III. CASA LUI SIDI HAZAM.

Era aproape ora nouă seara. împuşcăturile, muzica, strigătele, totul încetase ca prin farmec. încetul cu în-cetul, lumea începu să se împrăştie care-ncotro, unii mtorcându-se la Tripoli, alţii înapoindu-se în oaza Manşie şi prin satele învecinate. Peste un ceas, câmpia Sung-Ettelate deveni tăcută şi pustie. După ce îşi strânseră’ corturile, negrii şi berberii porniră înspre diferitele ţinuturi ale Tripolitaniei, în timp ce senuziştii se îndreptară spre Cirenaica şi în special spre Benghazi, pentru a întări acolo forţele concentrate ale califului. Numai doctorul Antekirtt, Petru şi Luigi nu părăsiră locul acela tot timpul nopţii. Pregătiţi pentru orice eveniment din clipa când Pescade dispăruse, îşi alesese fiecare postul său de observaţie chiar sub zidurile casei lui Sidi Flazam.

În timpul acesta, Pescade, după ce făcuse un salt grozav când Matifou ridicase prăjina cu braţul întins, căzuse pe parapetul uneia din terase, la picioarele minaretului ce domină cele trei curţi ale casei. în toiul acestei nopţi întunecoase nu-l putuse vedea nimeni, nici cei dinafară, nici cei dinăuntru, nici chiar cei din skifa, situată în fundul celei de a doua curţi interioare, şi în care se aflau câţiva khuani, unii dormind, alţii stând de veghe, din ordinul moqaddemului. Bineînţeles că Pescade nu-şi putuse face un plan definitiv, când atâtea împrejurări neprevăzute l-ar fi putut modifica. Nu ştia cum era împărţităcasa lui Sidi Bazam, nici locul unde era închisă tânăra fată, nici dacă era singură sau dacă era păzită, nici dacă ar fi avut destule puteri ca să fugă. De aceea trebuia să acţioneze oarecum la voia întâmplării. Totuşi, îşi zicea în sinea lui: „în primul rând, trebuie să ajung până la Sava Sandorf, fie prin forţă, fie prin şiretenie. Dacă nu mă poate urma numaidecât, dacă nu reuşesc s-o răpesc chiar în noaptea asta, trebuie cel puţin să ştie că Petru Bâthory e în viaţă, că e aici, chiar lângă casă, că doctorul Antekirtt şi tovarăşii săi sunt gata să-i vină în ajutor, în sfârşit, că dacă evadarea ei va trebui să sufere oarecare întârziere, nu trebuie însă să cedeze în faţa nicicărei ameninţări… E adevărat că s-ar putea să fiu surprins înainte de a fi ajuns până la ea!… Dar vom vedea atunci ce va fi de făcut!”

După ce sări dincolo de parapet – un fel de brâu de piatră cu creneluri – prima grijă a lui Pescade fu să scoată o frânghie subţire cu noduri, pe care o ascunsese sub veşmintele-i subţiri de clovn; apoi o legă de unul din creneluri, astfel încât să spânzure în afară, până la pământ. Era doar o măsură de precauţie, dar era bine să se gândească şi la asta. După ce termină treaba asta şi înainte de a se aventura mai departe, Pescade se întinse pe burtă, lângă parapet… Aşteptă nemişcat, în poziţia aceasta, pe care i-o dicta prudenţa. Dacă cumva fusese văzut, oamenii lui Sirii Hazam vor năvăli:încurând pe terasă, şi în cazul acesta, el n-avea decât să se folosească de frânghie, cu ajutorul căreia sperase s-o salveze pe Sava Sandorf.

Dar în toată casa moqaddemului domnea o linişte desăvârşită. Cum nici Sidi Hazam, nici Sarcany şi niciunul din oamenii săi-nu luaseră parte la Sărbătoarea Berzelor, poarta casei nu mai fusese deschisă de când răsărise soarele. După câteva minute de aşteptare, Pescade înainta târâş spre minaret. De bună seamă că scara care deservea acest minaret-se continua până jos, în prima curte. Printr-o uşă a minaretului, ce dădea pe terasă, puteai coborî până în jos, în curţile interioare. Uşa aceasta era încuiată pe dinăuntru, nu cu cheia, ci cu un zăvor, pe care însă nu-l puteai trage dinafară decât dacă făceai o gaură în canat. Era o treabă pe care Pescade ar fi putut-o face, pentru că avea în buzunar un briceag dăruit de doctor şi de care s-ar fi putut servi foarte bine. Dar aceasta ar fi durat cam mult şi poate că s-ar fi făcut şi zgomot. Dar nici nu mai era nevoie. Căci la o înălţime de un metru deasupra terasei, minaretul avea o ferestruică: de aerisire. Era cam strâmtă ferestruica, dar nici Pescade nu era prea gros. Şi apoi, nu se pricepea eî să se strecoare ca o pisică pe unde nici n-ai fi crezut? Aşa că încercă; şi, după ce îşi juli puţin umerii, izbuti să pătrundă în interiorul minaretului.

„Iată un lucru pe care Matifou n-ar fi fost niciodată în stare să-l facă – îşi zise el – şi pe bună dreptate!” Apoi, tot pipăind pe întuneric, ajunse în dreptul uşii şi trase zăvorul, ca uşa să rămână liberă pentru cazul când ar fi fost nevoie să se întoarcă tot pe acolo. Coborând scara în spirală a minaretului, Pescade mai degrabă aluneca decât călca pe treptele de lemn, ca să nu cumva să scârţâie. Când ajunse jos, se pomeni în faţa unei alte uşi încuiate; dar fu de ajuns s-o împingă, şi uşa se deschise. Această uşă dădea într-o galerie cu coloane subţiri, înşirate de jur împrejurul primei curţi interioare, galerie de-a lungul căreia erau câteva camere. Ieşind din bezna aceea ce învăluia scara, galeria aceasta i se părea acum mai puţin întunecoasă. De altfel, nu se zărea nici o lumină, nu se auzea nici un zgomot. în mijlocul curţii se afla un bazin cu o fântână arteziană, înconjurat de vaze mari de lut, în care creşteau tot felul de arbuşti – de piper, palmieri, leandri, cactuşi – a căror verdeaţă deasă formau de jurâmprejurul bazinului un fel de crâng. Pescade făcu înconjurul acestei galerii, cu paşi de lup, oprindu-se în faţa fiecărei camere. Părea că toate sunt pustii. Dar nu era aşa, căci în dosul uneia din uşi se auzi limpede un murmur de voci. La început,Pescade se dădu înapoi, speriat. Era vocea lui Sarcany, vocea aceea pe care o mai auzise de atâtea ori pe când era la Raguza; dar cu toate că îşi lipi urechea de uşă, nu putu înţelege nimic din tot ce vorbeau cei dinăuntru.

Deodată se auzi un zgomot mai tare, şi Pescade abia avu timp să se dea la o parte, apoi să se pitească după una din vazele mari din jurul bazinului. Sarcany ieşi din cameră, însoţit de un arab înalt de statură. îşi continuará convorbirea în timp ce se plimbau pe sub galerie. Din păcate, Pescade nu înţelegea nimic din ce vorbeau cei doi, căci vorbeau în arabă, limbă pe care el n-o cunoştea. Două cuvinte îl izbiră totuşi, sau mai bine-zis două nume: numele lui Sicii Hazam – şi de fapt, cel care discuta cu Sarcany era moqaddemul – şi numele Antekirttei, care reveni în mai multe rânduri în decursul acestei conversaţii.

„Foarte ciudatâşi zise Pescade. De ce or fi vorbind oare de Antekirtta?… Oare Sidi Hazam, Sarcany şi toţi piraţii ăştia din Tripolitania plănuiesc vreun atac împotriva acestei insule. Mii de draci! Şi să nu pricepi o boabă din graiul în care vorbesc pungaşii ăştia!”

Şi Pescade încercă să prindă măcar un cuvânt suspect, în timp ce stătea ghemuit după vazele cu verdeaţă, când iată că Sarcany şi Sidi Hazam se apropiară de bazin. Dar noaptea era destul de întunecoasă: ca să nu-l poată vedea. „Măcar, de ar fi fost singur Sarcany în curtea asta, îşi zicea el, poate că i-aş fi sărit în gât şi i-aş fi venit de hac, să terminăm, o dată cu el. Dar Sava Sandorf tot n-ar fi fost salvată, şi doar pentru ea am făcut eu saltul ăla mortal!… Răbdare!… O să-i vină rândul şi lui Sarcany!”

Sidi Flazam şi Sarcany statură de vorbă vreo douăzeci de minute. Rostiră de câteva ori şi numele Savei, numind-o „arue”, cuvânt de care Pescade îşi aduse aminte că înseamnă în arabă „logodnică”. Se vedea că moqaddemul cunoştea planurile lui Sarcany şi îl ajuta…

Apoi cei doi se retraseră; pe o uşă dinspre colţul curţii, uşă prin care galeria aceasta comunica cu celelalte încăperi ale casei. De îndată ce dispărură, Pescade se furişă de-a lungul galeriei, până ajunse lângă uşa aceea. Fu de ajuns s-o împingă, că se şi pomeni în faţa unui gang îngust; intră pe pipăite, pe întuneric. La capătul gangului era o arcadă dublă, sprijinită la mijloc într-o coloană subţire, care dădea într-o a doua curte. Prin ferestrele dinspre curte ale skifei străbătea o lumină destul de puternică, aşa că ar fi fost riscant să treacă mai departe înăuntru se auzea zgomot de voci. Pescade şovăi o clipă. Căuta camera în care era închisă Sava, dar cura s-o găsească, aşa, la întâmplare?

Deodată, la celălalt capăt al curţii apăru brusc o lumină. O femeie cu un felinar arab în mână, împodobită cu tot felul de ciucuri şi de zorzoane de aramă, ieşise dintr-o încăpere aflată chiar în partea opusă, şi o lua de jur împrejurul galeriei în care dădea şi uşa skifei. Pescade o recunoscu… Era Namir. Probabil că marocana se ducea spre camera în care se găsea tânăra fată, aşa că Pescade se gândi cum s-o urmărească, şi, în primul rând, cum s-o lase să treacă înainte, fără ca ea să-l vadă. Era deci momentul care urma să hotărască asupra îndrăzneţei încercări a lui şi asupra soartei Savei Sandorf.

Namir înainta. Felinarul, pe care-l ţinea aproape de pănânt, lăsa partea de sus a galeriei într-o întunecime cu atât mai adâncă, cu cât era mai puternic luminată pardoseala de mozaic. Dar cum Namir urma să treacă pe sub arcada aceasta, Pescade nu mai ştia ce e de făcut, când o rază a felinarului îi arătă că partea de sus a arcadei era compusă din arabescuri în relief, în stilul arhitecturii maure. într-o clipă, Pescade se căţără pe coloana asta, se agăţat de unul din arabescuri şi rămase nemişcat ca un sfânt de piatră intr-o firidă. Namir trecu pe sub arcadă fără să-l observe. Apoi, ajungând în faţa skifei, deschise uşa. Dinăuntru ţâşni o fâşie de lumină brăzdând curtea de-a curmezişul, apoi se stinse numaidecât, de îndată ce uşa se închise. Pescade începu să se gândească şi, într-adevăr, ce loc mai potrivit decâtaici ar fi putut găsi ca să se laseîn voia gândurilor?

„Femeia care a intrat e Namir, îşi zise el. Aşadar, nu s-a dus în camera Savei Sandorf! Dar poate că de-acolo ieşea, şi în cazul acesta, camera fetei trebuia să fie cea din colţul curţii.? ia să vedem!”

Mai aşteptă însă câteva minute… Lumina dinăuntrul skifei părea că se micşorează încetul cu încetul, în timp ce zgomotul de voci se schimbă într-un murmur surd. Desigur că era ora când. toţi cei; din casa lui Sidi Hazam începeau să se culce. După ce se vor culca toţi, momentul va fi mai prielnic să treacă la acţiune, căci această parte a casei se va scufunda în tăcere chiar înainte de a se fi stâns şi ultima lumină. Ceea ce se şi întâmplă întocmai. Pescade îşi dădu drumul în jos pe coloana arcadei, se furişă de-a lungul galeriei, trecu pe dinaintea uşii skifei, o luă spre fundul curţii şi ajunse în faţa, camerei din care ieşise Namir. Apoi deschise binişor uşa, care nu era încuiată cu cheia, şi, la lumina unei lămpi de noapte, putu examina repede încăperea. Câteva draperii agăţate pe pereţi, ici-colo câteva scăunele de formă maură, nişte perne îngrămădite prin colţuri, un covor dublu pe jos, pe pardoseala de mozaic, o măsuţă joasă pe care se mai aflau resturile cinei, în fund un divan acoperit cu o stofă de lână, iată ce văzu Pescade dintr-o aruncătură de ochi. Intră şi închise uşa.

Pe divan stătea culcată o femeie, mai degrabă aţipită decât adormită, acoperită pe jumătate cu un burnus dintre acelea cu care se înfăşoară de obicei arabii din cap până-n picioare. Era Sava Sandorf. Pescade o recunoscu numaidecât pe tânăra fată, pe care o întâlnise de atâtea ori pe străzile Raguzei. Cât de mult se schimbasepalidă, ca în clipa când trăsura sa de nuntă întâlnise convoiul de înmormântare al lui Petru Bâthory, cu o înfăţişare atât de tristă, în starea asta de toropeală în care se afla, totul arăta cât de mult trebuie să fi suferit! Nu mai era nici o clipă de pierdut. Căci dacă uşa nu fusese încuiată cu cheia, însemna că Namir se va reîntoarce lângă Sava. Poate că marocana o păzea zi şi noapte? Şi totuşi, chiar dacă fata ar fi putut părăsi camera asta, cum ar fi putut să fugă fără ajutorul cuiva dinafară. Casa lui Sidi Hazam nu era oare înconjurată cu ziduri înalte, ca o închisoare?

Pescade se aplecă peste divan, şi rămase uluit de asemănarea aceasta de care până acum nu-şi dăduse seama – asemănarea dintre Sava Sandorf şi doctorul Antekirtt! Fata deschise ochii. Văzând în faţa ei un străin, cu degetul pe buze, cu o privire rugătoare, în costumul acesta caraghios de acrobat, rămase la început mai mult încremenită de mirare decât îngrozită. Se ridică, dar avu destul sânge rece să nu scoată un ţipăt.

— Tăcere! zise Pescade. Nu trebuie să vă temeţi de mine!… Am venit aici să vă salvez!… Dincolo de zidurile acestea vă aşteaptă nişte prieteni, gata să-şi dea viaţa ca să vă scape din ghearele lui Sarcany!… Petru Bâthory trăieşte…

— Petru… trăieşte?… exclamă Sava, căutând să-şi stăpânească bătăile inimii.

— Citiţi!

Şi Pescade îi întinse fetei un bilet, care nu cuprindea decât aceste cuvinte: „Sava, ai încredere în cel ce şi-a pus viaţa în joc ca să ajungă până la dumneata!… sunt în viaţă!… Sunt aici!… PETRU BÂTHORY.”

Petru era în viaţă!… Se afla dincolo de zidurile acestea! Prin ce minune oare?… Va afla mai târziu!… Petru era aici!

— Să fugim, zise ea.

— Da, să fugim, răspunse Pescade, dar dacă vom avea norocul să scăpăm o singură întrebare: Namir obişnuieşte să vină noaptea în camera asta?

— Nu, zise Sava.

— Dar când lipseşte mai mult timp, vă încuie în cameră?

— Da.

— Aşadar, se va reîntoarce?

— Da… Să fugim!

— Chiar acum, zise Pescade.

Trebuiau mai întâi să urce scara minaretului şi să ajungă pe terasa ce dădea spre câmpie. Odată ajunşi acolo, evadarea era uşoară, cu ajutorul frânghiei ce spânzura în afara zidurilor.

— Veniţi, zise Pescade, luând-o de mână pe Sava. Erau gata să deschidă uşa camerei, când deodată se auziră nişte paşi pe lespezile galeriei. în acelaşi timp se auziră şi câteva cuvinte rostite cu un ton poruncitor. Pescade recunoscuse vocea lui Sarcany; se opri locului.

— E el!… E el!… şopti fata. Dacă te găseşte aici, eşti pierdut…!

— Nu mă va găsi răspunse Pescade. Şi, sprinten ca o sfârlează, se aruncă la pământ; apoi, cu mişcările acelea de acrobat, pe care de atâtea ori le executase pe când era comediant de bâlci, după ce se înfăşură într-unul din covoarele de pe jos, se rostogoli până în colţul cel mai întunecos al camerei.

În clipa aceea uşa se deschise, apoi se închise din nou în urma lui Sarcany şi a Namirei. Sava îşi reluase locul pe divan. De ce venea Sarcany la ea la ora aceastasă mai încerce înc-o dată să-i înfrângă împotrivirea?… Dar Sava se simţea acum mai tare ca oricând. Ştia că Petru era în viaţă şi că o aştepta dincolo de ziduri. înfăşurat în covor, Pescade nu putea vedea nimic, dar auzea totul.

— Sava, zise Sarcany, mâine dimineaţă plecăm de-aici, ne mutăm în altă casă. Dar nu vreau să plec de-aici până nu consimţi să ne căsătorim, până nu ne cununăm. Totul e pregătit, şi numaidecât trebuie să…

— Nici acum şi nici mai târziu, răspunse fata, cu un glas pe cât de nepăsător, pe atât de hotărât.

— Sava, continuă Sarcany, ca şi cum nici n-ar fi vrut să audă răspunsul acesta, în interesul nostru al amândurora, trebuie ca dumneata să-ţi dai de bună voie acest consimţământ… în interesul nostru al amândurora, înţelegi?

— N-avem şi nici nu vom avea niciodată interese comune!

— Bagă de seamă ce vorbeşti!… Ţin să-ţi amintesc că ţi-ai dat odată acest consimţământ, pe când eram l-a Raguza…

— Din motive care acum nu mai există!

— Ascultă-mă, Sava, urmă Sarcany, care se silea să pară liniştit, deşi era cât se poate de întărâtat, e pentru ultima dată că vin să-ţi cer acest consimţământ…

— Pe care am să ţi-l refuz atâta timp cât voi avea puterea s-o fac!

— Ei bine, nu vei mai avea puterea s-o faci! strigă Sarcany. Nu mă scoate din răbdări! Înc-o dată îţi spun că Namir va şti să-ţi înfrângă puterea asta de care te foloseşti în contra meanu mi te împotrivi, Sava!… Imamul e aici, gata să oficieze slujba cununiei, după obiceiurile ţării acesteia, care este şi ţara mea… Aşa că, urmeazămă!

Sarcany făcu câţiva paşi spre fată, care, după ce se sculă brusc, se dădu înapoi până în fundul camerei.

— Mişelule! strigă ea.

— Ai să mă urmezi!… Ai să mă urmezi!… spunea într-una Sarcany, care nu se mai putea stăpâni.

— Niciodată!

— Bagă de seamă!

Şi Sarcany, după ce o apucă de braţ, voi s-o târască, ajutat de Namir, până în şkifa unde îi aştepta Sidi Hazam şi imamul.

— Ajutor!… Ajutor!… striga Sava. Ajutor, Petru Bâthory!

— Petru Bâthory făcu Sarcany. Chemi în ajutor un mort!

— Nu!… Petru Bâthory e în viaţă!… Ajutor, Petru!

Răspunsul acesta atât de neaşteptat căzu ca un trăsnet pe capul lui Sarcany, pe care nu l-ar fi înspăimântat mai mult nici chiar apariţia victimei sale. Dar îşi veni în fire imediat. Petru Bâthory era în viaţă!… Petru, pe care îl lovise cu propria-i mână, al cărui corp văzuse chiar el cum îl duceau la cimitir, în Raguza!… De bună seamă că fata aiurea, poate că din pricina deznădejdii îşi pierduse minţile! Pescade auzise toată convorbirea aceasta. Era limpede că Sava, spunându-i lui Sarcany că Petru Bâthory trăieşte, îşi punea viaţa în primejdie. De aceea, dacă ticălosul acesta ar fi vrut să-i facă vreun rău fetei, el era gata, cu cuţitul în mână, să-i sară în ajutor. Cel care îşi închipuia că n-ar fi fost în stare să-l lovească, înseamnă că nu-l cunoştea pe Pescade. Dar nu fu nevoie să ajungă până acolo, căci Sarcany, urmat de Namir, ieşiră din cameră şi încuiară uşa cu cheia. Acum urma să se hotărască soarta fetei. Dintr-o săritură, Pescade ieşi din covor, după ce-l desfăşură.

— Veniţi! îi spuse el Savei.

Cum broasca era de partea astălaltă a uşii, isteţul băiat o deşurubă uşor, repede şi fără zgomot, cu ajutorul cuţitului. Ieşiră, traseră uşa după ei, şi Pescade, ţinând-o de mână pe fată, porni de-a lungul galeriei, ocolind curtea. Putea să fie ora unsprezece şi jumătate. Pescade se feri să treacă pe dinaintea uşii skifei, unde mai era încă lumină, şi după ce ajunse pe partea cealaltă a galeriei, o luă prin gangul care dădea în prima curte.

De la capătul celălalt al gangului mai avea doar câţiva paşi până la scara minaretului, când deodată Pescade se opri, reţinând-o şi pe Sava. în curte, lângă bazin, erau trei oameni. Unul din ei, Sidi Hazam, dădea nişte ordine celorlalţi doi. Numaidecât aceştia dispărură pe scara minaretului, în timp ce moqaddemul intră într-una din camerele laterale. Pescade pricepu că Sidi Hazam avea de grijă să supravegheze împrejurimile casei. Deci, în momentul când fata şi cu el vor ajunge pe terasă, o vor găsi ocupată şi păzită.

— Totuşi, trebuie să riscăm, orice s-ar întâmpla! zise Pescade.

— Da… Orice s-ar întâmpla, zise şi Sava.

Şi după ce străbătură galeria ajunseră la scara pe care o urcară cu cea mai mare băgare de seamă. Când ajunse sus, Pescade se opri. Pe terasă – nici un zgomot, nici măcar pasul unei santinele. Pescade deschise binişor uşa şi, urmat de Sava, se strecură de-a lungul crenelurilor. Deodată, din vârful minaretului se auzi un strigăt, în aceeaşi clipă un alt paznic se năpusti asupra lui Pescade, în timp ce Namir dădu buzna pe terasă, iar oamenii lui Sidi Hazam năvăliră în curţile interioare ale casei. Sava era să se lase iarăşi prinsănu, niciodată!… Dacă va cădea iarăşi în ghearele lui Sarcany, însemna că era pierdută!… Mai bine să moară decât s-ajungă iar în mâna lui!

Şi după ce îşi încredinţa sufletul lui dumnezeu, curajoasă fată alergă înspre parapet şi, fără să şovăiască nici o clipă, se aruncă din înaltul terasei. Pescade n-avu timp s-o mai oprească; dar, îmbrâncindu-l pe omul cu care se lupta, se repezi la frânghie, şi cât ai clipi din ochi ajunse jos.

— Sava!… Sava… strigă el.

— Domnişoara e aici! îi răspunse o voce bine cunoscută. Nu i s-a întâmplat nimic… Eram chiar aici când…

Un urlet turbat, urmat de un zgomot surd, îi curmă vorba lui Matifou. Namir, într-o pornire de furie oarbă, nevoind să lase să-i scape prada, se aruncase de pe terasă zdrobindu-se de pământ, aşa cum s-ar fi zdrobit şi Sava, dacă două braţe puternice n-ar fi prins-o din zbor. Doctorul Aritekirtt, Petru şi Luigi îi ajunseră din urmă pe Pescade şi pe Matifou, care o luaseră la fugă înspre ţărm. Sava, deşi leşinată, nu era nici o povară pentru braţele viguroase ale salvatorului său. în curând, Sarcany, urmat de vreo douăzeci, de oameni înarmaţi, se năpustiră pe urmele fugarilor. când banda lui ajunse la ţărmul golfului unde aştepta Electricul, doctorul era pe bord împreună cu tovarăşii săi, şi după câteva învârtituri de elice rapidul vas se depărtase de ţărm. Sava, rămasă singură cu doctorul şi cu Petru Bâthory, îşi revenise în simţiri. Află că era fiica contelui Mathias Sandorf… Era în braţele tatălui ei.