Capitolul XVI TELUL.

Trecuse puţin de ora şapte când căpitanul Hardigan şi tovarăşii lui părăsiră înălţimea. Natura particulară a solului le impunea să înainteze cu mare prudenţă. După eflorescenţele suprafeţei nu-şi puteau da seama dacă avea suficientă rezistenţă, sau dacă nu cumva riscau, la tot pasul, să se scufunde în vreo văgăună.

Pe baza sondajelor căpitanului Roudaire şi a celor făcute de el însuşi, inginerul ştia la ce să se aştepte în privinţa compoziţiei acelor straturi ce constituie mlaştinile aparent secate şi albia şoturilor. În partea lor superioară se întinde o crustă de sare, predispusă la unele oscilaţii foarte fine. Dedesubt, nisipul se amestecă adesea cu marnele fluide, în compoziţia cărora apa intră în proporţie de două treimi, ceea ce le face cu totul inconsistente. De multe ori sondele nu întâlnesc roca decât la mari adâncimi. Prin urmare, nu e deloc de mirare că în acele straturi semilichide dispăreau oameni şi cai, ca şi cum pământul s-ar înmuia sub ei, fără să li se poată veni în ajutor.

Ar fi fost de dorit ca, la ieşirea din Hinguiz, fugarii să găsească urmele trecerii lui Hadjar şi a trupei sale prin acea parte a şotului. Amprentele de pe crusta albă n-ar fi avut timp să se şteargă, fiindcă nici vântul, nici ploaia nu măturaseră întinderile răsăritene ale depresiunii Melrir de câteva zile încoace. Aşa că nu trebuia decât să se ţină după ele, ca să rămână pe potecile bine ştiute de indigeni până la oaza Goléah, spre care se îndrepta, cu siguranţă, şeful tuareg. Dar domnul de Schaller căută în zadar şi fură nevoiţi să tragă concluzia că banda nu urmase şi ea marginile platoului Hinguiz până la cota sa cea mai avansată în şot.

Căpitanul şi inginerul mărşăluiau în frunte, având în faţă câinele, pe post de cercetaş. Înainte de-a o apuca într-o direcţie sau în alta, încercau să determine compoziţia solului, operaţie destul de dificilă din cauza vastei pături de sare. Avansau încet. Din cauza asta, în prima etapă, încheiată în jurul orelor unsprezece, parcurseră abia patru sau cinci kilometri. Trebuiră să facă popas pentru odihnă şi masă. Nu se vedea nici o oază, nici o pădure, nici măcar un pâlc de copaci. Doar o vagă înălţare a nisipului, la câteva sute de paşi, scotea şesul din obişnuita lui uniformitate.

— N-avem de ales, zise căpitanul Hardigan.

Se îndreptară spre acea dună mică şi se aşezară în partea umbrită. Fiecare îşi scoase din buzunar o bucată de carne. Brigadierul căută fără succes vreun izvor cu apă potabilă. Nici un ued nu trecea prin acea parte din Melrir; setea şi-o astâmpărară cât de cât cu cele câteva curmale culese de la locul ultimului popas.

În jur de douăsprezece şi jumătate reluară marşul, continuându-şi drumul cu mari dificultăţi şi cu multă oboseală. Pe cât se putea, căpitanul Hardigan încerca să menţină direcţia est, orientându-se după poziţia soarelui. Dar, aproape în fiece clipă, nisipul le fugea de sub picioare. Depresiunea era acolo destul de joasă şi, fără îndoială, tocmai între Hinguiz şi gura canalului avea să înregistreze şotul, după inundare, cea mai mare adâncime, aproximativ treizeci de metri sub nivelul mării.

Făcând această observaţie, inginerul adăugă:

— Nu mă mir deci că solul, în partea asta, e mai instabil decât în alte locuri. În perioada ploilor, aici se scurg toate apele din Melrir, aşa că terenul nu se poate consolida niciodată.

— E neplăcut că nu putem ocoli pe altundeva, observă căpitanul. Iar ca să urcăm spre nord, ori să coborâm spre sud fără să fim siguri că vom găsi o rută mai bună, ar fi timp pierdut şi nu ne putem permite să pierdem nici măcar o singură zi. În definitiv, direcţia urmată de noi reprezintă drumul cel mai scurt şi e mai bine să n-o schimbăm.

— De bună seamă, declară domnul de Schaller, şi în mod precis Hadjar şi banda lui, dacă au luat-o spre kilometrul 347, n-au urmat acest drum.

Într-adevăr, nu apărea nici o urmă a trecerii lor pe acolo. Ce marş greoi şi lent, şi cu câtă dificultate se puteau menţine pe căile de trecere! Mereu în frunte, Taie-cupa se întorcea din drum când simţea crusta albă cedând sub greutatea lui. Atunci trebuiau să se oprească, să tatoneze terenul, să o ia fie la stânga, fie la dreapta, abătându-se uneori cu cincizeci de metri, iar drumul se prelungea prin aceste nenumărate ocoluri. În asemenea condiţii, în cea de-a doua etapă nu înaintară mai mult de o leghe şi jumătate. La venirea serii făcură popas, epuizaţi; şi, de altfel, fără să fi fost cumva neapărat obligaţi, cum s-ar fi putut aventura oare într-un marş nocturn?

Era ora cinci după-amiază. Căpitanul Hardigan înţelesese bine că tovarăşii săi nu puteau merge mai departe. Şi totuşi, locul nu era deloc potrivit pentru un popas de noapte. Nimic altceva decât întinderea netedă. Nici măcar o ridicătură, ca să se sprijine de ea. Nici un izvor, de unde să poată lua apă de băut… Sau cel puţin o tufă de dris în acele hofra, funduri joase, năpădite de cristale de sare. Câteva păsări traversau în zbor rapid regiunea pustie, ca să ajungă în oazele cele mai apropiate, aflate doar la câteva leghe de acolo, în mod precis, dar unde fugarii n-ar fi ştiut să răzbată!

În clipa aceea, apropiindu-se de ofiţer, brigadierul îi spuse:

— Dom’ căpitan, cu voia dumneavoastră, îmi pare că avem ceva mai bun de făcut decât să campăm în locul ăsta, care nu-i bun nici măcar pentru câinii de bandiţi.

— Şi ce anume, brigadiere?

— Priviţi… Sper să nu mă înşel! Nu se înalţă acolo un fel de dună, pe care cresc nişte copaci?

Şi, cu mâna întinsă spre nord-est, Pistache arăta un punct al şotului, la o distanţă de cel mult trei kilometri.

Toţi ochii se îndreptară în direcţia aceea. Brigadierul nu se înşela. Din întâmplare, se afla acolo una din micile coline numite teluri, deasupra căreia se profilau trei sau patru copaci, atât de rar întâniţi prin zonă. Dacă reuşeau să ajungă la ea, nu cumva căpitanul Hardigan şi însoţitorii săi şi-ar fi petrecut noaptea în condiţii mai puţin vitrege?

— Acolo trebuie să mergem… cu orice preţ, zise ofiţerul.

— Cu atât mai mult, adăugă domnul de Schaller, cu cât nu ne îndepărtăm cine ştie cât de traseul nostru.

— Şi apoi, mai spuse brigadierul, poate că pe-acolo fundul şotului va fi ceva mai bun pentru sărmanele noastre picioare!

— Haideţi, prieteni, un ultim efort! Ordonă căpitanul Hardigan. Îl urmară cu toţii.

Dar dacă dincolo de tel, aşa cum tocmai spusese Pistache, fundul şotului era mai înălţat, şi dacă a doua zi fugarii urmau să dea peste un teren mai solid, cu totul alta era situaţia pe parcursul ultimei ore a acelei etape de marş.

— N-am să ajung niciodată! Repeta domnul François.

— Ba da… Dacă te ţii de braţul meu! Răspunse săritorul brigadier.

Abia făcuseră doi kilometri când soarele ajunse pe punctul de a dispărea. Luna, la începutul primului pătrar, îi urma îndeaproape şi tocmai îşi căuta ascunzişul după orizont. Amurgului destul de scurt la acea latitudine joasă i-ar fi urmat o beznă profundă. Era deci nevoie să se profite de ultimele secunde ale zilei pentru a răzbi până la tel.

Căpitanul Hardigan, domnul de Schaller, brigadierul, domnul François şi cei doi spahii avansau în şir, foarte încet. Solul era din ce în ce mai rău. Crusta ceda sub picior, nisipul se scufunda, lăsând să urce apa cu care era îmbibat. Uneori se înfundau până la genunchi în masa fluidă şi nu le era uşor să se smulgă de acolo. Se întâmplă chiar ca domnul François, îndepărtându-se prea mult de ceilalţi, să se scufunde până la brâu şi ar fi fost înghiţit cu totul de unul din acele „ochiuri de mare” despre care am mai vorbit, dacă nu şi-ar fi întins braţele, zbătându-se din răsputeri şi strigând:

— Ajutor… Ajutor!

— Ţine-te bine, ţine-te bine! Strigă la rândul său Pistache.

Şi, cum se afla în faţă, brigadierul se opri şi se întoarse să-l ajute. Odată cu el se opriră şi ceilalţi. Dar Taie-cupa i-o luă înainte şi, din câteva salturi, ajunse la sărmanul domn François, căruia doar capul şi braţele i se mai vedeau. Omul se agăţă zdravăn de gâtul robustului animal.

În sfârşit, ieşi din mlaştină ud leoarcă, mânjit cu marnă din creştet până în tălpi.

Şi, cu toate că nu era momentul să glumească, Pistache îi zise:

— N-aveai de ce să te temi, domnule François, căci, dacă Taie-cupa nu mi-ar fi luat-o înainte, te scoteam eu de acolo, trăgându-te de barbă!

Cu greu s-ar putea spune în ce fel a decurs mersul, sau, mai exact, alunecarea pe suprafaţa acelei outtâ, timp de încă o oră. Fugarii nu mai reuşeau să înainteze decât cu riscul de a se scufunda până la brâu. Se târau pe nisip, unii lângă alţii, ca să se sprijine reciproc în caz de nevoie.

În acea parte a depresiunii, fundul continua să se lase. Era ca o cuvetă imensă unde se adunau apele izvoarelor ce alimentau reţeaua hidrografică a şotului.

Le rămânea doar o singură şansă de salvare: să ajungă la telul observat de brigadierul Pistache. Acolo, fără îndoială, ar fi întâlnit din nou teren stabil, de la bază şi până la pâlcul de arbori care îi încununau creasta, iar în asemenea condiţii n-aveau de ce se teme pe timp de noapte.

Pe întuneric, însă, le era tot mai greu să se orienteze. Telul abia se mai zărea. Nu mai ştiai dacă trebuie s-o iei la dreapta sau la stânga.

Curând, căpitanul Hardigan şi însoţitorii săi mergeau la voia întâmplării, şi doar norocul îi putea ţine pe drumul cel bun. În sfârşit, Taie-cupa, adevărata lor călăuză, începu să latre precipitat. Câinele părea să fie la vreo sută de paşi mai spre stânga şi la o oarecare înălţime.

— Acolo-i movila! Zise brigadierul.

— Într-adevăr, observă domnul de Schaller, ne-am îndepărtat de ea.

Câinele găsise telul, se căţărase până la copaci, nu mai era în privinţa asta nici o îndoială, iar repetatele lui lătrături erau cu siguranţă nişte chemări.

O luară într-acolo, dar cu preţul câtor eforturi şi primejdii! Solul începea să urce treptat, redevenind în acelaşi timp consistent. Pe suprafaţa lui apăruseră nişte tufe de dris, aspre, de care degetele se puteau agăţa, şi astfel se pomeniră cu toţii pe tel, după ce Pistache îi dăduse o ultimă mână de ajutor domnului François.

— Iată-ne ajunşi! Exclamă brigadierul, potolindu-i pe Taie-cupa, care sărea pe lângă el.

Era aproape opt. Întunericul îl împiedica să vadă ceva în jur. Nu aveau altceva de făcut decât să se întindă sub copaci şi să se odihnească o noapte întreagă. Dacă însă brigadierul, domnul François şi cei doi spahii adormiră imediat, domnul de Schaller şi căpitanul Hardigan aşteptară zadarnic somnul. Nenumăratele griji şi nelinişti îi ţinură treji. Nu erau oare ca nişte naufragiaţi aruncaţi pe o insulă necunoscută, fără să ştie dacă vor mai putea pleca de acolo? La poalele telului aveau să găsească oare căi practicabile? Când se va face ziuă, vor trebui să se aventureze din nou pe un sol instabil? Şi cine ştie dacă nu cumva, spre Goléah, fundul şotului cobora şi mai mult decât înainte?

— La ce distanţă presupui dumneata că se află Goléah? Îl întrebă căpitanul Hardigan pe inginer.

— La vreo doisprezece sau cincisprezece kilometri, răspunse domnul de Schaller.

— Aşadar, am făcut jumătate din traseu?

— Aşa cred!

Cât de încet se scurgeau orele acelei nopţi de 26 spre 27 aprilie! Inginerul şi ofiţerul trebuie că-i invidiau pe camarazii lor pe care oboseala îi făcuse să se scufunde într-un somn greu, de unde nu i-ar fi smuls nici bubuitul tunetului. De altfel, în ciuda atmosferei încărcate cu electricitate, nu se declanşa nici o furtună şi, totuşi, deşi briza încetase, o oarecare rumoare tulbura liniştea.

Era aproape de miezul nopţii când se auzi rumoarea aceea, căreia i se adăugaseră curând zgomote mai puternice.

— Ce se întâmplă? Întrebă căpitanul Hardigan, ridicându-se de lângă copacul de care se rezemase.

— Nu-mi prea dau seama, răspunse inginerul. Să fie vreo furtună îndepărtată?… Nu! Mai curând nişte huruituri propagate prin sol!

În asta nu era nimic uimitor. Să nu uităm că, în timpul lucrărilor de nivelment, domnul Roudaire observase că suprafaţa Djeridului era supusă unor oscilaţii de o amplitudine considerabilă, care îi stânjeniseră nu o singură dată treaba. Oscilaţiile se datorau, în mod cert, unor fenomene seismice petrecute în straturile inferioare. Prin urmare, existau motive să te întrebi dacă nu cumva vreo perturbare de acest fel tocmai acţiona asupra adâncurilor atât de instabile ale acelei hofra, una dintre cele mai accentuate din Melrir.

Brigadierul, domnul François şi cei doi spahii fură treziţi de vuietul subteran, a cărui intensitate tindea să crească.

Chiar atunci, Taie-cupa dădea semnele unei agitaţii ieşite din comun. Coborî în mai multe rânduri până la poalele telului, iar la ultima lui apariţie era ud de parcă ar fi ieşit dintr-o apă adâncă.

— Da, apă, apă! Parcă ar fi apă de mare! Repeta brigadierul. Nu, de data asta nu-i sânge!

Observaţia viza cele petrecute cu o noapte în urmă la capătul ţinutului Hinguiz, când câinele apăruse în tabără cu blana îmbibată de sângele antilopei sfâşiate de sălbăticiuni.

Taie-cupa se scutura, stropindu-l pe Pistache.

Aşadar, în jurul movilei se întindea acum un strat de apă destul de gros, din moment ce câinele putuse să se scufunde. Şi totuşi, când căpitanul Hardigan şi camarazii săi veniseră acolo, o făcuseră târându-se pe o marnă înmuiată, nu traversând o întindere de lichid.

Se producea oare o coborâre a solului, care împingea la suprafaţă apa din straturile inferioare, iar telul urma să se transforme într-o insuliţă?

Cu câtă nerăbdare şi cu ce nelinişte aşteptară fugarii venirea zilei! N-ar mai fi putut să adoarmă din nou. De altfel, intensitatea perturbaţiilor subterane creştea întruna. Ai fi zis că forţele plutonice şi cele neptunice se luptau între ele sub fundul şotului, modificându-l încetul cu încetul. Uneori se produceau chiar zguduiri atât de violente, încât copacii se arcuiau ca sub bătaia vântului, ajunşi pe punctul de a fi smulşi din rădăcină.

La un moment dat brigadierul, care tocmai coborâse spre baza telului, constată că acesta era scăldat într-o pătură de apă ajunsă la o grosime de două-trei picioare.

De unde venea apa asta? Perturbările din sol o împinseseră oare prin marnele subterane până la suprafaţa soţului, ori nu cumva era posibil ca, sub acţiunea acelui fenomen extraordinar, suprafaţa însăşi să fi coborât, şi încă mult sub nivelul Mediteranei?

Iată problema pe care şi-o punea domnul de Schaller; iar când soarele avea să reapară la orizont, era cu putinţă oare să o rezolve?

Vuietele îndepărtate ce păreau să vină dinspre est continuară să tulbure atmosfera locului până în zori. La intervale regulate, se mai produseră zguduiri destul de puternice încât să cutremure telul, pe la poalele căruia apa dădea năvală cu zgomotul specific al fluxului izbind în stâncile unui ţărm.

Într-un anume moment, pe când toţi încercau să-şi dea seama după ureche de ceea ce ochii lor nu puteau să vadă, căpitanul Hardigan se simţi îndemnat să întrebe:

— E oare cu putinţă ca depresiunea Melrir să se umple cu apele subterane, urcate la suprafaţă?

— Ar fi neverosimil, răspunse domnul de Schaller. Cred că există o explicaţie mai uşor de admis.

— Şi anume?

— Inundaţia ar putea fi cauzată de apele golfului, care invadează, începând din Gabčs, toată această porţiune din Djerid.

— Atunci, strigă brigadierul, nu ne mai rămâne decât o singură soluţie… Să ne salvăm înot!

— Se apropia, în sfârşit, ziua. Dar lumina prefigurată în partea de est a şotului era destul de vagă, de parcă o deasă perdea de ceaţă învăluia orizontul.

Stând în picioare lângă copaci, cu privirile aţintite într-acolo, aşteptau cu toţii primele sclipiri ale zorilor ca să-şi poată da seama de situaţie. O jalnică neşansă avea să-i dezamăgească însă curând.