II. LANSAREA UNUI TRABACOLO

— Aşadar, nu mai merge, întrebă Matifou.

— Ce să nu mai meargă, zise Pescade.

— Treaba.

— Ar putea merge şi mai bine, fără îndoială, dar ar putea merge şi mai prost.

— Pescade!

— Ce e, Matifou?

— Mi-e ciudă pe mine pentru ceea ce am să-ţi spun.

— Mie o să-mi fie ciudă pe tine numai dacă meriţi să-mi fie ciudă!

— Uite ce e… Ar trebui să mă părăseşti.

— Nu pricep ce vrei să spui… Să te las baltă? întrebă Pescade.

— Da.

— Spune mai departe, uriaşul visurilor mele. Mă interesează tot ce spui tu.

— Da… sunt convins că dacă vei fii singur, vei ieşi mai bine la socoteală!… Eu te stânjenesc, şi dacă n-aş fi eu, tu ai găsi uşor un mijloc să…

— Ia spune, Matibu, răspunse foarte serios Pescade, nu-i aşa că tu eşti un om voinic?

— Da!

— Şi înalt?

— Da!

— Ei bine, aşa de voinic şi de înalt cum eşti, nu ştiu cum a putut să încapă în tine prostia asta atât de mare pe care mi-ai spus-o.

— De ce, Pescade?

— Pentru că e o prostie mai mare decât tine, Matifou. Eu să te părăsesc, nătărăul meu iubit. Dar dacă n-aş fi eu cu tine, te întreb: cu cine ai mai face tu jonglerii?

— Cu cine?

— Cine ar mai face saltul mortal pe ceafa ta?

— Nu zic că…

— Sau săritura cea mare pe palmele tale?

— La naiba!… făcu Matifou, încurcat în faţa acestor întrebări atât de stăruitoare.

— Da… în faţa unui public în delir… bineînţeles, când se întâmplă să avem public!

— Public!… murmură Matifou.

— Aşa că, urmă Pescade, taci din gură şi să nu ne gândim decât să câştigăm atât cât să avem cu ce cina astă-seară.

— Mie nu mi-e foame!

— Ba întotdeauna ţi-e foame Matifou, aşa că ţi-e foame şi acum, răspunse Pescade, deschizând cu amândouă mâinile fălcile uriaşe ale prietenului său, care nu mai avea nevoie şi de măselele minţii, ca să poată spune că are cei treizeci şi doi de dinţi. Văd asta după caninii tăi, lungi ca nişte colţi de dulău. Ţi-e foame, ascultă-mă pe mine ce-ţi spun, şi când nu vom câştiga decât o jumătate de florin sau un sfert de florin, tot n-ai să rămâi nemâncat!

— Dar tu, micul meu Pescade?

— Eu?… Mie îmi ajunge un bob de mei. Eu n-am nevoie să fiu puternic; pe câtă vreme, tu fiul meu… Fii atent ce îţi spun. Cu cât mănânci mai mult cu atât te îngraşi mai mult! Şi cu cât te îngraşi mai mult, cu atât mai mult te faci un fenomen…!

— Fenomen… da!

— Eu, dimpotrivă, cu cât mănânc mai puţin, cu atât slăbesc mai mulţi şi cu cât slăbesc mai mult, cu atât mai mult mă fac şi eu un fenomen. Nu-i aşa?

— Aşa-i, răspunse Matifou, cu aerul cel mai naiv din lume. Prin urmare, în interesul meu, Pescade, trebuie să mănânc, nu-i aşa?

— Întocmai cum zici, dulăul meu. Şi, pe de altă parte, eu, în interesul meu, nu trebuie să mănânc!

— Va să zică, dacă n-ar fi demâncare decât pentru unul singur…

— Aceea ar fi partea ta!

— Şi dacă ar fi pentru doi oameni…?

— Tot partea ta ar fi. Ce dracu’, Matifou, doar tu faci cât doi!

— Cât patru… cât şase… cât zece!… exclamă uriaşul, pe care, într-adevăr, nu l-ar fi putut doborî nici zece oameni.

Lăsând la o parte exagerarea gogonată care le place atleţilor de când lumea, adevărul era că Matifou îi învinsese pe toţi luptătorii care se măsuraseră până acum cu el. Se povesteau despre el aceste două întâmplări care dovedesc forţa sa într-adevăr uluitoare. într-o seară, la Nâmes, într-un circ construit din lemn, una din bârnele care susţineau căpriorii clădirii slăbi. Se auzi o trosnitură care aruncă groaza printre spectatorii ameninţaţi să fie striviţi de prăbuşirea acoperişului, sau să se strivească unii pe alţii în picioare, grăbindu-se spre ieşire. Dar Matifou era şi el acolo. Dintr-un salt fu lângă bârna care şi începuse să iasă de la locul ei, şi în clipa când căpriorii se clătinau gata să se prăbuşească, el îi susţinu cu umerii săi puternici, până când ieşi toată lumea din sală. Apoi, dintr-un alt salt, se repezi afară, în timp ce acoperişul se prăbuşea în urma lui. întâmplarea aceasta dovedeşte puterea umerilor săi. În ce priveşte puterea braţelor sale, iată acum o altă întâmplare. într-o zi, pe câmpia din Camargue, un taur furios scăpă din ţarcul în care era închis, o luă la goană, răni câteva persoane, şi ar fi pricinuit cele mai mari nenorociri, dacă n-ar fi intervenit Matifou. Matifou îi ieşi în faţă, îl aşteptă, înfigându-se fără teamă în faţa lui; apoi, în clipa când taurul se năpusti înspre el, cu botul în pământ, el îl apucă de coarne, îl răsturnă la pământ cu o lovitură de picior şi îl ţinu cu picioarele în sus, până ce taurul fu legat şi domolit.

S-ar putea povesti şi alte întâmplări în legătură cu această putere supraomenească; cele două de mai sus, însă, sunt suficiente pentru a ne arăta nu numai forţa lui Matifou, ci şi curajul şi devotamentul său, căci el nu şovăia niciodată când era vorba să-şi pună viaţa în pericol pentru a veni în ajutorul semenilor săi. Era, deci, un om pe cât de puternic, pe atât de bun la suflet. Ca să nu-şi piardă însă din putere – cum repeta într-una prietenul său – Matifou trebuia să mănânce; şi Pescade îl silea să mănânce, lipsindu-se mai bine el, când nu era demâncare decât pentru unu sau chiar pentru doi oameni. Dar în seara aceea, cina nu se ivea – nici măcar pentru unul singur – la orizont.

— Pentru că e ceaţă, spunea Pescade.

Şi pentru a risipi această ceaţă, bietul băiat începu iar să facă fel de fel de maimuţăreli şi să strige, încercând să atragă lumea. Se învârtea de colo până colo pe estradă, dădea din mâini şi din picioare, umbla deşelat ca un om de gumă, iar când nu mergea pe picioare mergea în mâini, căci observase că dacă umbli cu capul în jos nu îţi mai e atât de foame. Repeta mereu, într-un limbaj pe jumătate provensal, pe jumătate slav, aceleaşi glume răsuflate, pe care comedianţii le vor repeta într-una, cât va mai fi pe lume un comediant de bâlci care să distreze gloata de gurăcască.

— Intraţi, domnilor, intraţistriga Pescade. Nu se plăteşte decât la ieşire… doar un fleac de creiţar!

Dar ca să ieşi, trebuia întâi să intri; şi dintre cele cinci sau şase persoane ce se opriseră în faţa pânzelor vopsite, niciuna nu se hotăra să intre. Atunci Pescade, luând o nuia fioroasă, începu să arate animalele sălbatice zugrăvite pe pânze. Nu că ar fi avut de arătat publicului o menajerie – nici vorbă. Ci pentru că aceste animale îngrozitoare existau pe undeva, prin văgăunile Africii sau Indii lor, şi dacă Matiâou le-ar fi întâlnit în cale, pentru Matiâou o asemenea întâlnire ar fi fost floare la ureche!

Şi începu să-i dea drumul obişnuitei sale reclame, ale cărei fraze uriaşul le întrerupea prin lovituri de tobă, lovituri care izbucneau ca nişte bubuituri de tun.

— Hiena, domnilor, iată hiena, de fel din ţinutul Capului Bunei Speranţe, animal sprinten şi sângeros, sare zidurile cimitirelor, unde îşi caută prada dezgropând morţii!

Apoi, arătând în partea cealaltă a pânzei o dihanie ce se bălăcea într-o apă galbenă, printre nişte ierburi albastre:

— Priviţi, domnilor, priviţi! Tânărul şi interesantul rinocer, în vârstă abia de cincisprezece luni. A fost crescut în Sumatra, unde era cât pe-aci să dea la fund o corabie, cu cornul său îngrozitor!

Apoi, în primul plan, în mijlocul unei grămezi verzui de oseminte ale victimelor fiarei:

— Priviţi, domnilor, priviţi! înfiorătorul leu din Atlas! Locuieşte în mijlocul Saharei, prin nisipurile arzătoare ale deşertuluicând încep căldurile tropicale se ascunde în peşteri! când dă de apă se aruncă în ea, şi iese afară ud leoarcă. De aceea a şi fost botezat leul numid! Dar toate străduinţele lui ameninţau să rămână de prisos. Pescade îşi,spărgea plămânii degeaba. Zadarnic izbea şi Matifou în toba mare gata s-o spargă, începuseră să deznădăjduiască. între timp, câţiva dalmaţi, nişte vlăjgani de munteni cât toate zilele, se opriseră în sfârşit în faţa atletului Matifou, pe care păreau că-l iscodesc cu ochi de cunoscători.

Pescade prinse numai decât momentul, provocându-i pe oamenii aceştia de treabă să se măsoare cu Matifou.

— Intraţi, domnilor, intraţi! Acum e momentul! Mare luptă de oameni! Luptă cinstită! Umerii trebuie să atingă podeaua. Matifou se angajează să trântească pe toţi cei care ar binevoi să-l cinstească cu încrederea lor. Un tricou de onoare, premiu pentru învingători. Doriţi să încercaţi dumneavoastră, domnilor? – adăugă Pescade, adresându-se celor trei vlăjgani care îl priveau cu gura căscată.

Dar vlăjganii îşi luară seama numaidecât; nici prin minte nu le trecea să-şi încerce puterile şi să se facă de râs, oricât de multă cinste le-ar fi făcut această luptă. Aşa că, Pescade trebui să se mulţumească să anunţe că, în lipsă de alţi adversari, lupta va avea loc între Matifou şi el. Da, „Dibăcia luându-se la trântă cu forţa!”

— Intraţi, domnilor, intraţi, striga într-una din răsputeri bietul Pescade. Veţi vedea ce n-aţi mai văzut niciodată! Pescade în luptă cu Matifou! Cei doi gemeni din Provenţa. Da… doi gemeni… dar nu de aceeaşi vârstă… şi nici de la aceeaşi mamă!… Nu-i aşa că semănăm leit unul cu altul?… Şi el cu mine, dar mai ales eu cu el!

Un tânăr se oprise în faţa acestui teatru de bâlci. Asculta cu toată seriozitatea glumele răsuflate ale lui Pescade.

Tânărul acesta, în vârstă de cel mult douăzeci şi doi de ani, era de statură mai degrabă înaltă decât mijlocie. Trăsăturile sale frumoase, puţin cam obosite de muncă, chipul său pe care îi era întipărită o oarecare asprime trădau o fire gânditoare, educată poate la şcoala suferinţei. Ochii săi mari şi negri, barba pe care o purta tăiată scurt, buzele prea puţin obişnuite să zâmbească, dar net desenate şi umbrite de o mustaţă subţire, arătau neîndoios că tânărul era ungur de origine. era îmbrăcat simplu, într-un costum modern, dar nu după ultima modă. Vedeai cât de colo că acest tânăr era de pe-acum un bărbat în toată firea.

Cum spuneam, tânărul asculta zadarnica reclamă pe care o făcea Pescade, căznindu-se să atragă spectatori, şi îl privea oarecum înduioşat. Şi cum suferise şi el, fără îndoială că nu putea rămâne nepăsător la suferinţele altuia.

— Ăştia sunt francezi! îşi zise el. Bieţii oameni! Se vede că azi nu câştigă nici un ban!

Şi atunci îi veni ideea să le fie el singur publicul, un public care plăteşte. La urma urmei, asta nu va fi decât o pomană, dar cel puţin o pomană deghizată, şi probabil că va fi cât se poate de bine venită.

Înainta deci spre intrare, adică spre pânza care, ridicându-se, dădea acces în mica încăpere.

— Intraţi, domnilor, intraţi, striga Pescade, începe reprezentaţia!

— Dar… sunt numai eu singur… zise tânărul, cu tonul cel mai binevoitor.

— Domnule, răspunse Pescade, cu un aer de mândrie uşor şăgalnică, adevăraţii artişti ţin mai mult la calitatea decât la cantitatea publicului lor!

— Totuşi, îmi daţi voie… urmă tânărul, scoţându-şi punga.

Şi luă doi florini pe care îi puse pe farfuria de cositor, aşezată într-un colţ al estradei. „Ce om cumsecade!” îşi zise Pescade. Apoi întorcându-se spre tovarăşul său:

— Haide, repede, Matifou, grăbeşte-te! Să-i arătăm domnului grozav! Iată însă că în momentul când să intre, unicul spectator al arenei franco-provensale se întoarse brusc. Tocmai o zărise pe fata aceea, însoţită de tatăl său, care se oprise acum un sfert de oră în faţa tarafului de guzlari. Cei doi tineri se întâlniseră în acelaşi gând, pentru a săvârşi amândoi câte o faptă bună. Fata dăduse de pomană ţiganilor guzlari, iar tânărul, acrobaţilor.

Se vede însă că tânărul nu se mulţumea numai cu acest fel de întâlnire, în acelaşi gând: căci de îndată ce o zări pe fată, uită că era spectator şi că îşi plătise locul, şi se repezi în direcţia în care tânăra se pierdea prin mulţime.

— Hei, domnule!… Domnule… strigă Pescade. Banii dumneavoastră!… Ce naiba, doar n-am muncit pentru ei!… Dar unde o fi?… Parcă a intrat în pământ! Hei, domnule…!

Dar degeaba îşi mai căuta spectatorul, care se făcuse nevăzut. Pescade se uită la Matifou, care rămăsese cu gura căscată, din cale afară de buimăcit.

— Tocmai când era să începem zise în cele din urmă uriaşul. N-avem noroc, şi pace!

— Să începem, totuşi, răspunse Pescade, coborând scăriţa ce ducea în arenă.

Cel puţin în felul acesta să-şi merite banii încasaţi: mergând în faţa sălii goale, în faţa băncilor goale – dacă ar fi avut barem nişte bănci!

În clipa aceea izbucni dinspre port o larmă grozavă. Mulţimea începu să se frământe, ca şi cum ar fi fost purtată de un val înspre malul mării. Se auziră sute de glasuri strigând:

— Trabacolo!… Trabacolo…!

Era ora când trebuia să fie lansat micul vas. Acest spectacol, care atrăgea întotdeauna lumea, era de natură să stârnească curiozitatea tuturor. De aceea piaţa şi cheiul, care până acum gemeau de lume, se goliră în curând; toţi alergau spre şantierul de construcţie, unde trebuia să aibă loc operaţia de lansare…

Pescade şi Matifou pricepură că nu puteau spera să aibă spectatori – cel puţin deocamdată. De aceea, dorind să regăsească pe unicul spectator care dispăruse, plecară şi ei, fără măcar să se mai gândească să încuie uşa – la urma urmei, la ce bun s-o mai încuie? – şi se îndreptară spre şantier.

Acest şantier se afla la capătul unei fâşii de pământ, în afara portului Gravosa, pe o pantă pe care talazurile în retragere o împodobeau cu ciucuri uşori de spumă.

Tot dând cu coatele în dreapta şi în stânga, cei doi acrobaţi se pomeniră în primul rând al spectatorilor. Niciodată, nici chiar în serile reprezentaţiilor în scop de binefacere, nu fusese atâta îmbulzeală în faţa teatrului lor de bâlci. Vai, ce decădere a artei!

Trabaacolo, după ce i se scoseseră proptelele care îi susţineau flancurile, era gata de lansare. Ancora era la locul ei; era de ajuns să i se dea drumul, de îndată ce corpul vasului ar fi intrat în apă, pentru a împiedica corabia să-şi ia un avânt prea mare de-a lungul canalului de lansare. Deşi acest trabacolo avea o deplasare doar de vreo cincizeci de tone, era totuşi o masă destul de considerabilă, pentru ca să fie nevoie să se ia toate măsurile de precauţie în această operaţie. Doi lucrători de la şantier se aflau pe punte, în spate, lângă catargul mic al pupei, în vârful căruia flutura pavilionul dalmat, iar alti doi în fată, însărcinaţi cu manevra ancorei.

Trabacolo trebuia să fie coborât cu partea de dinapoi, aşa cum se procedează în operaţiile de felul acesta. Tălpoaia vasului, aşezată pe ulucul uns cu săpun, nu era reţinută decât de cheia de lansare. Era de ajuns să dai drumul acestei chei, ca vasul să înceapă să alunece; pe urmă, viteza crescând din ce în ce mai mult datorită masei pusă în mişcare, micul vas şi-ar fi continuat drumul singur în elementul său natural.

Încă de pe acum vreo şase dulgheri, înarmaţi cu ciocane mari de fier, izbeau în penele vârâte sub tălpoaia vasului; în faţă, ca să-l ridice puţin, astfel încât zdruncinătura căderii să-l împingă înspre mare.

Toată lumea urmărea această operaţie cu cea mai mare atenţie, în mijlocul unei tăceri generale. în momentul acela, de după cotitura peninsulei dinspre sudul portului Gravosa apăru un iaht de plăcere.

Era o goeletă, care se deplasa cu vreo trei sute cincizeci de tone şi care voia s-o taie în linie dreaptă prin faţa acestui punct al şantierului de construcţie, ca să lase liberă intrarea portului. Cum briza bătea dinspre nord-est, goeleta plutea în direcţiavântului, cu amurele la babord, astfel încât să se apropie fără nici o altă manevră de locul de ancorare. Nu trecură nici zece minute, că iahtul se apropia tot mai mult, se făcea tot mai mare, ca şi cum l-ar fi privit printr-o lunetă, al cărei tub s-ar fi prelungit într-una. Dar pentru a intra în port, acest iaht trebuia să treacă pe dinaintea şantierului unde se făceau pregătirile pentru lansarea trabacoloului. De îndată ce fu semnalată, şi spre a evita orice accident, operaţiile se suspendară până după trecerea iahtului şi prin faţa canalului de lansare. O ciocnire între aceste două vase, unul izbindu-l pe celălalt din mare viteză drept în coastă, ar fi pricinuit cu siguranţă o nenorocire pe bordul iahtului.

Lucrătorii încetară deci de a mai bate penele, iar lucrătorul însărcinat să sloboadă cheia de lansare primi ordin să aştepte. Mai era vorba doar de câteva minute.

Între timp, goeleta se apropia de ţărm cu iuţeală. Se putea vedea chiar că marinarii începuseră pregătirile de ancorare. Două din pânzele bompresului fuseseră strânse; marinarii o strângeau acum pe a treia, şi în acelaşi timp şi pânzele de pe vântrelele catargului din faţă. Dar trincheta şi al doilea foc erau încă întinse, aşa că iahtul mergea încă cu destulă viteză.

Toate privirile erau îndreptate spre acest vas de toată frumuseţea, ale cărui pânze albe erau aurite de razele soarelui în amurg. Mateloţii săi, în uniformă levantină, purtând bonete roşii, alergau la manevre, în timp ce căpitanul, pe dunetă, alături de pilot, dădea ordine cu, o voce liniştită. în curând, goeleta, care mai avea puţin până să intre în port, se găsea tocmai în dreptul şi de-a curmezişul şantierului de construcţie.

Deodată izbucni un strigăt de groază. Trabacolo pornise. Cheia de lansare scăpase nu se ştie cum şi vasul începea să alunece pe uluc, chiar în clipa când iahtul ajunsese cu tribordul în dreptul lui. Cele două vase urmau deci să se ciocnească. Nu mai era nici timp şi nici mijlocul de a împiedica ciocnirea. Nu se mai putea face nici o manevră. Strigătelor îngrozite ale celor de faţă le răspunseră strigătele de spaimă ale celor de pe goeletă. Căpitanul însă îşi păstră sângele rece şi dădu ordin de virare, dar era cu neputinţă ca vasul său să mai aibă timp să depăşească canalul de lansare, pentru a evita ciocnirea.

Într-adevăr, trabacoloul alunecase pe uluc. Un fum alb, iscat de frecarea, tălpoaiei, se ridica la capătul dinainte al vasului, în timp ce partea dinapoi se adâncea tot mai mult în apele golfului.

Deodată, din mulţime se desprinse un. om. Se repezi şi apucă o parâmă ce atârna în partea dinainte a trabaeoloului. Dar zadarnic se opinteşte s-o reţină, înţepenindu-se din toate puterile, cu riscul de a fi şi el târât. Alături este înfipt în pământ un pilon de fier, servind la acostarea vaselor. într-o clipă, parâma e învârtită în jurul pilonului şi începe, să se desfăşoare încet-încet, în timp ce omul, ameninţat să fie tras şi să-şi strivească mâinile, încearcă să o ţină pe loc, opintindu-se cu o putere supraomenească. Totul se petrecu în zece secunde. Deodată, parâma se rupse. Dar aceste zece secunde fuseseră de ajuns. Trabacolo intrase de-a binelea în apele golfului, săltându-se ca într-o mişcare de tangaj. Alunecă cu iuţeală de-a lungul canalului de lansare, trecând la mai puţin de un picior de partea dinapoi a goeletei, şi nu se opri până în momentul când ancora sa, căzând la fund, îl opri cu o zvâcnitură. Goeleta era salvată. Iar omul, căruia nimeni nu avusese timpul să-i vină într-ajutor – atât de neaşteptată şi de fulgerătoare fusese această manevră – omul acesta era Matifou.

— Bravo!… Bine!… Foarte bine! exclamă Pescade, alergând spre tovarăşul său, care-l ridică în braţe, dar nu ca să jongleze cu el, ci ca să-l îmbrăţişeze, aşa cum ştia el, adică aproape să-i pârâie oasele.

Din toate părţile izbucniră atunci uralele mulţimii. Lumea se înghesui în jurul acestui Hercule, nu mai puţin modest decât faimosul erou care săvârşise cele douăsprezece munci din poveste, şi care nu pricepea de loc de ce se entuziasmează publicul. Peste cinci minute, goieleta ancora în mijlocul portului; apoi, o barcă elegantă cu şase lopeţi aduse pe chei pe proprietarul acestui iaht.

Era un om înalt de statură, în vârstă de cincizeci de ani, cu părul aproape alb, cu o barbă ce începea să încărunţească, tăiată în felul oriental. Nişte ochi mari, iscoditori şi neobişnuit de vioi, îi însufleţeau faţa cam arsă de soare, cu trăsături regulate şi încă frumoase. Ceea ce te izbea la acest om în primul rând era aerul de nobleţe, chiar de măreţie, care se desprindea din toată făptura lui. Costumul său de bord – un pantalon albastru-închis, un veston de aceeaşi culoare, cu nasturi de metal, un cordon care-i încingea mijlocul, o pălărie uşoară de pânză cafenie – toate acestea îi veneau de minune şi lăsau să se ghicească un corp viguros, cu o ţinută frumoasă, în ciuda vârstei sale destul de înaintate.

De îndată ce acest domn, care se vedea că era un om energic şi puternic, coborî din barcă, se îndreptă spre cei doi acrobaţi, pe care mulţimea îi înconjura şi îi aclama. Lumea se dădu la o parte, ca să-i facă loc. când ajunse lângă matifou, primul său gest nu fu de loc acela de a-şi căuta punga ca să-i dea un bacşiş bun. Nu. El îi întinse atletului mâna şi îi spuse în limba italiană:

— Îţi mulţumesc, prietene, pentru fapta dumitale. Matifou era foarte ruşinat de cinstea ce i se arăta, şi încă pentru un lucru într-adevăr atât de neînsemnat

— Da!… Bravo!… A fost admirabil Matifou, zicea într-una Pescade, în limbajul său provensal.

— Sunteţi francezi? întrebă străinul.

— Da, francezi, răspunse Pescade, cu oarecare mândrie. Francezi din sudul Franţei!

Străinul îi privea cu o adevărată simpatie, în care se amesteca şi puţină emoţie. Sărăcia lor era prea bătătoare la ochi ca el să se poată înşela. Avea în faţă doi bieţi comedianţi, dintre care unul, punându-i în joc viaţa, îi făcuse un mare serviciu, căci o ciocnire, a trabacoloului cu goeleta ar fi făcut numeroase victime.

— Vă rog să veniţi la mine pe bord, zise el.

— Când, înălţimea voastră? întrebă Pescade, schiţând cel mai graţios salut.

— Mâine dis-de-dimineaţă.

— Dis-de-dimineaţă, zise Pescade, în timp ce Matifou încuviinţă pe tăcute, mişcându-şi de sus în jos capul său uriaş.

Între timp, mulţimea nu mai contenea să se îmbulzească în jurul eroului zilei. Fără îndoială că l-ar fi purtat în triumf, dacă greutatea lui nu i-ar fi speriat chiar şi pe cei mai hotărâţi şi mai voinici dintre ei. Dar Pescade, totdeauna chibzuit şi prevăzător, se gândi că era momentul să se folosească de buna dispoziţie a unui asemenea public. Şi, în timp ce străinul, după o ultimă strângere de mână, se îndreptă spre chei, el începu să strige cu glasul său voios şi atrăgător:

— Începe lupta, domnilor, începe lupta între Matiâou şi Pescade. Intraţi, domnilor, intraţi!… Se plăteşte numai la ieşire… sau la intrare, cum doriţi!

De astădată fu ascultat şi urmat de un public cum poate că în viaţa lui nu mai văzuse. în ziua aceea, arena se dovedi a fi prea neîncăpătoare. Multă lume rămase pe dinafară. Trebui să dea multora banii înapoi. cât despre străin, el abia făcuse câţiva paşi înspre chei, că se şi pomeni faţă-n faţă cu fata aceea însoţită de tatăl său, care asistaseră şi ei la toată scena. La câţiva paşi în urma lor era tânărul care îi urmărise tot timpul şi la salutul căruia tatăl fetei răspunse cât se poate de mândru, fapt care nu îi scăpă străinului.

Văzându-l pe tatăl fetei, străinul avu o tresărire, pe care cu greu şi-o putu ascunde. îl apucă un fel de scârbă, în timp ce privirea i se lumină ca de un fulger. Cu toate acestea, tatăl fetei se apropie de el şi, foarte politicos, îi spuse:

— Aţi scăpat dintr-o mare primejdie, domnule, mulţumită curajului acestui acrobat.

— Adevărat, domnule, răspunse străinul, în a cărui voce se simţea, cu voia sau fără voia sa, o tulburare, pe care nu şi-o putu stăpâni. Apoi continuă:

— Pot să vă întreb, domnule, cu cine am onoarea să vorbesc?

— Cu domnul Silas Toronthal, din Raguza, răspunse vechiul bancher din Triest. Aş putea să ştiu şi eu cine este proprietarul acestui iaht?

— Doctorul Antekirtt, răspunse străinul.

După ce se salutară, cei doi se despărţiră, în timp ce în arena acrobaţilor francezi răsunau uralele şi aplauzele publicului. în seara aceea, nu numai că Matifou mâncă pe săturate, adică cât patru, dar mai rămase mâncare încă pentru unul, adică atâta cât îi era de ajuns bravului său tovarăş, Pescade.