile canalului se rupseseră pe toată lungimea lui.

Oare Nefta şi alte târguri nu fuseseră distruse, fie de cutremur, fie de valul uriaş care îi urmase? În sfârşit, nu cumva dezastrul cuprinsese toată acea parte a Djeridului, până la golful Gabčs?

Se apropia seara şi, de la masa de dimineaţă, căpitanul Hardigan şi camarazii săi nu mai mâncaseră nimic. Aşa cum avuseseră prilejul să constate la venirea lor pe tel, nici un fruct nu atârna de crengi, nimic altceva decât lemn uscat. Şi nici o pasăre, măcar vreunul din acei habibi care zburau în stoluri prin depărtare, nu venea să se aşeze pe insuliţă; nici chiar un biet sturz, cu care s-ar fi mulţumit un stomac chinuit de foame. Iar brigadierul Pistache căuta zadarnic să se convingă că în apele acelea noi exista deja peşte; şi apoi setea, cum să-şi potolească setea, din moment ce lichidul din jur era acum tot atât de sărat ca marea?

Dar iată că spre orele şapte şi jumătate, în clipa când ultimele raze de soare erau gata să se stingă, domnul François, care privea spre nord-est, spuse cu o voce lipsită de cea mai mică emoţie:

— Văd un fum.

— Un fum? Exclamă brigadierul Pistache.

— Un fum, repetă domnul François.

Toţi ochii se îndreptară în direcţia indicată.

Nu se înşelau, era chiar un fum purtat de vânt spre tel, şi care se vedea de-acum foarte clar.

Fugarii rămaseră muţi, cuprinşi de teama că fumul avea să dispară, iar nava care îl producea, punând capul spre larg, se va îndepărta de tel.

Aşadar, explicaţia dată de inginer era corectă! Previziunile lui tocmai se realizaseră!

În noaptea de 26 spre 27, apele golfului se revărsaseră peste partea orientală a Djeridului. De atunci înainte, exista o legătură între Sirta Mică şi Melrir, şi încă practicabilă, dacă o navă, urmând fără îndoială linia canalului, putuse parcurge acea rută marină ce trecea peste mlaştini şi şoturi.

La douăzeci şi cinci de minute după reperarea vasului, îi văzură coşul conturându-se la orizont, apoi apăru coca, coca celei dintâi nave ce brăzda apele noului lac.

— Semnale! Să semnalizăm! Strigă unul dintre spahii.

Dar cum ar fi putut anunţa căpitanul Hardigan prezenţa fugarilor pe mica înălţime a insuliţei? Movila era oare destul de ridicată din ape încât echipajul s-o poată vedea? Iar nava întrezărită nu se afla încă la mai mult de două leghe înspre nord-est?

De altfel, după amurgul scurt, se lăsă îndată noaptea şi puţin mai târziu fumul nu se mai văzu din cauza întunericului.

Atunci, pierzându-şi stăpânirea de sine, spahiul strigă disperat:

— Suntem pierduţi!

— Salvaţi… Dimpotrivă, salvaţi! Răspunse căpitanul Hardigan. Semnalele noastre, care n-ar fi fost observate ziua, vor fi observate noaptea!

Şi adăugă:

— Daţi foc copacilor! Daţi-le foc…

— Da, dom’ căpitan! Aprobă urlând brigadierul Pistache. Să dăm foc copacilor… Şi-or să ardă ca nişte chibrituri!

Într-o clipă aprinseră focul; crengile căzute ici-colo fură stivuite lângă trunchiurile copacilor; izbucni o flacără care cuprinse ramurile de deasupra, iar lumina puternică risipi beznele din jurul insuliţei.

— Dacă ăia nu ne văd focul, înseamnă că-s cu toţii orbi la bordul vasului de acolo! Strigă Pistache.

Totuşi, vâlvătaia ieşită din cei câţiva copaci nu ţinu mai mult de o oră. Toate trunchiurile acelea uscate se consumară rapid, iar când ultimele lumini se stinseră, nu se putea şti dacă nava se apropiase de tel, căci nici măcar nu-şi semnală prezenţa printr-o lovitură de tun.

Insuliţa era acum acoperită de o beznă profundă. Noaptea trecu, iar la urechile fugarilor nu ajunse nici un şuierat de sirenă, nici un zgomot de elice ori de palete izbind apele soţului.

— E acolo!… E acolo! Strigă Pistache îndată ce se iviră zorii, pe când Taie-cupa lătra din toate puterile.

Brigadierul nu se înşela.

La două mile distanţă ancorase un mic vas aflat sub pavilion francez. Când flăcările luminaseră această mică insulă necunoscută, comandantul schimbase direcţia şi o apucase spre sud-vest.

Din prudenţă, însă, fiindcă insuliţa nu mai apărea după stingerea flăcărilor, aruncase ancora şi îşi petrecuse noaptea acolo.

Căpitanul Hardigan şi însoţitorii săi începură să strige şi primiră imediat răspuns; într-o barcă pornită spre ei, recunoscură glasurile locotenentului Villette şi al sergentului-major Nicol.

Era nava Benassir din Tunis, un vapor de mic tonaj, sosit în urmă cu şase zile la Gabčs, ţi care se lansase înaintea tuturor celorlalte, cu îndrăzneală, pe marea cea nouă.

După câteva minute, barca acostă lângă telul salvator pentru fugari, iar căpitanul Hardigan îl strânse în braţe pe locotenent, majurul îl îmbrăţişa pe brigadierul Pistache, pe când Taie-cupa îi sărea stăpânului în spate. Cât despre domnul François, Nicol îl recunoscu doar cu mare greutate în omul acela bărbos şi mustăcios, a cărui primă grijă era aceea de a se rade îndată ce avea să urce la bordul lui Benassir.

Iată acum ce se petrecuse cu patruzeci şi opt de ore în urmă: Un cutremur de pământ tocmai schimbase întreaga regiune orientală a Djeridului, între golf şi Melrir. După ruperea pragului Gabčs ţi lăsarea solului pe o lungime de peste două sute de kilometri, apele din Sirta Mică năvăliseră prin canal, revărsându-se mai departe. Invadaseră astfel ţinutul mlaştinilor ascunse şi al şoturilor, inundând nu numai Rharsa pe întreaga sa întindere, ci şi vasta depresiune Fejey-Tris. Din fericire, târgurile, La Hammâ, Nefta, Tozeur şi altele, nu fuseseră înghiţite, datorită faptului că erau zidite pe un teren ridicat, aşa că puteau să figureze pe harta cea nouă ca porturi la mare.

În ce priveşte şotul Melrir, platoul Hinguiz devenise o mare insulă centrală. Dacă târgul Zenfig fusese cruţat, cel puţin Hadjar şi trupa lui de tâlhari, surprinşi de valul acela cumplit, pieriseră până la ultimul.

Cât despre locotenentul Villette, încercase zadarnic să-i regăsească pe căpitanul Hardigan şi pe tovarăşii lui. Căutările nu duseseră la nimic. După ce scotocise împrejurimile depresiunii Melrir învecinate cu şantierul de la kilometrul 347, unde muncitorii de la canal nu-şi mai făcuseră deloc apariţia, fiindcă expediţia lui Pointar rămânea să aştepte o escortă trimisă din Biskra, locotenentul se întorsese la Nefta ca să organizeze o expediţie vizând diverse triburi tuarege.

Îi întâlnise însă acolo pe căruţaşi şi pe cei doi spahii care datorau unui incident neprevăzut faptul că scăpaseră de soarta şefilor lor.

În timpul cutremurului de pământ, Villette se găsea în acel oraş şi încă nu plecase în altă parte atunci când comandantul lui Benassir, pornit din Gabčs îndată ce îi permisese inundaţia, veni să caute informaţii despre Rharsa şi Melrir.

Comandantul micii nave primi prompt vizita locotenentului şi, de cum fu pus la curent cu situaţia, îi propuse să se instaleze la bord, împreună cu sergentul-major. Căutarea căpitanului Hardigan, a inginerului de Schaller şi a însoţitorilor acestora era de cea mai mare urgenţă. Astfel că Benassir, navigând cu toată presiunea aburului, traversase Rharsa şi se lansa în apele depresiunii Melrir, cu intenţia de a scotoci prin oazele de pe maluri şi prin cele din Farfaria, nescufundate sub apă.

Or, în a doua noapte de navigaţie din Melrir, intrigat de flăcări, comandantul pornise în direcţia telului; fiind însă pe o mare nouă şi având un echipaj restrâns, în ciuda insistenţelor lui Villette, el amânase pentru zorii zilei următoare contactul cu insuliţa. Iar acum fugarii se aflau la bord, teferi şi nevătămaţi.

De cum îşi primise noii pasageri, vasul o porni spre Tozeur, unde comandantul voia să-i debarce şi să trimită de acolo, pe calea cea mai rapidă, informaţii pentru şefii lui, înainte de a-şi relua incursiunea de recunoaştere până la capătul depresiunii Melrir.

Când domnul de Schaller şi însoţitorii săi debarcară la Tozeur, căpitanul Hardigan îşi reîntâlni detaşamentul. Şi cu câtă bucurie fură întâmpinaţi, el şi toţi ceilalţi!

Până şi coloana-fantomă de la Biskra era reprezentată printr-o depeşă venită prin Tunis şi în care Pointar, obligat să se retragă la Biskra cu toţi oamenii lui, cerea noi instrucţiuni.

Acolo îl revăzu şi bătrânul frăţior Dă-i-nainte pe Taie-cupa, iar mărturiile de încântare schimbate între ei de cei doi prieteni nu s-ar putea exprima în cuvinte.

Şi toate acestea în mijlocul unei mulţimi cel mai adesea entuziastă, dar profund impresionată de evenimentele legate de cataclism, înghesuindu-se în jurul celor dintâi exploratori ai noii mări.

Deodată, inginerul descoperi înaintea sa un necunoscut care îşi croise drum dând din coate şi mai întâi îl salutase cu voce scăzută, pentru ca imediat să-i spună, cu un foarte pronunţat accent exotic:

— Domnului de Schaller, aşadar persoanei sale, am privilegiul de a mă adresa?

— Mi se pare că da, răspunse acesta.

— Ei bine, domnule, am privilegiul de a vă face cunoscut că în termenii unei împuterniciri parafate şi autentificate cu forme în regulă, legalizată de notar, întărită cu legalizarea domnului Preşedinte al tribunalului primei instanţe de resort a reşedinţei sociale a Companiei franco-străine, vizată – pentru exequatur – la Rezidenţa generală a Franţei de la Tunis, pe marginea căreia se află următoarea menţiune: înregistrată folio 200, verso compartiment l2, primit 3 franci 75, zecimile inclusiv, semnătură indescifrabilă, sunt mandatarul lichidatorilor sus-zisei Companii, având cele mai întinse puteri, în special pentru caz de tranzacţii, dar la nevoie pentru a discredita. Pomenitele puteri, legal şi cu forme în regulă omologate. Nu veţi fi surprins, domnule, dacă acţionând în această calitate vă cer socoteală, în numele lor, privitor la lucrările întreprinse de Companie şi pe care v-aţi luat angajamentul să le folosiţi.

În bucuria debordantă care îl invada încetul cu încetul din clipa când îşi regăsise camarazii şi îşi vedea opera împlinită într-un mod atât de fantastic, omul acela, atât de rece, de metodic, de stăpân pe sine în împrejurările cele mai grele, redeveni pentru un moment renumitul om de viaţă de odinioară, când, la cursul de la institut, el, şeful de promoţie, îi apostrofa pe „balici” cu verva infernală a unui „bătrân”. Adresându-se interlocutorului, îi spuse pe un ton zeflemitor:

— Domnule mandatar cu cele mai întinse puteri, un sfat prietenesc: mai bine cumpăraţi acţiuni ale mării sahariene.

Şi, urmându-şi drumul printre manifestări de simpatie şi felicitări, începu să calculeze devizele noilor lucrări ce trebuiau să figureze în raportul pe care voia să-l trimită chiar a doua zi administratorilor Societăţii.

SFÂRŞIT

1Manta de lână cu glugă, purtata de arabi (N. trad.) 2Şot: lac sărat din zonele de semideşert, care seacă în perioadele secetoase (N. trad.) 3Coquin: ticălos, netrebnic. (în l. franceză) (N. trad.) 4Ued: vale secată, caracteristică deşerturilor din Africa de Nord, cu fundul acoperit de nisip şi pietriş. (N. trad.) 5Sat al triburilor din Africa de Nord, concentrare de corturi. (N. trad). 6Mehar: specie de dromader african, domestic. (N. trad.) 7Kouba: monument ridicat în cinstea unui personaj important. (în l. arabă) (N. trad.) 8Curtină: (aici) zid care uneşte flancurile a două turnuri sau bastioane. (N. trad.). 9Cuvetă: concavitate a solului având lărgimea bazei aproape egală cu lungimea. (N. trad.) 10Debleiere: ansamblu de operaţii cerute de o săpătură deschisă sub nivelul natural al pământului, prin care trece un canal. (N. trad.) 11La data când scria romanul Invazia mării (publicat în anul morţii sale, l905), Jules Verne nu putea să nu facă apel la realităţi politice şi la idei de circulaţie în epocă, astăzi depăşite. Însuşi proiectul mării sahariene este conceput din perspectiva interesului francez mai degrabă decât din cea a populaţiei autohtone. Totuşi, chiar marcat de limite ideologice, autorul care în atâtea rânduri a ştiut să pledeze fierbinte pentru cauza asupriţilor este prea viu în memoria noastră încât să nu-l vedem crezând sincer în misiunea „umanistă” a colonialismului francez, în rolul său de purtător al civilizaţiei tehnice avansate în locuri de pe glob rămase în urmă din acest punct de vedere. (N. trad.) 12Şebec: ambarcaţiune arabă cu pânze şi vâsle. (N. trad.) 13Joc de cuvinte intraductibil: penser (a gândi, a se gândi) şi panser (a ţesăla). (N. trad.) 14Nopal: plantă erbacee cu frunze cărnoase şi flori roşii. (N. trad.) 15Magot: specie de maimuţă din zonele nord-vestice ale Africii. (N. trad.) 16Krakatoa sau Krakatau: insula vulcanică situate între Java şi Sumatra, distrusă în anul 1883 de explozia vulcanului cu acelaşi nume. În cataclism au pierit 26 de mii de oameni. (N. trad.) 17Pliocen: epocă a erei neozoice care începe în urmă cu aproximativ zece milioane de ani. (N.trad.) 18Joc de cuvinte între troupe (trupă) şi troupeau (turmă). (N. trad.) 19Serpentin: silicat natural de magneziu de culoare galben-verzuie. (N. trad.) 20Goelandul şi alcionul: specii de pescăruşi. Fregata: pasăre din mările tropicale, cu coadă şi aripi foarte lungi. (N. trad.)