I. PESCADE ŞI MATIFOU.

La cincisprezece ani după ultimele întâmplări ce încheie prologul acestei povestiri, în ziua de 24 mai 1882, era zi de sărbătoare la Raguza, unul din principalele oraşe ale provinciilor dalmate.

Dalmaţia nu e decât o lungă fâşie de pământ, aşezată între partea septentrională a Alpilor Dinarici, Herţegovina şi Marea Adriatică. Locul de abia ajunge ca să poată adăposti, puţin mai înghesuită, o populaţie de patru-cinci sute de mii de suflete. Aceşti datarăţi sunt o rasă frumoasă de oameni: sobri, în această regiune stearpă, unde pământul cultivab il este atât de rar; dârji, cu toate nenumăratele urgii pe care le-au îndurat de-a lungul istoriei lor, mânclri faţă de Austria, la care Tratatul de la Campoformio i-a anexat în 1815, şi, înainte de toate, foarte cinstiţi, din moment ce ţara aceasta a putut fi numită, după frumoasa expresie a domnului Yriarte, „ţara uşilor fără lacăte!”

Dalmaţia e împărţită în patru regiuni, care se împart la rândul lor în districte; aceste regiuni sunt: Zara, Spalato, Cattaro şi Raguza. Reşedinţa guvernatorului general este în Zara, capitală provinciei. Tot în Zara se întruneşte şi dieta, dintre membrii căreia unii sâmt membri şi în camera superioară de la Viena. Vremurile s-au schimbat mult de când, în veacul al XVI-lea, uscocii – turcii fugari, în război deschis cu musulmanii ca şi cu creştinii, cu sultanul ca şi cu republica Veneţiei – terorizau acest ţărm al Adriaticei. Dar uscocii au dispărut şi urmele lor nu se mai regăsesc decât în Carniolia. Acum regiunea Adriaticei este tot atât de sigură ca orice altă regiune de pe ţărmurile mândrei şi poeticei Mediterane. Raguza, sau mai bine-zis micul stat al Raguzei a fost mult timp un stat republican, chiar înaintea Veneţiei, deci din secolul al IX-lea. Abia în anul 1808, un decret al lui Napoleon I l-a alăturat în anul următor regatului Iliriei, făcând din el un ducat pentru mareşalul Marmont. încă din secolul al IX-lea corăbiile raguzane, care cutreierau toate mările Levantului, aveau monopolul comerţului cu „necredincioşii” – monopol acordat de Sf. Scaun – ceea ce dădea Raguzei o importanţă deosebită faţă de aceste mici republici ale Europei meridionale. Raguza se mai distingea şi prin alte însuşiri alese iar faima învăţaţilor săi, renumele scriitorilor săi, gustul artiştilor săi îi atrăsese denumirea de „Atena slavonă”. Dar pentru cerinţele comerţului maritim e nevoie şi de un port în care să se poată ancora bine, de o apă destul de adâncă, pentru ca să poată primi vasele de mare tonaj. Un asemenea port însă, îi lipsea Raguzei. Portul său e strimt, astupat de stânci care se ridică până la suprafaţa apei, încât nu permite de loc intrarea altor vase decât a cabotoarelor mai mici sau a simplelor bărci de pescuit.

Din fericire la o jumătate de leghe mai spre nord, în fundul uneia din scobiturile golfului Ombla-Fumera, un capriciu al naturii a format unul din acele porturi minunate, care pot satisface toate nevoile celei mai largi navigaţii. Este portul Gravosa – poate cel mai bun port de pe această coastă dalmată. Aici, apa e destul de adâncă, bună chiar şi pentru vasele de război; aici este loc destul şi pentru şantiere de reparaţii şi pentru şantiere de construcţii; aici, în fine, pot face escală şi pacheboturile acelea mari, cu care viitorul va înzestra toate mările globului. Deci, la această dată, drumul de la Raguza până la Gravosa devenise un adevărat bulevard, plantat cu pomi frumoşi, mărginit de vile încântătoare şi foarte frecventat de populaţia oraşului, care număra pe atunci între şaisprezece şi şaptesprezece mii de locuitori.

În ziua aceea, pe la orele patru – era o frumoasă după-amiază de primăvară – raguzanii porniseră în mare număr spre Gravosa. în acest cartier – căci Gravosa, aşezată la porţile oraşului, putea fi socotită un cartier al Raguzei – era o sărbătoare locală, cu fel de fel de jocuri, cu barăci de bilei, cu muzică şi dans în aer liber, cu scamatori, acrobaţi şi comedianţi, ale căror reclame, instrumente şi cântece făceau un zgomot asurzitor pe străzile cartierului şi până pe cheiurile portului. Pentru un străin ar fi fost o ocazie minunată de a studia diferitele tipuri ale rasei slave, amestecată cu tot felul de nomazi. Dar în afară de aceşti nomazi, veniţi la serbare ca să exploateze curiozitatea vizitatorilor, mai veniseră şi o mulţime de oameni de la ţară şi de la munte, ca să petreacă.

Erau mai ales multe femei: doamne de la oraş, ţărănci din împrejurimi sau pescăriţe de pe litoral. La unele vedeai după îmbrăcăminte că voiau să imite ultima modă din Europa occidentală. La celelalte, portul varia de la regiune la regiune, măcar prin câteva amănunte: purtau cămăşi albe, cu mânecile şi pieptul brodate, mantale largi, fără mâneci, cu desene multicolore, brâuri cu o sumedenie de ţinte de argint – un adevărat mozaic în care culorile se îmbină ca într-un covor persan – apoi, peste părul împletit cu tot felul de panglici colorate, nişte pălării albe cu un văl – aşa-zis „okronga” – care cade pe spate ca vălul unui turban oriental, turetci şi ghete prinse de picior cu cordoane de pai. Şi peste toată această găteală ciudată o mulţime de giuvaere, brăţări, coliere sau bănuţi de argint, totul aranjat într-o sută de feluri, pentru podoaba gâtului, a braţelor, a pieptului şi a brâului. Aceste zorzoane le puteai vedea până şi la găteala bărbaţilor de la ţară, care nu dispreţuiau nici ei sclipitorul chenar de dantelă care scoate mai bine la iveală marginile veşmintelor.

Dar dintre toate aceste costume raguzane pe care le purtau cu atâta graţie până şi marinarii din port, costumele lucrătorilor clin port – o corporaţie privilegiată – erau cele care atrăgeau în mod cu totul deosebit privirile tuturor. când îi vedeai îmbrăcaţi aşa – cu turban, vestă, jiletcă, brâu, şalvari şi papuci – hamalii aceştia păreau nişte orientali în toată legea. Parcă crai pe cheiurile de la Galata sau în piaţa Tophane din Constantinopol.

Sărbătoarea era în toi. Barăcile gemeau de lume, la fel ca şi piaţa, şi cheiurile. De altfel, mai era şi un număr de senzaţie foarte nimerit pentru a atrage cât mai mulţi curioşi: lansarea unui „trabacolo” – un fel de vas specific Adriaticei, cu două catarge şi două pânze în formă de trapez. Lansarea trebuia să aibă loc la ora şase seara; corabia, după ce i se scoseseră proptelele ce o susţineau în timpul construcţiei, nu mai aştepta decât să se dea drumul otgonului, ca să o pornească pe luciul mării.

până atunci, însă, comedianţii, muzicanţii ambulanţi şi acrobaţii îşi arătau care mai de care talentele şi iscusinţa lor, spre marea mulţumire a publicului. Trebuie să spunem că muzicanţii erau cei care atrăgeau cei mai mulţi spectatori. Printre ei, guzlarii, sau cântăreţii din guzlă, adunau cei mai mulţi bani. Cântau cu o voce guturală cântecele ţării lor, acompaniindu-se cu instrumentele lor ciudate; merita să te opreşti să-i asculţi. Guzla, de care se servesc aceşti virtuoşi ai străzii, are mai multe coarde întinse pe un mâner foarte lung, pe care cântăreţul trage cu un arcuş mic, cântând în acelaşi timp şi din gură; e adevărat că de cele mai multe ori vocea nu-l ajută, dar cântă şi el cum poate.

Unul din aceşti cântăreţi – un vlăjgan cât toate zilele, cu faţa palidă şi cu părul brun, ţinându-şi între genunchi instrumentul ce semăna cu un violoncel prăpădit – cânta, făcând în acelaşi timp fel de fel de gesturi, o canţonetă, a cărei traducere aproape euvânt cu euvânt, ar fi cam asta:

Când răsună cântecul,.

Cântecul ţigăncii, Bagă de seamă de vezi Cum îşi cântă ea cântecul, Sau, ia seama La ţigancă!

Dacă stai departe de ea, ţi dacă Focul prea duios al privirii ei Se ascunde aşa, sub genele ei lungi, Alunei poţi s-o priveşti, poţi s-o asculţi I Când răsună cântecul, Cântecul ţigăncii, Bagă de seamă de vezi Cum îşi cântă ea cântecul, Suu, ia seama La ţigancă!

După acest prim cuplet, cântăreţul, cu talerul de lemn în mână, veni să le ceară celor de faţă obolul – câţiva bănuţi de aramă. Dar se vede că strânsese destul de puţini bani, căci se întoarse la loc să mai încerce să-şi înduioşeze auditoriul cu al doilea cuplet al canţonetei:

Dar dacă ţiganca, în timp ce cântă, Te priveşte cu ochii săi mari şi negri, Inima ji-o prinde într-o clipită, Şi dacă ţi-a prins-o… nu-i mai dă drumul când răsună cântecul, Cântecul ţigăncii, Bagă de seamă de vezi Cum îşi cântă ea cântecul, Sau, ia seama La ţigancă!

Un bărbat în vârstă de vreo cincizecişi cinci de ani asculta liniştit cântecul ţiganilor; dar, cum era foarte puţin sensibil la astfel de manifestări poetice, punga lui rămăsese până atunci închisă. E adevărat că nu cântase ţiganca, de care era vorba în canţonetă, „privindu-l cu ochii ei mari şi negri”, ci namila asta de om care vorbea în numele ei. Era gata să o ia din loc fără să dea un ban, când fata care îl însoţea îl opri, zicând:

— Tată, n-am bani la mine. Te rog, dă-i ceva acestui om cumsecade!

Şi aşa se pomeni guzlarul cu patru sau cinci creiţari, pe care altfel nu i-ar fi căpătat, dacă n-ar fi intervenit fata. Aceasta nu pentru că tatăl ei, care era un om foarte bogat, ar fi fost atât de zgârcit, încât să nu miluiască un biet coţcar de bâlci; dar se vedea că nu era dintre aceia pe care mizeriile omeneşti să-l poată înduioşa.

Apoi, strecurându-se amândoi prin mulţime, se îndreptară spre alte barăci nu mai puţin zgomotoase, în timp ce guzlarii se împrăştiau prin cârciumile învecinate ca să-şi „lichideze” gologanii pe care îi adunaseră. Nu cruţară sticlele de „şliboviţă” – ţuica aceea aspră obţinută prin distilarea prunei şi care curgea ca apa prin gâtlejurile acestor ţigani.

Dar nu toţi artiştii aceştia bătuţi de vreme, nu toţi aceşti cântăreţi sau scamatori se bucurau la fel de bunăvoinţa publicului. Printre cei mai năpăstuiţi erau şi doi acrobaţi, care se căzneau zadarnic pe o estradă să atragă spectatori. Deasupra acestei estrade spânzurau nişte pânze într-o stare destul de jalnică, vopsite în culori ţipătoare, reprezentând animale sălbatice, pictatecu vopsea de apă, clei şi albuş de ou, cu contururi fantastice – lei, şacali, hiene, tigri, şerpi boa etc, sărind, alergând sau târându-se în mijlocul unor peisaje aiurea. în spate era o mică arenă, ascunsă în dosul unor pânze învechite şi cu prea multe găuri, ca ochii indiscreţilor să nu fie îndemnaţi să se uite înăuntru, ceea ce desigur că păgubea încasările. în faţă, pe unul din stâlpii destul de slab înfipţi în pământ, era prinsă o tablă, o firmă rudimentară, pe care puteai citi aceste cinci cuvinte, scrise grosolan cu cărbune:

PESCADE ŞI MATIFOU acrobaţi francezi.

Din punct de vedere fizic – şi desigur că şi din punct de vedere moral – aceşti doi oameni erau atât de deosebiţi unul de altul, pe cât pot fi două făpturi omeneşti. De bună seamă că numai originea lor comună îi apropiase, ca împreună să cutreiere lumea şi să se ia la trântă cu viaţa. Amândoi erau din Provenţa. De unde îşi. găsiseră astfel de nume ciudate oamenii aceştia, care poate că acolo, în ţara lor îndepărtată, purtau: alt nume? Oare nu de la cele două puncte geografice între care se deschide golful Alger – capul Matifou şi peninsula Pescade? Ba chiar de la ele: şi adevărul e că aceste nume li se potriveau de minune, ca numele de Atlas unei namile de luptător de Mei. Capul Matifou este o colină de formă rotundă, uriaşă şi impunătoare, care se înalţă la capătul nord-estic al portului Alger, ca şi cum ar vrea să înfrunte stihiile dezlănţuite şi să merite celebrul vers: „Puterea sa de neînvins a obosit vremea!”

Şi, de fapt, aşa arăta şi atletul Matifou – un Aicide, un Porthos, un rival demn de Ompdraille, de Nicolas Creste şi de alţi luptători faimoşi de pe arenele din sudul Franţei.

Acest atlet – despre care s-ar fi putut spune că „trebuie să-l vezi ca să crezi” – avea o înălţime de aproape şase picioare, capul mare, umerii foarte largi, pieptul ca foalele unui fierar, picioarele ca nişte trunchiuri de copaci de doisprezece ani, braţele ca nişte biele de maşină, mâinile ca nişte foarfeci mari de tăiat metale. Era însăşi puterea omenească întruchipată, şi dacă şi-ar fi ştiut vârsta, ai fi rămas uimit când ai fi aflat că abia intrase într-al douăzeci şi doilea an. Fiinţa aceasta, de o inteligenţă fără îndoială mediocră, avea însă o inimă bună, o fire naivă şi blândă. Nu ura şi nu duşmănea pe nimeni. N-ar fi fost în stare să facă nimănui nici cel mai mic rău. De-abia îndrăznea să strângă mâna ce i se întindea, de frică să n-o strivească într-a sa. Deşi era puternic ca un tigru, nu avea nimic din firea unui tigru. De aceea tăcea şi se supunea la un simplu cuvânt, la un simplu gest al prietenului său, ca şi cum un capriciu al naturii ar fi făcut din el fiul uriaş al acestui prichindel.

Prin contrast, la capătul vestic al golfului Alger, peninsula Pescade, din faţa capului Matifou, este îngustă, subţire şi lungă – o fâşie stâncoasă şi gingaşă, care se prelungeşte în mare. De aci se trăgea numele de Pescade, pe care îl purta acest băiat de douăzeci de ani, mic, subţire, plăpând, şi care nu cântărea în livre nici pe sfert din cât cântărea celălalt în kilograme. Era însă foarte mlădios, sprinten în. mişcări, ager la minte, bine dispus în orice împrejurare, filosof în felul său, inventiv şi practic – o adevărată maimuţă, dar fără să aibă şi răutatea maimuţei – şi care îşi legase pentru totdeauna soarta lui de soarta bunului şi zdravănului pachiderm, pe care îl conducea de-a lungul tuturor grelelor încercări ale acestei vieţi de comedianţi.

Amândoi erau acrobaţi de meserie şi colindau toate bâlciurile. Matifou lupta în arene, făcea toate exerciţiile de forţă, îndoia în mâini bare de fier, îi ridica cu braţele întinse pe cei mai grei dintre spectatori, jongla cu tânărul său camarad de parcă ar fi jonglat cu o bilă de biliard. Pescade defila, cânta, făcea fel de fel de giumbuşlucuri, înveselea publicul, ţopăind ca o paiaţă, fără să obosească niciodată, şi uimea lumea cu figurile lui de echilibristică pe care le executa cu multă dibăcie, sau cu figurile pe care le făcea cu cărţile de joc, în care i-ar fi întrecut pe cei mai iscusiţi prestidigitatori, arătându-se oricând gata să-i câştige pe cei mai şireţi jucători la orice jocuri de calcul sau de noroc?

— Mi-am trecut bacalaureatul! îi plăcea lui să spună mereu.

Dar „mă veţi întreba: de ce?” asta era vorba lui Pescade – de ce, în ziua aceea, pe cheiul Gravosei, aceşti doi bieţi comedianţi se vedeau părăsiţi de spectatorii ce treceau la alte barăci. De ce erau ameninţaţi să încaseze o nimica toată, deşi aveau atât de mare nevoie de bani? Era într-adevăr un lucru inexplicabil.

Şi totuşi limbajul lor – un amestec plăcut de provensală şi de italiană – era mai mult decât suficient ca să-i facă să fie înţeleşi de un un public dalmat. De când plecaseră din ţara lor, din Proventa, singuri, fără părinţi – pe care, de altfel, nu şi-i cunoscuseră niciodată, ca nişte adevărate produse ale unei generaţii spontanee – izbutiseră să o scoată cumva la capăt, bătând târgurile şi bâlciurile, trăind mai degrabă prost decât bine, dar totuşi trăind, şi dacă nu prânzeau în fiecare zi, măcar cinau aproape în fiecare seară: ceea ce era de ajuns, căci – după cum spunea mereu Pescade – „nu trebuie să ceri imposibilul”.

Şi totuşi, dacă în ziua aceea bravul băiat nu cerea, imposibilul, cel puţin încerca şi el, căutând să atragă câteva duzini de spectatori în faţa teatrului său de bâlci, cu speranţa că până la urmă se vor hotărî să-i viziteze sărăcăcioasa lui arenă. Dar nici reclama zgomotoasă pe care o făcea, cu plăcutul său accent străin, pentru a atrage lumea, nici potopul său de vorbe fără şir, care ar fi îmbogăţit pe un scriitor de vodeviluri, nici maimuţărelile sale, care ar fi descreţit fruntea chiar şi a unui sfânt de piatră din firida unei catedrale, nici strâmbăturile şi mersul său deşelat, de parcă ar fi fost de cauciuc, nici jocul perucii lui, ce i se revărsa peste stofa roşie a tunicii, nici ţopăielile sale, demne de Pulcinello din Roma sau de Stentarello din Florenţa, n-aveau nici o putere asupra publicului. Şi doar de câteva luni de zile de când erau aici izbutiseră să atragă publicul acesta slav!

După ce părăsiseră Proventa, cei doi prieteni străbătuseră Alpii Maritimi, regiunea Milanului, Lombarei iei, Veneţiei, cocoţaţi – ca să zicem aşa – unul în cârca celuilalt, căci Matifou era renumit prin forţa lui, iar Pescade prin sprinteneala lui. Faima lor îi adusese până la Triest, în inima Iliriei. De la Triest, urmând drumul Istriei, coborâseră pe coasta dalmată, la Zara, la Salone, la Raguza, găsind că e mai cu câştig să meargă mereu înainte decât să se întoarcă pe vechiul drum. Căci pe unde trecuseră o dată, toată lumea le cunoştea repertoriul. Dar dacă mergeau tot înainte, însemna că aduceau cu ei un repertoriu nou, din care puteau să scoată ceva parale.

Acum, însă, vedeau prea bine că turneul lor, care niciodată nu fusese foarte bun, ameninţa să devină foarte rău. De aceea, bieţii comedianţi nu mai aveau decât o dorinţă, pe care nu ştiau cum s-o înfăptuiască: să se întoarcă în patria lor, să mai vadă o dată Proventa şi să nu se mai aventureze atât de departe de locurile lor de baştină. Dar Pescade şi Matifou trăgeau după ei o ghiulea – ghiuleaua mizeriei… şi să faci câteva sute de leghe cu această ghiulea de picioare, era foarte greu!

Înainte de a se gândi însă la viitor, trebuiau să se gândească la prezent, adică la cina de astă-seară, care nu le era câtuşi de puţin asigurată. Nu aveau încă nici un creiţar în casă – dacă putem da acest nume pretenţios colţului de fular în care Pescade obişnuia să ţină legat avutul celor doi asociaţi. Degeaba se străduia el din toate puterile în faţa teatrului său de bâlci! Degeaba lansa apeluri desperate prin văzduh! Degeaba Matifou îşi arăta muşchii braţelor, ale căror vine ieşeau în afară ca tulpinile unei iedere încolăcite în jurul unui trunchi noduros de copacnici un spectator nu arăta că ar avea de gând să intre în baracă.

— Tare cărpănoşi mai sunt dalmaţii ăştia, zise Pescade.

— Chiar, nişte cărpănoşirepetă Matifou.

— Hotărât lucru, cred că azi cam greu vom face saftea. De aceea zic eu, Matifou, că ar trebui să ne luăm catrafusele…

— Şi unde să ne cărăm?

— Dar curios mai eştirăspunse Pescade.

— Haide, spune!

— Ei bine, ce ai zice de o ţară, unde am putea fi aproape siguri că vom mânca măcar o dată pe zi?

— Şi care e ţara aceea, Pescade?

Ah e departe, e cam departe, foarte departe… şi chiar mai departe decât foarte departe, Matifou! E la capătul pământului?

— Pământul n-are capăt, răspunse sentenţios Pescărie. Dacă ar avea capăt, n-ar fi rotund. Dacă n-ar fi rotund, nu s-ar învârti. Dacă nu s-ar învârti ar sta nemişcat! Şi dacă ar sta nemişcat…

— Ia spune, ce s-ar întâmpla întrebă Matifou.

— Ce să se întâmple. Ar cădea peste soare mai repede decât scot eu un iepure din pălărie!

— Şi atunci?

— Şi atunci, s-ar întâmpla ceea ce i se întâmpla unui scamator neîndemânatic, ţinâd două din bilele cu care jonglează se ciocnesc în aer! Crac! Totul se duce naibii, şi publicul te fluieră şi ţi cere banii înapoi, iar tu trebuie să i-i dai, şi în seara aceea nu mai cinezi nimic!

— Care va să zică dacă Pământul ar cădea peste soare, noi n-am mai cina? întrebă Matifou.

Şi gândurile lui Matifou se scufundară în aceste perspective infinite. Stând într-un colţ al estradei, cu braţele încrucişate pe piept, mişca din cap ca un chinez de porţelan, nu mai zicea nimic, nu mai vedea nimic, nu mai auzea nimic. Era adâncit în gândurile cele mai de neînţeles pentru el. Totul se învălmăşea în căpăţâna lui mare. Şi iată că simţi în străfundurile fiinţei lui o prăpastie imensă. I se păru că se ridică sus, foarte sus… mai sus decât foarte sus: vorba aceasta a lui Pescade, aplicată la depărtarea lucrurilor, îi rămăsese înfiptă în minte. Apoi, deodată, simţi că se rostogoleşte… în propriul său stomac, adică în hău!

Fu un adevărat coşmar. Bietul om se ridică de pe scăunel, cu mâinile întinse, ca un orb. încă un pas şi ar fi căzut de pe estradă.

— Hei, Matifou! Ce-i cu tine strigă Pescade, apucându-l de mână şi izbutind, nu fără greutate, să-l tragă înapoi.

— Ce-i… ce-i… ce-i cu mine?

— Da, ce-i cu tine? E că… – făcu Matifou, adunându-şi încetul cu încetul ideile – treabă foarte grea, deşi numărul lor nu era prea mare – e că trebuie să stau de vorbă cu tine, Pescade!

— Dă-i drumul, vorbeşte dragul meu, nu-ţi fie teamă, nu te aude nimeni. Publicul a dispărut!

Matifou se aşeză pe scăunelul său, şi cu braţul său vânjos, dar binişor, ca şi cum i-ar fi fost frică să nu-l spargă, îl trase lângă el pe bravul său camarad mai mic.