II. SĂRBĂTOAREA BERZELOR

În ziua de 23 noiembrie, câmpia Sung-Etteâate, care se întinde dincolo de zidurile Tripolisului, oferea o privelişte foarte ciudată. Cine ar fi putut spune, în ziua aceea, dacă această câmpie este stearpă sau roditoare? Pe întinsul ei se înşirau corturi de toate culorile, împodobite cu ciucuri şi cu steaguri în culori ţipătoare, şatre prăpădite de pânză jerpelită, care deabia îi puteau adăposti cât de cât pe cei dinăuntru contra asprului „gigly”, vântul uscat dinspre miazăzi; ici-colo, pâlcuri de Cai înşăuaţi cu şei orientale bogat împodobite, dromaderi care îşi întindeau pe nisip boturile lor late şi care semănau cu nişte burdufuri pe jumătate goale, măgăruşi mici ca nişte dulăi şi dulăi mari ca nişte măgăruşi, catâri cu uriaşele samare arabe, cu obâârteul şi ciochina rotunde ca nişte cocoaşe de cămilă; apoi, o mulţime de călăreţi, cu puşca pe spate, cu genunchii ajungându-le până în dreptul pieptului, cu picioarele virile în scări ce semănau cu nişte papuci, cu săbii duble la şold, galopâud prin gloata de bărbaţi, de femei, de copii, fără să le pese că ar putea să-i strivească sub copitele cailor; în sfârşit, băştinaşi, îmbrăcaţi aproape cu toţii la fel în acel „hauli” african, sub care n-ai putea deosebi o femeie de un bărbat, dacă bărbaţii nu şi-ar prinde la piept cu un cui de arămii culele acestei pături, în timp ce femeile îşi aduc poala de sus peste faţă, astfel încât să nu li se vadă decât ochiul stâng. Haina aceasta variază după clase: pentru cei săraci e o simplă manta de linii sub care îşi ascund goliciunea, cei mai înstăriţi poartă sub ca o vestă şi nişte nădragi largi, arăbeşti, iar cei bogaţi lasă să li se vadă pe dedesubt strălucitoarele podoabe, albe şi albaştri, aplicate pe un al doilea hauli mătăsos, subţire şi străveziu, sub care se zăreşte cămaşa presăraţii cu fluturaşi cusuţi cu fir de aur.

Dar nu numai tripolitani se înghesuiau pe câmpia aceasta. Veniseră şi negustori din Qhadames şi din Sokna cu escorta lor de sclavi negri; apoi evrei de prin părţile acelea şi evreice cu faţa descoperită, grase, aşa cum cred cele de pe aici că le şade bine, şi îmbrăcate destul de caraghios; apoi negri, veniţi dintr-un sat învecinat, din colibele lor nenorocite făcute din trestie şi din frunze de palmier, ca să ia şi ei parte la acest prilej de bucurie. şi de petrecere, şi având pe ei mai multe zorzoane decât veşminte, brăţări grosolane de aramă, coliere de scoici, şiraguri de dinţi de animale, inele de argint în sfârcuri urechilor şi în nas; apoi mai erau acolo benuli şi awaghiri, de fel de pe ţărmurile Syrtei mari, cărora curmalii din ţinuturile lor le dă în acelaşi timp vin, fructe, pline şi dulciuri. în fine, prin înghesuiala aceasta de mauri, de berberi, de turci, de beduini şi chiar de „musafiri” – adică de europeni – se plimbau ţanţoşi. paşa lele, seicii, cadiii, caizii, toate căpeteniile ţinutului, făcându-şi drum prin mulţimea care se dădea la o parte, umilă şi prevăzătoare, din faţa soldaţilor cu sabia afară din teacă sau a bastoanelor poliţiştilor, când trecea, cu o nepăsare împărătească, guvernatorul general al acestei regiuni africane, al acestei provincii din imperiul turcesc, supusă din punct de vedere administrativ sultanului. Socotind la peste un milion şi jumătate numărul locuitorilor Tripolitaniei, şi şase mii de soldaţi – o mie pentru Djebel şi cinci sute pentru Cirenaica – oraşul Tripoli luat separat n-are mai mult de douăzeci până la douăzeci şi cinci de mii de suflete. Dar, s-ar fi putut spune că în ziua aceea populaţia lui se dublase, prin numărul mare de curioşi veniţi din toate părţile provinciei. E adevărat că aceşti „rurali” nici n-au mai încercat să-şi găsească sălaş în capitala regenţei, înăuntrul zidurilor oraşului, nici casele zidite din materiale atât de proaste, încât ajung foarte repede nişte ruine, nici străzile înguste, întortocheate, desfundate – s-ar putea spune chiar lipsite şi de aer – nici cartierul de lângă litoral, unde sunt consulatele, nici cartierul apusean al oraşului, locuit de evrei, nici ceea ce le mai rămâne musulmanilor din acest oraş n-ar fi putut adăpostiatâta popor.

Dar câmpia Sung-Ettelale era destul de întinsă ca să încapă aici toată mulţimea spectatorilor veniţi la această Sărbătoare a Berzelor, a cărei legendă se bucură şi acum de mare cinste în ţinuturile răsăritene ale Africii. Această câmpie – o porţiune de Savană, cu nisip galben, inundată uneori de valurile mării răscolite de vânturile de răsărit – înconjoară din trei părţi oraşul şi are o lăţime cam de un kilometru. Printr-un foarte viu contrast, la marginea sa dinspre miazăzi se întinde oaza Manşie, cu case de o albeaţă strălucitoare, cu grădini udate cu apă scoasă dintr-un puţ cu o roată şi trasă de o vacă pricăjită, cu portocali, lămâi şi curmali, cu crânguri înverzite de arbuşti şi de flori, cu antilope, gazele, feneci, flamingo, – un petic de pământ pe care e înghesuită o populaţie de treizeci de mii de locuitori. Dincolo de această oază începe deşertul, care în nici un alt punct al Africii nu este atât de aproape de Mediterană, deşertul cu dunele sale mişcătoare, cu nesfârşitul său covor de nisip, pe care, după cum spunea baronul von Kxafft, „vântul face valuri tot atât de uşor ca şi pe mare”, un adevărat ocean libian căruia nu-i lipsesc nici chiar ceţurile, care se formează dintr-un nisip foarte fin.

Tripolitania – un teritoriu aproape tot atât de vast ca şi” Franţa – se întinde între regenţa Tunisului, Egipt şi Sahara, pe trei sute de kilometri de-a lungul litoralului mediteranean. în regiunea aceasta – una din cele mai puţin cunoscute din nordul Africii – în care te poţi ascunde mai bine ca oriunde, se refugiase Sarcany după ce plecase din Tetuan. De fel din Tripolitania – teatrul de operaţii al primelor sale isprăvi – nu făcea deci decât să se reîntoarcă în ţinutul său de baştină. întrucât, precum ştim, pe deasupra mai făcea parte şi din cea mai temută sectă din nordul Africii, el trebuia să găsească un ajutor eficace la acei senuzişti, al căror agent în străinătate fusese tot timpul, înijlocindu-le cumpărarea de arme şi de muniţii. Aşa că, ajungând la Tripoli, putu să fie găzduit chiar în casa moqaddemului Sidi Hazam, şeful sectarilor din acea regiune.

După ce Silas Toronthal fusese răpit pe drumul Nisei – răpire pe care nu şi-o putea încă explica – Sarcany plecase din Monte-Carlo. Cele câteva mii de franci pe care îi pusese deoparte din ultimele-i câştiguri, şi pe care fusese destul de prevăzător să nu-i rişte la masa de joc, îi îngăduiseră să facă faţă cheltuielilor de drum şi altor cheltuieli neprevăzute. Şi de fapt, avea toate motivele să se teamă că Silas Toronthal, ajuns în culmea deznădejdii, va căuta să se răzbune pe el, fie vorbind despre trecutul lui, fie dezvăluind situaţia Savei. Mai ales că bancherul ştia că fata era la Tetuan, în paza Namirei. De aceea, Sarcany se hotărî să părăsească Marocul în cel mai scurt timp. Măsura aceasta era cât se poate de cuminte, căci de bună seamă că Silas Toronthal va destăinui în ce ţinut şi în ce oraş se afla fata păzită de marocană.

Sarcany luă deci hotărârea să se refugieze în regenta din Tripoli, unde nu-i vor lipsi nici mijloacele de acţiune, nici mijloacele de apărare. Dar dacă ar fi plecat fie cu pacheboturile ce făceau cursa de-a lungul litoralului, fie cu trenul de Algeria, aşa cum foarte bine se gândise doctorul, ar fi riscat prea mult. Aşa că preferă să se alăture unei caravane de senuzişti ce emigrau spre Cirenaica, adunând pe drum noi partizani de prin ţinuturile mai de seamă din Maroc, din Algeria şi din provincia tunisiană. Caravana, care trebuia să străbată repede cele cinci sute de leghe dintre Tetuan şi Tripoli, luând-o de-a lungul graniţei nordice a deşertului, porni la drum în ziua de 12 octombrie.

Şi acum, Sava era cu totul în mâinile celor care o răpiseră. Dar hotărârea sa rămase neclintită: nici ameninţările Namirei, nici furia lui Sarcany nu i-o vor putea zdruncina. La plecarea din Tetuan, caravana număra vreo cincizeci de partizani sau „khuani”, înregimentaţi sub conducerea unui imam care îi organiza milităreşte. De altminteri, nu urmau să străbată provinciile de sub stăpânire franceză, unde ar fi putut întâmpina oarecare greutăţi.

Continentul african, prin configuraţia ţărmului Algeriei şi Tunisiei, formează un arc până la coasta vestică a Syrtei mari, care coboară iarăşi brusc înspre sud. Ceea ce înseamnă deci că drumul cel mai scurt pentru a ajunge de la Tettian la Tripoli este cel pe care îl face coarda acestui arc şi care nu urcă înspre nord mai sus de Laghuat, unul din ultimele oraşe franceze de pe frontiera Savarei.

După ce ieşi din imperiul marocan, caravana o luă de-a lungul hotarului bogatelor ţinuturi ale acestei Algerii, care s-a propus să fie botezată „Noua Franţă” şi care, în realitate, e chiar Franţa însăşi, mai mult decât ar fi Noua Caledonie, Noua Olandă său Noua Scoţie însăşi Galedonia, Olanda sau Scoţia, căci abia treizeci de ore de drum pe mare despart Franţa de Algeria.

Trecând prin Benî-Matan, prin Ulad-Nail, prin Şarfat-el flamei, caravana mai spori cu câţiva partizani. Număra peste trei sute de oameni când atinse litoralul tunisian al Syrlei mari. Nu mai avea decât să-şi continue drumul de-a lungul coastei, aşa că, recrutându-şi noi khuani prin satele din ţinut, ajunse pe la 20 noiembrie la frontiera regenţei, după un drum de şase săptămâni.

Aşadar, în ziua când urma să se sărbătorească cu atâta vâlvă Sărbătoarea Berzelor, Sarcany şi Namir erau abia de trei zile oaspeţii nioqaddemului Sidi 1 Iazam, în casa căruia era închisă acum Sava.

Această casă, dominată de un minaret zvelt, cu pereţii săi albi, cu câteva găuri în zid, cu terase crenelate, fără ferestre înspre drum, cu o poartă îngustă şi scundă, semăna întrucâtva cu o mică fortăreaţă, în realitate, era o adevărată moschee situată în afara oraşului, la marginea câmpiei nisipoase şi a plantaţiilor oazei Manşie, cu grădini împrejmuite de un gard înalt, ce se întindeau până la marginea oazei. Casa era împărţită ca toate casele arabe, mumai că avea trei curţi interioare, împrejurul cărora era o galerie de formă dreptunghiulară, cu coloane şi arcade, în care dădeau diferitele camere, cele mai multe dintre ele luxos mobilate. în fundul curţii a doua, oaspeţii moqaddemului găseau o mare „skifa” – un fel de vestibul sau de hol, în care se ţinuseră până atunci mai multe consfătuiri sub preşedinţia lui Sidi 1 Iazam. Dacă locuinţa aceasta era apărată de zidurile-i înalte, mai avea pe deasupra şi un personal numeros, care ar fi putut s-o apere în cazul unui atac din partea triburilor nomade, sau chiar împotriva autorităţilor tripolitane, care urmăreau să-i ţină în frâu pe senuziştii din regiune. Erau aici vreo cincizeci de partizani, bine înarmaţi atât în vederea apărării, cât şi a unui atac. O singură poartă dădea acces în această zauia; dar această poartă, foarte groasă, solidă şi bine ferecată, n-ar fi putut fi forţată uşor, şi chiar dacă ar fi fost forţată era greu de trecut.

Sarcany găsise deci în casa moqaddemului un adăpost sigur. Aici nădăjduia el să-şi desăvârşească planul. Căsătoria lui cu Sava trebuia să-i aducă o avere imensă, şi, la nevoie, se putea bizui pe ajutorul confraţilor săi, direct interesaţi şi ei în succesul lui. cât despre partizanii veniţi din Teluan sau strânşi în cursul drumului, aceştia se răspândiră prin oaza Manşie, gata să se adune la primul semnal. Fără ca poliţia tripolitană să bănuiască ceva, această Sărbătoare a Berzelor urma tocmai să servească cauza senuzismului. Aici, pe câmpia Sung-Etlelate, khuanii din nordul Africii trebuiau să primească cuvântul de ordine al muftiilor în vederea concentrării lor pe teritoriul Cirenaicei, din care să facă un adevărat regat al piraţilor, sub atotputernica autoritate a unui calif.

Împrejurările erau, de altfel, favorabile, căci tocmai în ţinutul Benghazi din Cirenaica avea asociaţia, încă de pe acum, cei mai mulţi partizani.

În ziua când urma să înceapă Sărbătoarea Berzelor în Tripolitania, trei străini se plimbau prin mulţimea adunată pe câmpia Sung-Ettelate. Nimeni n-ar fi putut bănui că străinii aceştia, îmbrăcaţi în costum arab, erau nişte europeni. De altminteri, cel mai în vârstă dintre ei se simţea foarte în largul său îmbrăcat în acest costum, ceea ce arăta că era obişnuit de multă vreme cu el. Era doctorul Antekirtt, însoţit de Petru Bâthory şi de Luigi Ferrato. Pescade şi Matifou rămăseseră în oraş, unde erau ocupaţi cu anumite pregătiri, şi desigur că nu trebuiau să apară pe scenă decât în momentul când urmau să-şi joace rolul.

Trecuseră doar douăzeci şi patru de ore de când Electric 2 aruncase ancora, în dosul stâncilor acelora înşiruite în faţa portului Tripolisului ca un fel de dig natural. Traversarea fusese tot atât de rapidă şi de astă dată. Un popas de trei ceasuri la Philippeville, în golfuleţul Filfila, şiatâta tot, adică tocmai timpul necesar ca să-şi procure nişte costume arabe. După care Electricul plecase mai departe, fără ca prezenţa lui în golful Numidiei să fie măcar semnalată. Aşa că, în momentul când doctorul şi însoţitorii săi. debarcaseră, nu pe cheiul din Tripoli, ci pe ţărmul stâncos dinafară portului, ci nu mai erau cinci europeni ce puneau acum piciorul pe teritoriul regenţei, ci cinci orientali, al căror veşmânt nu putea să atragă atenţia nimănui. Dacă cineva i-ar fi privit cu multă băgare de seamă, poate că Petru şi Luigi, neobişnuiţi cu un astfel de costum, s-ar fi dat de gol; dar Pescade şi Matifou, deprinşi cu tot felul de deghizări de pe când erau comedianţi, nu se simţeau stânjeniţi câtuşi de puţin.

când se însera, ascunseră Electricul în partea cealaltă a portului, într-unul din golfuleţele acestui litoral puţin păzit. Acolo trebuia să aştepte, gata de plecare la orice oră din zi şi din noapte.

De îndată ce debarcară, doctorul şi însoţitorii săi urcară ţărmul, stâncos, o luară pe cheiul format din blocuri mari de piatră care duce la Bab-el-Bahr, Poarta Mării, şi intrară pe uliţele strâmte ale oraşului. Primul hotel pe care-l găsiră în cale – şi n-aveau dece să aleagă – le păru destul de bun pentru câteva ceasuri sau, poate, pentru câteva zile. Se înfăţişară aici ca nişte oameni modeşti, dându-se drept simpli negustori tunisieni, care voiau să se folosească de ocazia că erau în trecere prin Tripoli pentru a asista şi ei la Sărbătoarea Berzelor. Cum doctorul vorbea tot atât de bine araba ca şi alte graiuri din jurul Mediteranei, nu se putea da de gol nici în privinţa aceasta. Hotelierul îi primi foarte bine pe cei cinci călători, care-i făceau marea cinste de a trage la el. Era un om mic şi îndesat, care turuia într-una ca o moară stricată. Aşa că doctorul, trăgându-l de limbă, află în curând o seamă de lucruri care îl interesau în mod deosebit. în primul rând află că sosise de curând o caravană din Maroc; apoi că Sarcany, cunoscut de toată lumea de aici, venise şi el cu această caravană şi că fusese găzduit în casa lui Sidi Hazam.

Iată de ce, chiar în seara aceea, doctorul, Petru şi Luigi, după ce luară anumite măsuri de precauţie ca să nu fie recunoscuţi, se amestecară prin mulţimea nomazilor, care îşi aşezaseră corturile pe câmpia Sung-Ettelate. în timp ce se plimbau, iscodeau cu privirea casa moqaddemului de la marginea oazei Manşie.

Aşadar acolo era închisă Sava Sandorf! Niciodată de când fusese la Raguza, tatăl şi fiica nu fuseseră atât de aproape unul de celălalt! Dar acum îi despărţea un zid de netrecut. Fără îndoială că, pentru a i-o smulge, Petru ar fi consimţit la orice, chiar şi să intre la tocmeală cu Sarcany! Contele Mathias Sandorf era şi el gata să-i cedeze averea la care mişelul râvnea atâta. Şi totuşi, nu puteau să uite că trebuia să facă dreptate, pedepsind? pe denunţătorii; lui Ştefan Bâthory şi ai lui Ladislau Zathmar! Cu toate acestea, în condiţiile în care se găseau, ar fi fost cu neputinţă să pună mâna pe Sarcany şi s-o răpească pe Sava din casa lui Sidi Hazam, Trebuia oare să înlocuiască forţa, ce n-avea nici o şansă de reuşită, prin şiretenie? Va putea oare serbarea de rutine să, le fie într-ajutor? Da, fără îndoială, şi acesta fu planul de care se ocupară în seara aceea doctorul, Petru şi Luigi, plan ce fusese propus de Pescade. Încercând să-l pună în aplicare, bravul băiat îşi riscă viaţa; dar dacă reuşea să pătrundă în casa nioqaddemului, poate că va izbuti s-o răpească pe Sava Sandorfân faţa curajului şi isteţimii sale nimic nu părea a fi cu neputinţă.

Astfel că, în vederea executării acestui plan, a doua zi după-amiază, pe la orele trei, doctorul Antekirtt, Petru şi Luigi se aflau cu toţii în observaţie pe eâmpia Suug-Ettelate, în timp ce Pescade şi Matifou se pregăteau pentru rolul pe care trebuiau să-l joace, în momentul când serbarea va fi în toi.

până la ora aceasta, nimic nu te făcea să presimţi larma şi tumultul ce va umplea câmpia luminată de nenumăratele torţe, de îndată ce se va înnopta. Abia dacă puteai băga de seamă cum tot umblau de icicolo, prin îmbulzeala asia de lume, partizanii senuzişti, îmbrăcaţi în costume foarte simple şi care îşi comunicau unii altora, doar prin semne numai de ei înţelese, ordinele şefilor lor.

Dar ar trebui să povestim pe scurt legenda orientală, sau mai degrabă africană, ale căror principale episoade, urmau să fie reprezentate în decursul acestei sărbători a berzelor, care pentru popoarele musulmane este „marea atracţie”. Era odată pe continentul african un neam de djini. Aceşti djini, sub numele de bulhebri, ocupau un. teritoriu întins, situat la marginea deşertului Hammada, între Tripolitania şi regatul Fezzan. Era, un popor puternic, temut de toţi, un popor nedrept, viclean, arţăgos, neomenos. Nici un suveran din Africa nu-i putuse veni de hac. Se întâmplă într-o zi că profetul Suleiman încercă, nu să-i atace pe djini, ci să-i convertească. în acest scop le trimise pe unul din apostolii săi să le propovăduiască dreapta credinţă şi fapta bună. Osteneală zadarnică. Hoardele acestea sălbatice îl prinseră pe bietul misionar şi-l omorâră. Djinii erau aşa de îndrăzneţi, pentru că ştiau că nici un rege din vecinătate n-ar fi cutezat să-şi trimită armatele în ţara lor atât de izolată şi în care foarte anevoie puteai pătrunde. în afară de asta, credeau că nici un sol nu se va putea duce să-i povestească. profetului Suleiman cum îl primiseră ei pe apostolul său. Se înşelau, însă. în ţinutul acela erau berze câtă frunză şi iarbă. După cum se ştie, berzele sunt nişte păsări blânde, deosebit de inteligente şi mai ales cu un simţ. Foarte ascuţit, căci legenda spune, că ele nu se aşază niciodată într-o ţară al cărui nume stă scris pe un ban de argint – argintul fiind izvorul tuturor relelor şi pricina de căpetenie ce-l împinge pe om în prăpastia tuturor patimilor.

Aceste berze, văzând în ce stare de stricăciune trăiesc djinii, se adunară într-o zi la sfat şi hotărâră să trimită pe una din ele la profetul Suleiman, pentru casă ceară dreapta lui răzbunare împotriva ucigaşilor misionarului. Numaidecât profetul o chemă pe pupăză, care era solul său la care ţinea mai mult, şi îi porunci să adune în înaltul cerului african toate berzele din lume. Porunca fu îndeplinită; şi când toată puzderia asta de păsări se strânse în faţa profetului Suleiman, legenda spune că „ele formară un nor atât de gros, încât umbriră tot ţinutul cuprins între Mezda şi Morz Uq”. Apoi, după ce fiecare barză luă în cioc câte o piatră, porniră toate înspre ţinutul djinilor; şi, plutind în zbor lin deasupra ţării lor, dădură drumul pietrelor până ce nimiciră tot neamul acesta rău de oameni, ale căror suflete stau acum închise până în vecii vecilor în fundul deşertului Ilamiriada. Aceasta era povestea care urma să fie pusă înscena în decursul acestei serbări. Câteva sute de berze fuseseră adunate şi îngrămădite sub nişte plase uriaşe întinse pe câmpia Sung-Hltelatc. Cele mai multe aşteptau într-un picior ceasul când li se va da drumul. Clămpănitul lor era asemenea zgomotului pe care-l fac o sumedenie de tobe. La semnalul dat, ele trebuiau să-şi ia zborul în văzduh, de unde să dea drumul unor bulgări mici de pământ peste mulţimea de credincioşi, în urletele spectatorilor, în vuietul instrumentelor, în hărmălaia pocniturilor de puşti, în lumina torţelor cu flăcări multicolore.

Pescade cunoştea programul acestei serbări, şi tocmai programul acesta îi dăduse ideea să joace şi el un rol aici. în felul acesta, s-ar putea să pătrundă în casa lui Sidi Hazam.

În momentul când soarele apuse, o lovitură de tun trasă din fortăreaţa din Tripoli dădu semnalul aşteptat cuatâta nerăbdare de gloata de pe câmpia Sung-LTtelate. Doctorul, Petru şi Luigi la început fură asurziţi de larma îngrozitoare ce se ridica din toate părţile, după care în curând fură orbiţi de miile de făclii ce se aprinseră pe toată câmpia. în clipa când se auzi bubuitul tunului, mulţimea aceasta de nomazi stătea încă la cină. Ici vedeai berbecele fript sau pilaful de pasăre la turci sau la cei care ţineau să arate că sunt turci; colo, cuşcuşul, la arabii cât de cât mai înstăriţi; dincolo, o simplă „bazina”, un fel de fiertură de făină de orz cu ulei, pentru mulţimea mare de nevoiaşi, care aveau în buzunare mai mulţi malibubi de aramă decât mictali de aur; peste tot însă curgea „lagbi”, sucul acela de curmal, care, după ce fermentează ca o bere, îi poate duce pe cei ce-l beau la ultimul grad de beţie. La câteva minute după bubuitul tunului, bărbaţii, femeile, copiii, turci, arabi sau negri, parcă îşi ieşiseră cu totul din minţi. Orchestrele acestea barbare ar fi trebuit să aibă o sonoritate grozavă, ca să mai poată fi auzite în toată hărmălaia asta. Ici-colo, călăreţii îşi descărcau puştile lungi şi pistoalele de la oblâncul şeii, în timp ce artificiile şi pocnitoarele răpăiau asurzitor, ca nişte guri de foc în mijlocul unui tărăboi de nedescris. Aici, la lumina făcliilor, în pârâitul drăcesc al tobelor de lemn peste care se înălţa melodia unui cântec monoton, un şef negru, îmbrăcat fantastic, cu un brâu de oscioare ce zornăiau sinistru, îndemna la dans vreo treizeci de negri, care se schimonoseau în fel şi chip în mijlocul unui cerc de femei ce se zvârcoleau în ritmul unui joc sălbatic bătând din palme.

În altă parte, nişte aisasuaşi sălbatici, în ultimul hal de exaltare mistică şi de beţie alcoolică, făcând spume la gură, cu ochii ieşiţi din orbite, izbeau în nişte bucăţi de lemn, mestecând fier, scrijilindu-şi pielea, jonglând cu cărbuni aprinşi, încolăcindu-se de jur împrejur cu nişte şerpi lungi care îi muşcau de mâini, de obraji, de buze, şi cărora le răspundeau în acelaşi chip, mâncându-le coada sângerândă.

Dar în curând mulţimea se îndreptă în mare grabă spre casa lui Sidi Hazam, ca şi cum un nou spectacol i-ar fi atras în partea aceea. Erau acolo doi oameni, unul de o statură uriaşă, celălalt foarte pirpiriu, doi acrobaţi ale căror ciudate exerciţii de forţă şi de dibăcie provocau cele mai zgomotoase urale ce se pot auzi din gura unor tripolitani. Erau Pescade şi Matifou. îşi aleseseră tocmai aici locul unde să-şi arate măiestria, la câţiva paşi numai de casa lui Sidi Hazani. îşi reluaseră vechea lor meserie de comedianţi. îmbrăcaţi în veştminte înzorzonate, pe care şi le făcuseră din nişte stofe arabe, încercau acum să obţină noi succese.

— Nu ţi-au ruginit balamalele, Matifou? îl întrebase înainte Pescade.

— Nu, Pescade.

— Şi nu vei da înapoi de la nici un exerciţiu, ea să-i facem praf pe nătărăii ăştia?

— Eu!… Să dau înapoi!

— Chiar de va trebui să spargem pietre în dinţi sau să înghiţim şerpi…?

— Prăjiţi?… întrebă Matifou.

— Nu… cruzi!

— Cruzi…?

— Da… şi vii!

Matifou se strâmbă, dar, dacă era nevoie, era hotărât să mănânce şi şerpi, ca orice aisasua. Doctorul, Petru şi Luigi, amestecaţi prin mulţimea spectatorilor, nu-şi mai luau ochii de la cei doi prieteni ai lor. Nu, balamalele lui Matifou nu ruginiseră. Nu-şi pierduse nimic din forţa lui uimitoare. în primul rând, cinci sau şase din cei mai zdraveni arabi care se încumetaseră să se ia la trântă cu el fură puşi într-o clipită cu umerii la pământ. începură apoi jongleriile care-i lăsară pe arabi cu gura căscată, mai ales când făcliile aprinse îşi luară zborul din mâinile lui Pescade într-ale lui Matifou şi înapoi, încrucişându-şi în drum dârele lor de foc. Şi totuşi, publicul acesta avea toate motivele să fie pretenţios. Căci se aflau printre ei şi o mulţime de admiratori de-ai tuaregilor, aproape sălbatici, „care sunt tot atât de sprinteni ca cele mai teribile fiare de prin părţile acelea”, cum sta scris pe reclama grozavă a celebrei trupe Bracco. Aceşti cunoscători îl aplaudaseră mai demult pe curajosul Mustaţa, Samsonul deşertului, omul-tun, „căruia regina Angliei i-a trimis vorbă prin valetul său să nu mai repete experienţa, de teama unui accident!” Dar Matifou era mai grozav prin tururile sale de forţă, încât putea ţine piept oricărui rival.

În fine, un ultim exerciţiu puse vârf entuziasmului mulţimii cosmopolite care se înghesuia în jurul artiştilor europeni. Exerciţiul acesta, care în circurile europene era demult învechii, se părea că le era încă necunoscut acestor gură-cască din Tripolitania. De aceea, spectatorii se striveau înghesuindu-se să-i vadă mai de aproape pe cei doi acrobaţi care „lucrau” la lumina făcliilor. Matifou luase o prăjină lungă de douăzeci şi cinci sau treizeci de picioare şi o ţinea drept în sus, cu amândouă mâinile sprijinite de piept. în vârful prăjinii, Pescade, care se căţărase sprinten ca o maimuţă, se ’legăna în nişte poziţii de o îndrăzneală uimitoare, făcând să se îndoaie prăjina într-un mod îngrijorător. Dar Matifou rămase neclintit, mişcându-se doar foarte puţin, din când în când, ca să-şi menţină echilibrul. Apoi, când ajunse lâgă casa lui Sicii Bazam, avu puterea să ridice prăjina cu braţul întins, în timp ce Pescade trimitea bezele publicului. Gloata de arabi şi de, negri, în culmea entuziasmului, urla,» bătea din palme, tropăia din picioare. Nu, niciodată Samsonul deşertului, curajosul Mustafa, cel mai îndrăzneţ dintre tuaregi, nu se ridicase până la asemenea măiestrii.

În momentul acela, din fortăreaţa din Tripoli se auzi o lovitură de tun. La acest semnal, sute de berze slobozite de sub plasele, imense sub care erau ţinute se ridicară în văzduh, şi o ploaie de pietricele – adică de bulgăraşi de pământ – începu să cadă peste câmpie, în mijlocul unui vuiet asurzitor de ţipete ale păsărilor din văzduh, cărora le. răspundea un vuiet nu mai puţin asurzitor de pe pământ. Era momentul culminant al serbării. Ai fi zis că toate ospiciile de nebuni de pe vechiul continent îşi deşertaseră pacienţii aici, pe câmpia Sung-Ettelate din Tripolitania!

În tot timpul acesta, în tot timpul acestei veselii a mulţimii, casa moqaddemului rămăsese scufundată într-o surzenie şi o muţenie desăvârşită. Niciunul din oamenii lui Sidi Hazam nu se arătaseră în poartă sau pe terase. Dar… minune! în clipa când făcliile se stinseră, după ce norul de berze îşi luă zborul, Pescade se şi făcuse nevăzut, ca şi cum şi-ar fi luat şi el zborul în înălţimile cerului o dată cu credincioasele păsări ale profetului Suleiman. Ce se întâmplase cu el?

Matifou nu arăta să fie câtuşi de puţin îngrijorat de această dispariţie. După ce îşi săltase prăjina în aer, o prinse din zbor de celălalt capăt, învârtind-o deasupra capului, cum ar fi făcut un tambur-major cu un uriaş baston de dirijat. Era ca şi cum scamatoria lui Pescade i s-ar fi părut lucrul cel mai firesc din lume. Cu toate acestea, uimirea spectatorilor ajunse la culme şi entuziasmul lor se termină printr-un tunet de urale şi de aplauze, care răsună până dincolo de hotarele oazei. Niciunul din ei nu se îndoia că sprintenul acrobat îşi luase zborul în văzduh, în împărăţia berzelor. Oare nu tocmai lucrurile pe care nu şi le pot explica farmecă mai mult minţile?