IV. ANTEKIRTTA.

Peste cincisprezece ore după ce părăsise ţărmul Tripolitaniei, Electric 2 era semnalat de străjile din Antekirtta şi, după-amiază, ancoră în fundul portului. Ne putem lesne închipui, ce primire i se făcu doctorului şi bravilor săi însoţitori! Totuşi, deşi Sava se găsea acum în afară de orice pericol, se hotărî ca să se mai păstreze încă secret absolut. în ce priveşte faptul ea era fiica doctorului Antekirtt.

Contele Mathias Sandorf voia să rămână necunoscut până în momentul când îşi va fi desăvârşit opera. Dar era de ajuns ca Petru, care era ca fiul lui, să devină logodnicul Savei Sandorf, pentru ca toată lumea să-şi manifeste bucuria prin demonstraţii mişcătoare, atât la Stadthaus cât şi în tot orăşelul Artenak.

Şi tot atât, de lesne ne putem închipui ce trebuie să fi simţit, doamna Bâthory când îi fu redată Sava, după atâtea încercări grele! De altminteri, faţa se întrema repede, şi pentru asta îi fură de ajuns câteva zile, de fericire. cât despre Pescade, el îşi riscase viaţa – în privinţa asta nu mai încăpea nici o îndoială. Dar cum el găsea că fusese lucrul cel mai firesc din lume, nu era chip să. i se arate nici cea mai simplă recunoştinţă, cel puţin prin cuvinte. Petru Băthory îl îmbrăţişase cuatâta căldură, iar doctorul îl privise cu atâta bunătate, încât nici nu mai vru să audă de altceva. Pe deasupra, potrivit obiceiului său, punea tot meritul acestei isprăvi pe seama lui Matifou.

— Lui trebuie să-i mulţumiţi nu mie, zicea el. El a făcut totul. Dacă nu dovedea atâta dibăcie în exerciţiul cu prăjina, niciodată n-aş fi putut ajunge dintr-o săritură în casa pungaşului ăsta de Sidi fiazam, iar Sava Sandorf s-ar fi prăpădit în cădere, dacă n-ar fi fost Matifou care s-o prindă din aer.

— Haida-de, făcea Matifou, prea umfli lucrurile, şi…

— Taci, dragul meu, urmă Pescade. Ce dracu! Nu vezi că eu nu sunt destul de puternic să pot duce în spinare nişte complimente de calibrul ăsta, pe când tu… Mai bine haidem să ne vedem de grădina noastră!

Se hotărî ca nunta lui Petru Bâthory cu Sava Sandorf să aibă loc cât mai curând, în ziua de 9 noiembrie. După ce va ajunge soţul Savei, Petru se va ocupa să o pună pe soţia sa în toate drepturile de moştenitoare a contelui Mathias Sandorf. Scrisoarea doamnei Toronthal nu lăsa nici o îndoială în privinţa naşterii fetei, şi la nevoie, va şti el să obţină şi de la bancher o declaraţie în acest sens. De altfel, mai era destul timp pentru aranjarea acestei situaţii, căci Sava Sandorf nu împlinise încă vârsta stabilită pentru a i se recunoaşte drepturile. Abia peste şase săptămâni împlinea optsprezece ani.

De altminteri, trebuie să mai adăugăm că în ultimii cincisprezece ani se produsese o schimbare politică foarte favorabilă chestiunii maghiare, şi în primul rând, în mintea oamenilor de stat nu mai stăruia amintirea acelei încercări de răscoală, atât de repede şi deatâta timp înăbuşită, în fruntea căreia fusese contele Mathias Sandorf. cât despre spaniolul Carpena şi bancherul Silas Toronthal, soarta lor va fi hotărâtă definitiv numai după ce va ajunge şi Sarcany alături de complicii săi, în cazematele din Antekirtta. Atunci îşi va căpăta deznodământul opera aceasta de justiţie. Dar în timp ce doctorul se gândea prin ce mijloace să-şi atingă această ţintă, el mai trebuia să vegheze şi asupra siguranţei coloniei. Agenţii săi din Cirenaica şi Tripolitania îl înştiinţaseră că mişcarea senuziştilor lua o dezvoltare din ce în ce mai mare, mai ales în ţinutul Benghazi, care era şi cel mai apropiat de insulă. Curierii speciali ţineau o permanentă legătură între conducătorii mai mici din toată provincia şi oraşul Jerhbub, „acest nou pol al lumii islamice”, cum numea dl. Duveyrier, acest soi de Meccă, unde îşi avea. pe atunci reşedinţa Sidi Mohamed El-Mahedi, marele maestru al ordinului. Şi cum, la drept vorbind, aceşti senuzişti nu sunt decât, demnii urmaşi ai. vechilor piraţi barbari, care urăsc de moarte tot ce e european, doctorul avea toate motivele să se păzească.

Într-adevăr, oare nu senuziştilor trebuie să li se pună în socoteală, măcelurile din Africa din ultimii douăzeci de ani? Dacă au pierit Beurman la Kanem, în 1863, van der Decken şi însoţitorii săi pe fluviul Djuba, în. 1865, domnişoara Aâexine Tinne şi ai săi în Uadi-Abedjuch, în 1865 Dournaux-Duperre şi Joubert lângă, puţurile din In-Azhar, în 1874, apoi preoţii Paulmier, Bouchard dincolo de In-Calah, în 1876, preoţii Richard, Morat şi Pouplard, din misiunea. Ghadames, în nordul Azdjerului, colonelul Flatters, căpitanii Masson şi, de Dianous, doctorul Guiard, inginerii Beringer şi Roche, pe drumul ce duce la Wargla, în 1881 – este pentru că aceşti sângeroşi sectari au fost împinşi să pună în practică învăţăturile senuziste împotriva unor îndrăzneţi exploratori.

În privinţa aceasta, doctorul stătea adeseori de vorbă cu Petru Băthory, Luigi Ferrato, căpitanii flotilei, şefii miliţiei şi cu fruntaşii insulei. Putea rezista Antekirtta împotriva unui atac al acestor piraţi? Da, fără îndoială deşi dispozitivul fortificaţiilor sale nu era încă terminat, dar cu condiţia ca numărul atacatorilor să nu fie nemăsurat de mare. Pe de altă parte, aveau oare senuziştii vreun interes să pună mâna pe insulă? Da, căci insula domina tot acest golf al Sidrei, pe care-l formează ţărmurile Cirenaicei şi Tripolitaniei. Ne amintim că în sudul Antekirttei, la o distanţă de două mile, se afla ostrovul Kenkraf. Ostrovul acesta, care din lipsă de timp nu fusese fortificat, însemna un pericol în cazul când o flotilă, şi-ar fi făcut din el o bază de operaţii. De aceea, doctorul avusese grijă să-l mineze, şi toată masa stâncoasă a ostrovului era împănată acum de mine încărcate cu un exploziv teribil. Era de ajuns o scânteie electrică trimisă prin firul ce-l lega de Antekirtta, pentru ca ostrovul Kenkraf să fie nimicit complet, cu tot ce s-ar găsi pe suprafaţa lui.

În ce priveşte celelalte mijloace de apărare ale insulei, iată ce se înfăptuise. Bateriile de coastă puse în poziţie de tragere aşteptau doar ca servanţii din corpul de miliţie al insulei să-şi ocupe fiecare postul său. Tunurile cu tragere lungă din fortăreaţa de pe colnicul din centrul insulei erau gata să deschidă focul. Numeroase torpile apărau intrarea portului. Ferrato şi cele trei Electrice erau pregătite pentru orice eventualitate, fie pentru a răspunde la un atac, fie pentru a ataca ele o flotilă inamică.

Cu toate acestea, insula avea şi o porţiune vulnerabilă, în sud-vestul litoralului său. în porţiunea aceasta a ţărmului, ce nu putea fi apărată de bateriile de coastă sau de tunurile fortăreţei, se putea efectua o debarcare. Aici era pericolul, şi ar fi fost prea târziu acum să se mai înceapă lucrările de apărare.

La urma urmei era oare chiar aşa de sigur că senuziştii vor ataca Antekirtta? în definitiv, asta însemna pentru ei ceva foarte serios, însemna o expediţie primejdioasă, care cerea un material de război considerabil. Luigi se mai îndoia că acest atac ar fi cu putinţă. într-o zi, pe când inspecta, împreună cu doctorul şi cu Petru, fortificaţiile insulei, îşi exprimă această îndoială.

— Eu nu sunt de părerea aceasta, răspunse doctorul. Antekirtta e o insulă bogată, care domină întinsul Mării Syrtelor. Chiar dacă n-ar fi decât aceste motive, şi insula tot va fi atacată mai devreme sau mai târziu, căci senuziştii au tot interesul să pună mâna pe ea.

— Nimic mai adevărat, adăugă Petru, şi trebuie să fim tot timpul cu ochii în patru.

— Dar ceea ce mă face în primul rând să mă gândesc la un atac neîndoios, continuă doctorul, este faptul că Sarcany este şi el un partizan al acestor khuani, şi mai ştiu că tot timpul a fost în serviciul lor, ca agent în străinătate. Apoi, aduceţi-vă aminte dragii mei că Pescade a surprins, pe când era în casa moqaddemului, o convorbire dintre Sidi Hazam şi Sarcany, în decursul căreia numele Antekirtteia fost rostit în mai multe rânduri. Pe de altă parte, Sarcany ştie prea bine că insula aceasta este a doctorului Antekirtt, adică a omului de care el se teme, a omului care a pus la cale să fie atacat Zirone pe povârnişurile Etnei. Aşa că dacă n-a izbutit acolo în Sicilia, fără îndoială că va încerca să izbutească aici şi în condiţii mai bune!

— Are o ură personală contra dumneavoastră, domnule doctor? întrebă Luigi. Vă cunoaşte?

— Se prea poate să mă fi văzut la Raguza, răspunse doctorul, în tot cazul, nu se poate să nu ştie că am avut în oraşul acela legături cu familia Bâthory. Pe deasupra a mai aflat şi că Petru e în viaţă, în momentul când Pescade urma s-o răpească pe Sava din casa lui Sidi Hazam. Fără îndoială că toate lucrurile acestea se vor fi legat între ele în mintea lui, şi acum e ferm convins că Petru şi Sava s-au refugiat în Antekirtta. Aşa că are destule motive să aţâţe împotriva noastră toată hoarda senuziştilor, de la care nu trebuie să ne aşteptăm la nici o milă şi la nici o cruţare, în caz că ar reuşi să pună stăpânire pe insula noastră!

Doctorul vedea lucrurile cât se poate de limpede. Sarcany nu ştia încă, bineînţeles, că doctorul Antekirtt nu era altul decât Mathias Sandorf; dar ceea ce ştia era de ajuns pentru a ţine morţiş să i-o smulgă pe moştenitoarea domeniului de la Artenak. De aceea, nu era de mirare că îl îndemnase pe calif să pregătească o expediţie împotriva coloniei Antekirtta. Cu toate acestea, până la data de 3 decembrie nu se întâmplase nimic care să prevestească un apropiat atac.

De altfel se lăsau amăgiţi – în afară de doctor – de această bucurie de a se afla în sfârşit cu toţii împreună. gândul apropiatei căsătorii a lui Petru Băthory cu Sava Sandorf îi preocupa şi îi bucura pe toţi. îşi închipuiau că zilele grele trecuseră şi că nu se vor mai întoarce niciodată.

Trebuie să spunem că Pescade şi Matifou erau şi ei la fel de încrezători în viitor şi de liniştiţi. Erau atât de fericiţi de fericirea celorlalţi, încât trăiau într-o permanentă încântare de toate cele ce se petreceau în jurul lor.

— E ceva de necrezut, spunea mereu Pescade.

— Ce e de necrezut?… întreba Matifou.

— Că tu ai ajuns un mare rentier, dragul meu! Hotărât, trebuie să mă gândesc să te însor!

— Să mă însori!

— Da… cu o femeie mică şi frumoasă

— De ce cu o femeie mică?

— Ai dreptate… Cu una mare, cu o femeie voinică şi frumoasă!… Ce zici? Doamna Matifou!… Vom merge s-o căutăm în Patagonia!

Dar în aşteptarea căsătoriei lui Matifou, căruia trebuia să-i găsească până la urmă o tovarăşă de viaţă demnă de el, Pescade se ocupa de căsătoria lui Petru cu Sava Sandorf. Avea de gând să organizeze, cu îngăduinţa doctorului, o serbare publică, cu jocuri de bâlci, cu cântece şi dansuri, cu focuri de artilerie, cu un mare ospăţ în aer liber, cu serenade la locuinţa noilor căsătoriţi, cu retragere cu torţe, cu focuri de artificii. Las pe el în de-alde astea se pricepea de minuneva fi ceva splendid! Multă vreme se va vorbi numai despre astaveşnic numai despre asta se va vorbi! Dar tot avântul îi fu înăbuşit dintru-nceput. în noaptea de 3 spre 4 decembrie – era o noapte liniştită, dar întunecată de nişte nori groşi – o sonerie electrică sună în cabinetul doctorului Antekirlt, la Stadthaiis. Era ora zece. La acest apel, doctorul şi Petru părăsiră salonul în care îşi petrecuseră seara împreună cu doamna Bâthory şi cu Sava. Ajunşi în cabinet, recunoscură că apelul venea de la postul de observaţie de pe colnicul din mijlocul insulei. Urmă numaidecât un schimb de întrebări şi de răspunsuri printr-un aparat telefonic.

Străjile observaseră că dinspre sud-estul insulei se apropia o flotilă, care deocamdată, din cauza ceţei, se zărea nelămurit.

— Trebuie să convocăm consiliul, zise doctorul.

Nu trecură nici zece minute, că doctorul, Petru, Luigi, căpitanii Narsos şi Kostrik, precum şi şefii miliţiei insulei se şi întruniseră la Stadthaus. Li se comunică vestea dată de postul de observaţie al insulei. Peste un sfert de oră, după ce se duseră cu toţii în port, se opriră la capătul digului, la poalele farului. Din punctul acesta, ceva mai ridicat deasupra nivelului mării, era cu neputinţă să vezi flotila pe care o zăriseră străjile din vârful colnicului din centrul insulei. Dar dacă reflectoarele ar fi luminat puternic zarea înspre sud-est, fără îndoială că ar fi putut vedea şi numărul vaselor inamice şi ar fi putut să-şi dea seama şi de locul unde voiau să acosteze.

Nu însemna asta, însă, să descopere inamicului poziţia precisă a insulei. Doctorul era convins că nu. Dacă flotila care se apropia era o flotilă inamică, desigur că nu venea la întârnplare, desigur că cunoştea bine locurile şi nimic n-ar fi putut-o împiedica să ajungă până aici. Aparatele fură deci puse în acţiune şi, cu ajutorul celor două puternice fascicule de lumină, pe care reflectoarele electrice le proiectau pe întinsul mării, orizontul se lumină deodată, până departe.

Străjile nu se înşelaseră. Două sute de vase, cel puţin, înaintau în linie – şebecuri, polacre, trabacole, sacoleve şi altele. Nu mai încăpea nici o îndoială că era flotila senuziştilor, pe care aceşti piraţi o recrutaseră de prin toate porturile lor. Cum era o vreme liniştită, fără nici o boare de vânt, se îndreptau spre insulă servându-se numai de vâsle. De altfel se putuseră lipsi de ajutorul vântului, căci distanţa dintre Antekirtta şi Cirenaica este relativ mică. Dimpotrivă, marea aceasta liniştită urma chiar să le fie într-ajutor, căci le asigura o debarcare în condiţii mai favorabile. Flotila se găsea acum la o depărtare de patru sau cinci mile de ţărm, înspre sud-est. Nu putea acosta deci înainte de răsăritul soarelui. De altminteri ar fi fost cu totul nechibzuit să nu aştepte zorii zilei, fie pentru a forţa intrarea portului, fie pentru a opera o debarcare pe coasta meridională a Antekirttei care, după cum am spus, era slab apărată.

După această primă recunoaştere, aparatele electrice se stinseră şi totul se scufundă iarăşi în întuneric. N-aveau decât să aştepte lumina zilei. Între timp, din ordinul doctorului, toţi oamenii din miliţie îşi ocupară posturile. Trebuiau să stea gata să tragă cele dintâi lovituri, de care depindea poate, însuşi rezultatul luptei. Ceea ce era sigur, era că atacatorii nu se mai puteau gândi acum să atace insula prin surprindere, căci lumina proiectoarelor le dezvăluise şi numărul vaselor şi direcţia. în timpul ultimelor ceasuri din noapte, paza fu întărită. Ca armament, probabil că nu erau atât de bine înzestraţi, încât să, poată înfrunta bateriile Antekirttei. Poate chiar că n-aveau de loc artilerie. Dar prin numărul mare de oameni pe care şeful expediţiei îi putea arunca în acelaşi timp în mai multe puncte ale insulei, fireşte că senuziştii erau de temut.

În sfârşit începu să se lumineze de ziuă şi cele din tâii raze ale soarelui risipiră ceţurile joase ale zării. Toate privirile se îndreptară spre larg, spre estul şi spre sudul Antekirttei. Flotila se desfăşură atunci într-o linie lungă şi curbă, ce tindea să se închidă tot mai mult, încercuind complet insula. Erau cel puţin două sute de vase, dintre care unele cu o deplasare între treizeci şi patruzeci de tone. Toate la un loc puteau să aibă o mie cinci sute sau două mii de oameni. La ora cinci, flotila se afla în dreptul ostrovului Kenkraf. Vor acosta oare acolo înainte de a ataca insula? Ar fi minunat dacă ar fi aşa. Căci lucrările de minare, executate acolo de doctor, ar fi avut drept rezultat, dacă nu să rezolve în întregime problema, cel puţin să compromită dintru îceput atacul senuziştilor. Trecu o jumătate de oră într-o aşteptare apăsătoare. S-ar fi crezut că vasele, care se apropiaseră încetul cu încetul de ostrov, vor opera acolo o debarcare… Dar nu se întâmplă aşa. Nici un vas nu acostă şi linia inamică se curbă mai mult spre sud, lăsând ostrovul în dreapta. Din momentul acela era limpede că Antekirtta va fi atacată direct, sau mai bine-zis invadată, cel mai târziu peste un ceas.

— Nu ne mai rămâne acum decât să ne apărăm, zise doctorul adresându-se şefilor miliţiei.

La un semnal, toată lumea răspândită pe câmp se grăbi să se întoarcă în oraş, unde îşi ocupă fiecare postul ce îi fusese fixat dinainte. Din ordinul doctorului, Petru Bâthory luă comanda părţii dinspre sud a fortificaţiilor, iar Luigi partea dinspre răsărit. Apărătorii insulei – cinci sute de miliţieni, cel mult – fură astfel împărţiţi, încât să ţină piept inamicului prin orice punct ar încerca acesta să pătrundă în oraş. cât despre doctor, el urma să alerge de la un punct la altul, unde va crede el de cuviinţă că e necesară prezenţa lui. Doamna Băthory, Sava Sandorf şi Maria Ferrato trebuiră să rămână la Stadthaus. în privinţa celorlalte femei, se hotărâse ca în cazul, că oraşul ar fi cotropit, să se refugieze împreună cu copiii în cazemate, unde nu. vor avea să se teamă de nimic, chiar dacă inamicul ar fi bine înarmat.

O dată rezolvată chestiunea ostrovului Kenkraf – şi din nefericire se. rezolvase în paguba insulei – mai rămânea chestiunea portului. Dacă flotila ar fi vrut să-i forţeze intrarea, fortăreţele de pe cele două diguri care puteau executa un foc încrucişat, apoi tunurile de pe Ferrato, cele trei torpiloare – Electricele, precum şi minele puse în canalul de intrare, cu siguranţă că i-ar fi venit de hac. Ar fi fost chiar foarte bine ca atacul să fie dat aici. Dar se vedea cât de colo că şeful senuziştilor cunoştea perfect mijloacele de apărare ale Antekirltei şi ştia că trebuie să se apropie dinspre sud. A încerca un atac direct al portului, ar fi însemnat să rişte o înfrângere imediată şi completă. Planul său era să debarce în partea meridională a insulei, deosebit de prielnică acestei operaţii. Aşa că după ce se feri să se apropie de port, după cum se ferise să şi debarce pe ostrovul Kenkraf, îşi îndreptă flotila cu toată viteza înspre punctele slabe ale Antekirttei.

De îndată ce le ghici gândul, doctorul luă toate măsurile dictate de împrejurări. Căpitanii Narsos şi Kostrik se repeziră fiecare pe câte un torpilor, pe care se găseau câţiva marinari, şi se avântară afară din port. Peste un. sfert de ceas, cele două Electrice se năpustiră în mijlocul flotilei, rupseră frontul, aruncară în aer cinci sau şase vase şi scufundară vreo douăsprezece. Totuşi, inamicul era atât de numeros, încât cei doi căpitani trebuiră să se reîntoarcă la adăpostul digurilor.

În timpul acesta, Ferrato luase poziţia de atac şi începea să bombardeze flotila; dar focul său, la care se adăuga cel al bateriilor de coastă ce puteau acţiona foarte bine, fu cu totul neîndestulător pentru a opri această masă de piraţi să opereze o debarcare. Deşi pieriseră un mare număr din ei, deşi vreo douăzeci de vase fuseseră scufundate, mai bine de o mie de inamici putuseră pune piciorul pe ţărmul stâncos dinspre sud, de care marea atât de liniştită le îngăduia să se apropie foarte uşor. Se văzu atunci că senuziştilor nu le lipsea nici artileria. Şebecurile cele mari aduceau câteva tunuri de câmp, montate pe afeturi cu roţi. Putură uşor să le debarce pe această parte a litoralului, situată în afara bătăii tunurilor ce apărau oraşul şi chiar a celor din fortăreaţa de pe colnicul central.

De la postul său de pe înălţimea cea mai apropiată, doctorul putuse urmări desfăşurarea acestor operaţii. Să opună rezistenţă aici, în câmp deschis, era cu neputinţă, dat fiind numărul relativ mic al oamenilor săi. La adăpostul zidurilor, însă ar fi putut da de furcă serios asediatorilor, oricât ar fi fost ei de numeroşi. Aceştia, trăgând după ei tunurile uşoare, se înşiruiseră pe două coloane înaintau fără nici o teamă, cu acea nepăsare a arabului şi cu acea îndrăzneală a fanaticilor pe care le-o dau dispreţul faţă de moarte, speranţa jafului şi ura contra europeanului.

când ajunseră la distanţa potrivită, bateriile începură să verse asupra lor o ploaie de obuze şi de ghiulele. Căzură peste o sută, dar cei rămaşi nu dădură înapoi. Puseră numaidecât tunurile de câmp în poziţie şi începură prin a face o spărtură într-o aripă a zidului unei întărituri neterminate, dinspre sud. Şeful lor, mereu calm în mijlocul celor care cădeau unul după altul lângă el, conducea acţiunea. Sarcany, alături de el, îl îndemna să pornească asaltul, trimiţând câteva sute de oameni prin spărtura acelei întărituri. Doctorul Antekirtt şi Petru Bâthory îl recunoscură de departe. îi recunoscu şi el. în timpul acesta, gloata atacatorilor se îndrepta spre spărtura aceea din zid, pe unde puteau acum pătrunde. Dacă reuşeau să treacă mai departe, dacă ar fi intrat în oraş, asediaţii, prea slabi pentru a le ţine piept, ar fi fost. siliţi să capituleze. Cu firea sângeroasă a acestor piraţi, victoria lor ar fi fost urmată de un măcel îngrozitor. Lupta corp la corp fu deci foarte înverşunată în punctul acesta. Sub comanda doctorului, nepăsător în mijlocul primejdiei, şi fără să fie atins de vreun glonţ, Petru Bâthory şi tovarăşii săi făcură minuni de vitejie. Pescade şi Matifou îi urmau pilda cu o îndrăzneală tot atât de mare, pe cât de mare le fu norocul de a nu fi fost nici măcar răniţi. Uriaşul, cu un cuţit într-o mână şi cu o secure în cealaltă, făcea goluri mari în jurul său.

— Aşa, Matifou, aşa!… Atinge-l la mir! Striga Pescade, al cărui revolver pe care îl încărca şi îl descărca tot într-una, răpăia ca o mitralieră.

Dar inamicul nu se lăsa. După ce fusese respins de câteva ori dincolo de spărtura zidului, acum era gata s-o treacă, când deodată, printre rândurile din spate, se produse o zăpăceală. Ferrato se apropiase de ţărm şi, cu tunurile sale grele, îndreptate toate în aceeaşi direcţie, cu tunul său cu tragere lungă, cu tunurile-revolvere Hotchkis, cu mitralierele sale Gatlings, care-i secera pe asediatori ca pe nişte spice, îi ataca din spate, îi bombarda acolo pe ţărm şi în acelaşi timp le nimicea şi le scufunda vasele, ancorate lângă ţărmul stâncos. Fu o lovitură teribilă şi cu totul neaşteptată pentru senuzişti. Nu numai că erau luaţi pe la spate, dar le era tăiată şi orice cale de retragere în caz că vasele lor ar fi fost nimicite de proiectilele tunurilor de pe Ferrato.

Asediatorii se opriră atunci în faţa trecătorii pe care cei din miliţie o apărau cu înverşunare. Mai bine de cinci sute de inamici ce debarcaseră îşi găsiseră moartea până acum, în timp ce asediaţii avuseseră pierderi relativ mici. Şeful expediţiei îşi dădu seama că trebuia să se retragă imediat pe mare dacă nu voia să-şi expună oamenii la o distrugere sigură şi totală. Zadarnic încerca Sarcany să-i azvârle asupra oraşului; se dădu ordinul de retragere, şi senuzişti executară retragerea cu aceeaşi supunere cu care ar fi pornit şi să moară cu toţii până la unul, dacă li s-ar fi dat un astfel de ordin. Trebuia însă să li se dea acestor piraţi,o lecţie, pe care să n-o uite în vecii vecilor.

— Înainte, prieteni!… înainte strigă doctorul.

Şi sub comanda lui Petru şi a lui Luigi, vreo sută de ostaşi din miliţie se năpustiră asupra fugarilor care goneau spre ţărm. Prinşi între focul tunurilor de pe Ferrato şi acela al tunurilor ce apărau oraşul senuziştii trebuiră să se dea bătuţi. începu atunci în rândurile lor o zăpăceală de nedescris şi îi vedeai repezindu-se ca scoşi din minţi spre cele şapte sau opt vase care mai scăpaseră de obuzele artileriei antekirttiene.

În mijlocul acestei învălmăşeli, Petru şi Luigi urmăreau cu deosebire să pună mâna pe un singur om – pe Sarcany. Dar voiau să-l aibă viu şi nevătămat, şi numai printr-o minune scăpară de focurile de revolver, pe care mişelul le trase de câteva ori asupra lor. Se părea, totuşi, că şi de astă dată le va scăpa din mână şi va rămâne. iarăşi nepedepsit. Sarcany împreună cu şeful senuziştilor şi urmaţi de vreo zece oameni de-ai lor izbutiseră să se urce într-un mic polacru, care şi ridicase ancora şi pornea acum spre larg. Ferrato era prea departe ca să i se poată da de veste să-i urmărească, şi iată că ticălosul scăpa şi de astă dată!

În momentul acela, Matifou zări jos pe nisip un tun mic de câmp, demontat de pe afet. cât ai clipi din ochi se năpusti asupra tunului, care rămăsese încărcat, îl târî cu o forţă supraomenească pe una din stânci, se încorda din toate puterile ca să îlpoată ţine vârtos de buloanele de fixare, şi cu o voce tunătoare strigă:

— Vino-ncoa, Pescade!

Pescade auzi strigătul lui Matifou, pricepu îndată ce voia să facă, alergă la el şi după ce ochi bine polacrul cu tunul, ţinut bine de acest afet viu, trase. Proiectilul lovi vasul în plin şi-l sfărâmă în bucăţi. Cu tot reculul tunului, uriaşul nici măcar nu se clinti. Şeful senuziştilor, precum şi cei mai mulţi din oamenii săi, azvârliţi în valuri, se înecară. Sarcany se zbătea în mijlocul valurilor, când Luigi se aruncă într-o clipă în apă, după el. Peste câteva minute, Sarcany l-a predat în labele uriaşe ale lui Matifou, care îl luară foarte bucuros în primire. Victoria era completă. Din cei două mii de asediatori care invadaseră insula, abia vreo câteva sute dacă mai putură scăpa de prăpăd şi mai ajunseră pe ţărmurile Cirenaicei. Fapt sigur era că, multă vreme de acum înainte, Antekirtta nu va mai fi ameninţată de atacurile acestor piraţi.

Contele Mathias Sandorf îi plătise Măriei şi lui Luigi Ferrato datoria de recunoştinţă. Doamna Bâthory, Petru şi Sava erau în sfârşit împreună. După ce răsplătise, nu-i mai rămăsese acum decât să pedepsească. în timpul celor câteva zile ce urmară după înfrângerea senuziştilor, locuitorii insulei munciră din răsputeri ca să pună totul în ordine. în afară de câteva răni uşoare, Petru, Luigi, Pescade şi Matifou, adică cei care fuseseră mai strâns legaţi de evenimentele acestei drame, scăpaseră teferi. Cu toate acestea ne-am putut da seama din cele întâmplate că nu căutaseră câtuşi de puţin să se cruţe. Ce bucurie când se văzură iarăşi cu toţii împreună în holul de la Stadthaus, cu Sava Sandorf, cu Maria Ferrato, cu doamna Băthory şi cu bătrânul său servitor Borik!

După ce îşi îndeplini ultimele îndatoriri faţă de cei ce căzuseră în luptă, mica colonie îşi putea relua acum viaţa fericită de dinainte, care de bună seamă că nu va mai fi mult timp tulburată. înfrângerea senuziştilor fusese dezastruoasă, iar Sarcany, care îi aţâţase să pornească împotriva Antekirttei, nu va mai fi în mijlocul lor ca să-i mai îndemne la ură şi la răzbunare. De altminteri, doctorul se va ocupa în curând de sistemul de apărare a insulei. Nu numai Artenakul va fi pus la adăpost de orice urgie, ci chiar insula însăşi nu va mai avea nici un punct de pe coastă neîntărit, pe care să se poată opera o debarcare. în afară de asta vor fi atraşi aici noi colonişti, cărora bogăţiile solului le va asigura un trai cu adevărat îmbelşugat.

Nu mai rămăsese acum nici o piedică în calea căsătoriei lui Petru Băthory cu Sava Sandorf. Nunta fusese fixată pentru data de 9 decembrie, şi atunci va avea loc. Aşa că Pescade reluă cu toată sârguinţa pregătirile serbării, întrerupte de năvălirea piraţilor din Cirenaica. Cu toate acestea trebuia hotărâtă fără întârziere soarta lui Sarcany, a lui Silas Toronthal şi a lui Carpena. închişi fiecare separat în cazematele fortăreţei, habar n-aveau că se aflau toţi trei în mâna doctorului Antekirtt. în ziua de 6 decembrie, la două zile după retragerea senuziştilor, doctorul porunci să fie aduşi în holul de la Stadthaus, unde el stătea mai la o parte, cu Petru şi cu Luigi. Aici se văzură pentru prima dată cei trei prizonieri, în faţa tribunalului din Antekirtta, compus din dregătorii insulei, sub paza unui detaşament de miliţieni.

Carpena părea neliniştit clar, cu aceeaşi înfăţişare vicleană de totdeauna, arunca pe furiş priviri în dreapta şi în stânga, fără să cuteze să se uite drept în ochii judecătorilor săi. Silas Toronthal, foarte abătut, ţinea tot timpul capul plecat şi instinctiv, se ferea de vechiul său complice. Sarcany era frământat doar de un singur sentiment: turba de furie că ajunsese în mâinile doctorului Antekirtt. Luigi, înaintând atunci în faţa judecătorilor, luă cuvântul şi, adresându-se spaniolului, zise:

— Carpena, eu sunt Luigi Ferrato, fiul pescarului din Rovigno, pe care tu l-ai denunţat şi l-ai trimis la ocnele din Stein, unde a şi murit!

Carpena se sculă în picioare. O pornire de furie făcu să i se urce tot sângele în ochi. Aşadar, fata aceea din Malta, de pe uliţele din Manderaggio, care i se părea cunoscută, era într-adevăr Maria, iar cel care îl acuza acum era Luigi Ferrato, fratele ei!

La rândul său, Petru înainta şi el; întinzând întâi braţul înspre bancher, zise:

— Silas Toronthal, eu sunt Petru Bâthory, fiul lui Ştefan Bâthory, patriot ungur pe care în înţelegere cu Sarcany, care îţi era complice, l-ai denunţat într-un mod atât de mârşav poliţiei austriece din Triest, trimiţându-l la moarte!

Apoi adresându-se lui Sarcany: Eu sunt Petru Bâthory, pe care ai încercat să-l asasinezi pe străzile Raguzei! Eu sunt logodnicul Savei, fiica contelui Mathias Sandorf, pe care ai pus s-o răpească, acum cincisprezece ani, de la castelul din Artenak!

Silas Toronthal parcă fusese lovit cu o măciucă în cap văzându-l pe Petru Bâthory, pe care-l credea mort! Sarcany, în schimb, îşi încrucişase braţele pe piept şi, în afară de o uşoară tremurătură a pleoapelor, păstra aceeaşi nepăsare neruşinată.

Nici Silas Toronthal, nici Sarcany nu scoaseră un cuvânt. Ce-ar fi putut răspunde victimei lor, care părea că ieşise chiar atunci din mormânt pentru a-i acuza?

Dar cu totul altceva când doctorul Antekirtt, ridicându-se la rândul său, zise cu o voce gravă:

— Iar eu sunt tovarăşul lui Ladislau Zathmar şi al lui Ştefan Bâthory, pe care i-ai denunţat şi ai făcut să fie împuşcaţi în donjonul din Pisino. Eu sunt tatăl Savei, pe care ai răpit-o ca să pui mâna pe averea ei!… Eu sunt contele Mathias Sandorf!

De astă dată efectul acestei declaraţii fu atât de puternică, încât Silas Toronthal simţi că i se înmoaie genunchii, în timp ce Sarcany se încovoia ca şi cum ar fi vrut parcă să intre în sine însuşi. Apoi cei trei acuzaţi fură interogaţi rând pe rând. Crimele lor nu erau de loc dintre acelea pe care le-ar fi putut tăgădui, sau care ar fi putut să fie iertate. Preşedintele magistraţilor îi aminti lui Sarcany că atacul insulei, pornit în interesul său personal, făcuse un mare număr de victime, al căror sânge cerea răzbunare. După ce le lăsă acuzaţilor toată libertatea de a se apăra, aplică legea conform dreptului pe care i-l dădea această jurisdicţie:

— Silas Toronthal, Sarcany, Carpena – zise el – aţi pricinuit moartea lui Ştefan Bâthory, a lui Ladislau Zathmar şi a lui Andrea Ferrato. sunteţi condamnaţi la moarte!

— când doriţi! răspunse Sarcany, a cărui neruşinare se trezea acum din nou.

— Iertare! strigă laş Carpena.

Silas Toronthal nu mai avea putere să vorbească. Cei trei condamnaţi fură duşi în cazematele lor unde erau păziţi cu străşnicie. Cum trebuiau să moară aceşti ticăloşi? Vor fi împuşcaţi oare în vreun colţ al insulei? Ar fi însemnat ca Antekirtta să fie pângărită cu sângele trădătorilor. De aceea se hotărî ca execuţia să aibă loc pe ostrovul Kenkraf. Chiar în seara aceea, unul din Electrice, cu zece oameni sub comanda lui Luigi Ferrato, îi luă pe cei trei condamnaţi pe bord şi îi duse pe ostrov, unde urmau să aştepte până a doua zi în zori plutonul de execuţie. Sarcany, Silas Toronthal şi Carpena văzură că le venise ceasul morţii. De aceea, după ce debarcară, Sarcany, mergând drept la Luigi, îl întrebă:

— Astă seară?

Luigi nu răspunse. Condamnaţii fură lăsaţi singuri. Se făcuse noapte când Electricul se înapoie la Antekirtta. Insula scăpase de prezenţa trădătorilor. Să mai încerce să fugă de pe ostrovul Kenkraf, pe care douăzeci de mile îl despărţeau de continent, era cu neputinţă.

— Să vezi că până mâine se mănâncă unul pe altul, zise Pescade.

— Pfui, făcu Matifou, cu scârbă.

Noaptea trecu în condiţiile acestea; dar la Stadthaus se putea vedea că Mathias Sandorf nu se odihni nici o clipă. Se închise în camera sa şi nu ieşi decât la ora cinci dimineaţa. Coborî în hol şi trimise îndată după Petru Bâthory şi Luigi. în curte, un pluton de miliţieni aştepta ordinul să se îmbarce şi să plece pe ostrov.

— Petru Bâthory şi Luigi Ferrato, zise atunci contele Sandorf, oare pe bună dreptate au fost condamnaţi la moarte aceşti trădători?

— Da, îşi merită pe deplin pedeapsa, răspunse Petru.

— Da, răspunse şi Luigi, şi trădătorii aceştia nu merită nici o milă!

— Atunci, să se facă dreptate, şi Dumnezeu să le dea iertarea pe care oamenii nu le-o mai pot da!

Abia terminase contele Sandorf vorba, că o explozie îngrozitoare zgudui clădirea şi întreaga insulă, ca şi cum s-ar fi produs un cutremur de pământ. Contele Sandorf, Petru şi Luigi se repeziră afară, în timp ce toată lumea, înspăimântată, ieşea de prin toate casele. Un mănunchi imens de flăcări şi de aburi, amestecat cu blocuri enorme de stâncă şi cu o puzderie de pietre, ţâşni spre cer la o înălţime uriaşă. Apoi toată această masă căzu iarăşi de jur împrejurul insulei, umflând apele mării, şi un nor gros rămase suspendat în văzduh. Nu mai rămăsese nimic nici din ostrovul Kenkraf, nici din cei trei condamnaţi pe care explozia îi nimicise. Ce se întâmplase?

Ne amintim că ostrovul nu numai că fusese minat în vederea unei debarcări a senuziştilor, ci fuseseră îngropate în pănânt şi nişte aparate electrice, pentru cazul când firul submarin n-ar mai putea fi întrebuinţat, şi era de ajuns să le atingi cu piciorul, pentru ca minele încărcate cu panclastită să facă explozie toate deodată. Ceea ce se şi întâmplase. Unul din condamnaţi atinsese din întâmplare unul din aceste aparate. De aici urmă distrugerea ostrovului.

— Dumnezeu a voit să ne cruţe de oroarea execuţiei, zise contele Mathias Sandorf.

Peste trei zile se celebră căsătoria lui Petru Bâthory cu Sava Sandorf în biserica din Artenak. Cu acest prilej, doctorul Antekirtt semnă cu numele său adevărat de Mathias Sandorf, nume de care nu se va mai despărţi acum, după ce făcuse dreptate. Vor fi de ajuns câteva cuvinte, ca să terminăm această povestire. Peste trei săptămâni Sava Bâthory fu recunoscută drept moştenitoare a bunurilor rezervate fiicei contelui Sandorf. Scrisoarea doamnei Toronthal, precum şi o scrisoare obţinută în prealabil de la bancher – declaraţie ce relata împrejurările şi scopul răpirii fetiţei – fuseseră de ajuns pentru a-i fi stabilită identitatea. Cum Sava nu împlinise încă optsprezece ani, i se înapoie ceea ce mai rămăsese din domeniul din Transilvania.

De altminteri, contele Sandorf ar fi putut reintra el însuşi în posesia bunurilor sale, întrucât putea beneficia acum de o amnistie ce se dăduse între timp în favoarea condamnaţilor politici. Dar dacă în ochii lumii redeveni Mathias Sandorf, în schimb ţinea să rămână şi mai departe şeful marii familii a Antekirttei. Acolo trebuia să-şi petreacă toată viaţa, în mijlocul celor care îl iubeau.

Datorită unor noi sforţări, mica colonie continuă să sporească. în mai puţin de un an populaţia insulei se dublă. O mulţime de savanţi şi de inventatori veniră aici, chemaţi de contele Sandorf, să-şi pună în practică descoperirile lor, care fără sfaturile şi fără ajutorul averii de care dispunea el, ar fi rămas zadarnice. în felul acesta, Antekirtta urma să devină în curând punctul cel mai important din Marea Syrtelor şi, o dată cu terminarea sistemului său defensiv, siguranţa sa avea să fie desăvârşită.

Ce să mai spunem de doamna Bathory, de Maria şi Luingi Ferrato, ce să mai spunem de Petru şi de Sava! Cuvintele sunt prea neputincioase pentru a putea exprima mulţumirea lor. Şi ce să mai spunem de Pescade şi Matifou, care treceau printre coloniştii cei mai de vază din Antekirtta! Dacă regretau ceva, era faptul că nu mai aveau ocazia să-şi arate tot devotamentul faţă de cel ce le făcuse viaţa atât de fericită.

Contele Mathias Sandorf îşi îndeplinise datoria, şi dacă în mintea lui n-ar fi stăruit amintirea celor doi prieteni ai săi, Ştefan Bâthory şi Ladislau Zathmar, el ar fi fost tot atât de fericit, pe cât de fericit poate fi aici pe pământ un om generos când răspândeşte numai fericire în jurul său.

Zadarnic ne-am da osteneala să căutăm în toată Mediterana sau într-o altă mare de pe glob – fie chiar şi printre insulele Ferite – o insulă a cărei bogăţie să poată rivaliza cu aceea a Antekirttei. De aceea, când Matifou copleşit de atâta mulţumire, găsea de cuviinţă să spună:

— La drept vorbind, merităm noi oare să fim atât de fericiţi?

Pescade îi răspundea:

— Nu, dragă Matifou, nu merităm! Dar… ce să-i faci? Trebuie să ne resemnăm!

SFÂRŞIT