VII. ÎNCURCĂTURI.

Trecuseră paisprezece ani de când Silas Toronthal părăsise Triestul pentru a se stabili la Raguza, în acest palat somptuos de pe aleea Stradone. Fiind dalmat de origine, nimic nu era mai firesc decât să se întoarcă pe meleagurile sale de baştină, acum că se lăsase de afaceri.

Secretul trădătorilor fusese bine. păstrat. Preţul trădării li se plătise întocmai. De pe urma acestei denunţări se aleseseră cu o avere în toată legea, atât bancherul, cât şi fostul său samsar din Tripolitania. După execuţia celor doi condamnaţi în curtea fortăreţei clin Pisino şi după evadarea contelui Mathias Sandorf, care îşi găsise moartea în valurile Adriaticei, sentinţa fusese completată prin confiscarea averii lor. Din casa şi dintr-o moşioară aparţinând contelui Ladislau Zathmar nu mai rămăsese nimic, nici măcam atât’a încât să asigure traiul bătrânului său servitor. Nu rămăsese nimic nici de pe urma lui Ştefan Bâthory, căci acesta neavând nici o avere, trăia doar din venitul lecţiilor sale. în schimb, castelul din Artenak şi bogatele lui dependinţe, minele din apropiere, pădurile de pe versantul nordic al Carpaţilor, în sfârşit tot domeniul acesta îi aducea contelui Mathias Sandorf un venit considerabil. Acestea fură bunurile oare se împărţită în două: o parte, scoasă la licitaţie publică, servi drept plată denunţătorilor; cealaltă parte, pusă sub sechestru, urma să fie restituită moştenitoarei contelui Sandorf, când va împlini optsprezece ani. Dacă copila murea înainte de a împlini această vârstă, partea ei urma să revină statului. Or, partea cuvenită denunţătorilor însemna, pentru fiecare, mai bine de un milion şi jumătate de florini, sumă de care puteau dispune după plac.

Cei doi complici se hotărâră să se despartă. Sarcany nu avea nici un chef să rămână prin preajma lui Silas Toronthal. Acesta, la rândul lui, nu ţinea câtuşi de puţin să continue relaţiile cu vechiul său samsar. Aşa că Sarcany plecă din Triest, împreună cu Zirene, care, dacă nu-şi părăsise prietenul pe vremea pe când acesta era la ananghie, nu era să-l părăsească tocmai acum când dăduse norocul peste el. Dispărură amândoi, şi bancherul nu mai auzi nimic vorbindu-se de ei. Unde plecaseră? Desigur că în vreun mare oraş al Europei, unde nimeni nu se interesează de originea oamenilor, cu condiţia să fie bogaţi, şi nici de sursa averii lor, cu condiţia să arunce banii fără nici o socoteală, într-un cuvânt, nu se mai vorbi nimic, despre aceşti aventurieri aici în Triest, unde numai Silas Toronthal îi cunoştea.

După plecarea lor, bancherul respiră uşurat. Socotea că nu mai are nici un motiv să se teamă de omul care în anumite privinţe îl avea la mână şi care putea oricând să se folosească de această situaţie. Dar, deşi Sarcany era acum foarte bogat, totuşi nu te puteai bizui de loc pe o mână-spartă ca el, căci de bună seamă că după ce îşi va toca toată averea nu se va sfii să se întoarcă din nou la vechiul său complice. După şase luni, Silas Toronthal, restabilindu-şi situaţia afacerilor, grav compromise, îşi lichidă banca şi părăsi definitiv Triestul, pentru a se muta la Raguza. Căci deşi n-vea nici un motiv să se teamă de indiscreţia guvernatorului – singurul care ştia ce rol jucase el în descoperirea acestei conspiraţii – nu voia totuşi să piardă nimic din consideraţia de care se bucura în Triest; de altminteri, averea sa considerabilă îi asigura o viaţă pe picior mare oriunde ar fi avut poftă să se mute.

Poate că această hotărâre de a părăsi Triestul îi mai fusese dictată şi de o împrejurare cu totul deosebită – pe care o vom arăta mai târziu – şi de care nu avea cunoştinţă decât doamna Toronthal şi cu el. Această împrejurare îl pusese în legătură, o singură dată doar, cu acea Namir, ale cărei legături cu Sarcany le cunoaştem.

Aşadar, noua reşedinţă pe care şi-o alese bancherul fu Raguzia. Plecase din acest oraş pe vremea când era foarte tânăr, neavând aici nici familie, nici rude. Lumea din oraş îl uitase, şi el se reîntoarse aici, unde nu mai reapăruse de aproape patruzeci de ani, ca un simplu străin. Societatea bună din Raguza îl primi bine pe bogătaşul nou venit. Această societate nu ştia despre el decât un singur lucru: că la Triest, Toronthal avusese o situaţie strălucită. Bancherul găsi şi cumpără un palat în cartierul cel mai aristocratic al oraşului. începu să ducă o viaţă pe picior mare, după ce mai întâi îşi schimbă toţi servitorii. Primi lume, şi fu invitat la rangul său. Din moment ce nimeni nu ştia nimic despre trecutul său, nu era el oare unul din acei privilegiaţi ai soartei, care au tot dreptul să se socotească nişte oameni fericiţi?

Este adevărat că Silas Toronthal nu ştia ce înseamnă remuşcările. Şi, dacă n-ar fi fost teama că într-o bună zi secretul îngrozitoarei sale trădări ar putea fi dezvăluit, nimic nu părea că l-ar putea tulbura în această viaţă. Totuşi, lângă el, ca un reproş mut, dar veşnic viu, era doamna Toronthal. Nenorocita femeie, o fiinţă cinstită şi cumsecade, ştia de odiosul complot care trimisese pe cei trei patrioţi la moarte. Un cuvânt pe care îl scăpase bărbatul său pe vremea când afacerile îi mergeau prost, speranţa pe care acesta şi-o formulase întrun mod atât de imprudent că o parte din averea contelui Matias Sandorf l-ar putea ajuta să se refacă, în fine, nişte semnături pe care trebuise să le ceară soţiei sale, toate acestea aduseseră după sine mărturisirea amestecului său în descoperirea conspiraţiei din Triest.

Doamna Toronthal începu să aibă un sentiment de dezgust profund faţă de bărbatul său, sentiment cu atât mai profund, cu cât şi ea era de origine maghiară. Dar, după cum am mai spus, era o femeie lipsită de energie morală. Doborâtă de această lovitură, ea nu se mai putu reface. De atunci ducea o viaţă retrasă, atât la Triest, cât şi mai târziu la Raguza, cel puţin în măsura în care i-o îngăduia situaţia ei. Fireşte că trebuia să apară la toate recepţiile de la palatul din aleea Straclone, căci soţul ei ar fi obligat-o; dar după ce îşi termina rolul de femeie de lume se retrăgea în apartamentul ei. Acolo, consacrându-se cu totul educaţiei fiicei sale, asupra căreia îşi revărsa toată afecţiunea, ea încerca să uite. Să uite, când omul compromis în această afacere trăia sub acelaşi acoperiş cu ea. Se întâmplă însă că, la doi ani după ce se instalară la Raguza, această stare de lucruri să se încurce şi mai mult. Dacă noua încurcătură însemna pentru bancher un nou motiv de îngrijorare, în schimb pentru doamna Toronthal însemna un adevărat chin. Doamna Bâthory, fiul său şi Borik se mutaseră şi ei din Triest, la Raguza, unde mai aveau nişte rude. Văduva lui Ştefan Bâthory nu-l cunoştea pe Silas Toronthal; nu ştia nici măcar că existaseră vreodată ceva legături între bancher şi contele Mathias Sandorf. De unde era să bănuie că acest om ar fi fost amestecat în crima care îi costase viaţa pe cei trei nobili unguri, din moment ce soţul ei nu putuse să-i dezvăluie, înainte de a muri, numele ticăloşilor care îi vânduseră poliţiei austriece?

Dar dacă doamna Bâthory nu-l cunoştea pe bancherul din Triest, în schimb acesta o cunoştea. Nu putea fi ceva mai neplăcut pentru el decât să ştie că locuieşte şi ea în acelaşi oraş, să o întâlnească uneori în drum, să o vadă muncind din greu ca să-şi poată creşte copilul. Dacă doamna Bâthory ar fi locuit în Raguza la dala când el se hotărâse să se stabilească acolo, poate că el ar fi renunţat să se mai mute. Dar, când văduva Tui Ştefan Bâthory se mută în modesta casă de pe strada Marinella, el îşi şi cumpărase palatul de pe aleea Slradoue, se instalase şi începuse să fie cunoscut de societatea din Raguza. Era prea târziu, nu mai putea să-şi schimbe pentru a treia oară reşedinţa.

— Până la urmă te obişnuieşti cu toate, îşi zise el.

Şi bancherul se hotărî să închidă ochii în faţa acestei mărturii permanente a trădării sale. Şi când Silas Toronthal îşi închidea ochii, parcă îi era de ajuns ca să nu mai vadă nimic nici înăuntrul propriei sale conştiinţe. Dar ceea ce pentru bancher nu era, la urma urmei, decât un lucru neplăcut, pentru doamna Toronthal ei a uri neîncetat prilej de remuşcări şi de chin. în taină ea încercă în mai multe rânduri să trimită. ajutoare acestei văduve, care n-avea alte mijloace de trai decât munca braţelor sale; dar aceste ajutoare fuseseră întotdeauna refuzate, ca atâtea altele pe care nişte prieteni necunoscuţi încercaseră să i le ofere. Femeia aceasta energică nu cerea nimic şi nu voia să primească nimic de la nimeni.

O împrejurare neprevăzută, şi care păruse cu neputinţă, urma să facă şi mai insuportabilă această situaţie, şi mai grozavă încă, prin încurcăturile pe care le aducea.

Doamna Toronthal. îşi revărsa toată căldura dragostei asupra fiicei sale, care avea abia doi ani şi jumăate când, spre sfârşitul anului 1867, se mutaseră la Raguza. Acum, Sava avea aproape şaptesprezece ani. Era o făptură încântătoare, care semăna mai mult cu tipul maghiar decât cu cel dalmat. Părul ei bogat şi negru, ochii arzători şi mari, fruntea Înaltă şi inteligentă, gura frumos desenată, tenul fraged, statura ei frumoasă şi destul de înaltă, toate aceste calităţi fizice atrăgeau asupra ei privirile tuturor. Dar ceea ce te izbea mai mult în făptura ei, ceea ce trebuia să impresioneze mai viu firile sensibile, era aerul serios al acestei fete, chipul său veşnic gândilor, ca şi cum ar fi căutat tot timpul în minte amintiri de demult, era acel,nu ştiu ce”, care în acelaşi timp te atrage şi oarecum te întristează. întreg felul ei de a fi impunea o rezervă extremă tuturor celor care frecventau saloanele tatălui său sau care o întâlneau uneori pe aleea Stradone. Ne putem lesne închipui că, fiind moştenitoarea unei averi despre care se spunea că este uriaşă şi care într-o zi trebuia să-i revină ei în întregime, Sava era foarte curtată. Dar fata, de câte ori era întrebată de mama sa, refuza, fără explicaţii, orice partidă, deşi toate întruneau condiţiile cerute de convenienţele sociale. De altminteri, în privinţa aceasta, Silas Toronthal nu căutase niciodată să-i afle părerea şi nici n-o silise. Fără îndoială că ginerele care îi trebuia lui – mai mult lui decât Savei – nu se ivise încă. Pentru a termina portretul Savei Toronthal, trebuie să mai notăm că ea admira mult actele de virtute sau de curaj înnăscute dintr-un sentiment patriotic. Nu că ar fi interesat-o politica, dar o impresiona puternic tot ce se povestea în legătură cu patria sa, sacrificiile făcute pentru patrie, sau exemplele recente cu care se mândreşte istoria ţării sale. Dacă astfel de sentimente nu le datora originii sale – şi cu siguranţă că nu le moştenise de la Silas Toronthal! – în schimb, fiinţă nobilă şi generoasă cum era, ea le găsise în chip firesc în însăşi inima ei. Oare nu însuşi faptul acesta explică – aşa cum cititorul desigur că a şi presimţit-o – apropierea sufletească ce se crease între Sava Toronthal şi Petru Bâthory? Fără îndoială că daghinionul se amestecase în planurile bancherului şi se amuza punându-i faţă în faţă pe aceşti doi tineri. Sava avea abia doisprezece ani când, într-o zi, auzi pe cineva spunând despre Petru:

— Acesta e fiul unuia ce şi-a dat viaţa pentru Ungaria!

Şi lucrul acesta nu se mai şterse niciodată din amintirea ei. Apoi, crescură amândoi. Sava se gândea la Petru, chiar înainte ca acesta să fi observat. îl vedea atât de serios, a atât de gânditor E adevărat că era sărac, dar cel puţin lucra ca să fie demn de numele părintelui său – şi fata cunoştea toată povestea acestuia. Se ştie ce a urmat apoi, se ştie cum Petru Bâthory fu şi el atras şi fermecat la vederea Savei, a cărei fire se potrivea cu firea lui, şi cum – când fata poate că nu-şi dădea încă seama de sentimentele ce se trezeau în sufletul ei – tânărul o şi iubea, cu o dragoste înfocată pe care în curând trebuia să o împărtăşească şi ea. După ce vom arăta care era situaţia şi în. familia ei, vom fi spus tot ce e de spus în legătură cu ea.

Faţă de tatăl ei, Sava era totdeauna cât se poate de rezervată. Niciodată inima bancherului nu se deschidea faţă de fiica lui, niciodată fata nu se arăta prea iubitoare faţă de tatăl său. Tatăl Savei avea un suflet sec, o fire cu care fata simţea că nu se potriveşte în nici o privinţă; aşa încât Şava avea faţă de Silas Toronthal doar acel respect pe care o fiică îl datorează tatălui ei, atât şi nimic mai mult. încolo, el o lăsa să facă tot ce poftea, nu se împotrivea gusturilor ei şi nici operelor sale de binefacere, care, dimpotrivă, erau chiar pe placul firii lui lăudăroase. într-un cuvânt: din partea lui, o nepăsare. Din partea ei, trebuie să mărturisim că era mai degrabă o antipatie, ha chiar un sentiment de dezgust. Faţă de doamna Toronthal Sava nutrea sentimente cu totul deosebite. Soţia bancherului îndura supusă tirania soţului său, care nu-i arăta prea multă consideraţie; în schimb era o fiinţă bună şi de o mie de ori mai cinstită şi mai demnă decât el. Doamna Toronthal o iubea profund pe Sava. Dedesubtul acestei ţinute atât de rezervate a fetei, care ştiuse să descopere calităţi sufleteşti de preţ. Dar această dragoste a mamei faţă de fiica sa trecea dincolo de marginile ei fireşti, era o dragoste amestecată cu un fel de admiraţie, de respect şi chiar cu puţină teamă. Nobleţea de caracter a Savei, bunul simţ de care dădea dovadă şi, uneori, chiar felul ei atât de hotărât, puteau explica acest fel ciudat de dragoste maternă. La dragostea mamei, fata răspundea cu aceeaşi dragoste. S-ar fi simţit strâns legate una de cealaltă, chiar dacă între ele n-ar fi existat nici o legătură de sânge. Nu e de mirare deci că doamna Toronthal a fost cea dintâi care a ghicit ceea ce se petrecea în mintea şi apoi în inima fetei. Sava îi vorbise adesea de Petru Bâthory şi de familia lui, fără să bage de seamă dureroasa impresie pe care numele acesta o producea asupra mamei sale. De aceea, când doamna Toronthal văzu că Sava îl iubea pe acest tânăr, murmură:

— Voia lui Dumnezeu!

E lesne de ghicit ce înţeles aveau aceste cuvinte rostite tocmai de doamna Toronthal; dar în ce măsură, oare, dragostea Savei pentru Petru ar fi putut însemna o dreaptă răscumpărare a răului săvârşit împotriva familiei Bâthory?

Chiar dacă doamna toronthal, care era o fiinţă cucernică şi evlavioasă, se putea gândi că faptul acesta era hotărât de pronia cerească, mai trebuia să consimtă şi soţul ei la apropierea prin căsătorie a celor două familii. De aceea, fără să-i spună Savei nici un cuvânt, se hotărî să afle care era părerea lui în această privinţă. însă, de la primele vorbe ale soţiei sale, Silas Toronthal se aprinse peste măsură, într-o pornire de furie pe care nu căută câtuşi de puţin să şi-o stăpânească. Doborâtă de furioasa ieşire a soţului său, doamna Toronthal trebui să se retragă în apartamentul său, în timp ce el o ameninţa:

— Bagă de seamă, doamnă!… Dacă mai îndrăzneşti să-mi vorbeşti vreodată de asta, să ştii că ai să te căieşti amarnic!

Aşadar, fatalitatea – cum o numea Silas Toronthal – nu numai că adusese familia Bâthory în acest oraş, ci făcând chiar ca Sava şi cu Petru să se cunoască curând şi să se iubească!

Veţi întreba: de ce era bancherul atât de întărâtat? Avea oare ceva planuri tainice în legătură cu Sava şi cu viitorul ei, planuri pe care dragostea dintre cei doi tineri încercau să le zădărnicească? Oare, în caz că într-o bună zi mârşava sa trădare ar fi fost dată în vileag, n-ar fi avut el tot interesul, dimpotrivă, ca să arate că urmările faptei sale fuseseră cât de cât reparate în prealabil? Ce ar mai fi putut spune atunci Petru Bâthory, o dată devenit soţul Savei Toronthal? Ce ar mai fi putut face atunci doamna Bâthory? Fără îndoială, ar fi fost o situaţie îngrozitoare (fiul victimei căsătorit cu fiica asasinului) în primul rând pentru ei, nu pentru el, Silas Toronthal. Mai era însă la mijloc şi Sarcany, despre care nu mai avea ştiri de mult, mai era la mijloc şi întoarcerea lui posibilă oricând şi, probabil, că şi anumite angajamente pe care şi le luase bancherul faţă de complicele său. Or acesta din urmă nu era omul care să le uite, în momentul când norocul i-ar fi întors spatele.

Bineînţeles că Silas Toronthal se întreba tot timpul ce s-o fi ales de vechiul său samsar din Tripolitania. N-avea nici o ştire despre el, de când se despărţise după afacerea de la Triest, şi trecuseră de-atunci cincisprezece ani! Chiar şi în Sicilia, unde ştia că Sarcany avea relaţii prin mijlocirea tovarăşului său Zirone, cercetările rămăseseră zadarnice. Cu toate acestea, Sarcany putea să apară în orice zi. Bancherul era îngrijorat tot timpul. Nu cumva aventurierul acesta o fi murit? Iată o ştire pe care Silas Toronthal ar fi primit-o cu o satisfacţie lesne de înţeles. Poate că atunci ar fi privit altfel posibilitatea unei uniri prin căsătorie între familia Bâthory şi familia sa. în tot cazul, deocamdată nu se putea gândi la aşa ceva.

Silas Toronthal nu voi deci să revină asupra hotărârii pe care i-o comunicase soţiei sale, când ea îndrăznise să-i vorbească de Petru Bâthory. De altfel, în această privinţă, el nu-i dăduse nici o explicaţie, începu acum să o supravegheze mai îndeaproape pe Sava, chiar să o spioneze. Faţă de tânărul inginer se hotărî să se arate cât mai dispreţuitor, să întoarcă capul când îl va întâlni, în sfârşit să se poarte cu el astfel, încât să-i zădărnicească orice speranţă. Şi, într-adevăr, izbuti de minune să-l facă să înţeleagă că orice încercare din partea lui ar fi cu totul de prisos. în aceste împrejurări răsună, în seara zilei de 10 iunie, numele lui Sarcany, de-a lungul saloanelor palatului din aleea Stradonc, după ce uşa se deschise în faţa acestui neruşinat. Sarcany, însoţit de Namir, luase trenul de Raguza chiar în dimineaţa aceea. Trăsese la unul din hotelurile cele mai de seamă din oraş, se gătise foarte elegant şi, fără să piardă nici un ceas, se prezentă la fostul său complice.

Silas Toronthal îl primi şi dădu ordin să nu fie deranjaţi. Cum a întâmpinat el vizita lui Sarcany? A fost oare destul de stăpân pe sine, încât să nu lase să se întrevadă nimic din tot ceea ce simţea în sufletul său revăzându-l? Vor fi căzut oare uşor la învoială? Dar Sarcany se arătase oare tot aşa de poruncitor şi de neobrăzat ca altădată? I-a reamintit oare bancherului anumite promisiuni, anumite înţelegeri pe care le încheiaseră, pe vremuri, ei între eiân sfârşit, au vorbit oare despre trecut, despre prezent sau despre viitor? Toate acestea sunt lucruri pe care nu le putem şti, căci întrevederea lor n-a fost tulburată de nimeni. Dar, ce a urmat:

După douăzeci şi patru de ore se răspândi în tot oraşul o ştire care uimi pe toată lumea, şi pe bună dreptate. Se vorbea de căsătoria lui Sarcany – un mare bogătaş din Tripolitania – cu domnişoara Siva Toronthal. Fireşte că, în faţa ameninţărilor omului care cu un singur cuvânt putea să-l piardă, bancherul trebuise să cedeze. De acea, nici rugăminţile soţiei sale, nici groaza pe care o arăta Sava, de care tatăl său voia să dispună după bunul său plac, nimic nu-l puteau mişca.

Să spunem un cuvânt şi despre interesul pe care-l avea Sarcany să facă această căsătorie, interes pe care nu-l ţinu ascuns nici faţă de Silas Toronthal. Sarcany era acum ruinat. Partea de avere, care bancherului îi îngăduise să-şi refacă situaţia băncii, abia îi fusese de ajuns aventurierului ca să trăiască în răstimpul acesta de cincisprezece ani. De când plecase din Traest, el cutreierase Europa, trăind ca un prinţ; pentru el, hotelurile din Paris, din Londra, din Berlin, din Viena, din Roma n-au avut niciodată destule ferestre pe care să poată azvârli banii, după capriciile sale. După ce gustă din tot felul de plăceri, pentru a se ruina până la capăt, îşi încercă norocul şi la joc, atât prin oraşele unde jocurile de noroc erau permise, în Elveţia şi în Spania, cât şi pe la mesele de joc din principatul Monaco, dinăuntrul graniţelor franceze. Bineînţeles că Zirone îl însoţise tot timpul. Apoi, când nu mai avură decât câteva mii de florini, se înapoiară în acea regiune care îi era atât de dragă sicilianului, în acea parte răsăriteană a Siciliei. Acolo aşteptară desfăşurarea evenimentelor, cu alte cuvinte aşteptau momentul potrivit ca Sarcany să intre din nou în legături cu bancherul din Triest. într-adevăr, ce era mai simplu decât să-şi refacă averea căsătorindu-se cu Sava Toronthal, unica moştenitoare a bogătaşului Silas Toronthal, care nu-i putea refuza nimic lui Sarcany? Şi, de fapt, orice refuz era cu neputinţă; de altfel, bancherul nici nu încercă să-l refuze. La urma urmei, poate că între aceşti doi oameni exista o taină, iar în problema pe care voiau s-o rezolve poate că exista o necunoscută, pe care urma să o scoată la iveală viitorul.

Cu toate acestea, Sava îi ceru tatălui său, în mod foarte lămurit, o explicaţie. De ce dispunea astfel de ea?

— De această căsătorie, atârnă cinstea mea! răspunse în cele din urmă Silas Toronthal. Şi această căsătorie se va face!

când Sava duse mamei sale acest răspuns, doamna Toronthal căzu aproape în nesimţire în braţele fiicei sale, vărsând întruna lacrimi de deznădejde. Silas Toronthal spusese deci adevărul! Căsătoria fusese fixată pentru ziua de 6 iulie.

Ne putem închipui starea lui Petru Bâthory în timpul celor trei săptămâni care mai rămăseseră până la această dată. Era îngrozitor de zbuciumat. în prada unor accese de Furie neputincioasă, aici se închidea în casă, aici fugea din acest oraş blestemat, încât doamna Bâthory se temea că nu-l va mai revedea niciodată.

Ce cuvinte de mângâiere mai putea ea să-i spună? Câtă vreme nu fusese vorba de căsătorie, Petru Bâthory, deşi respins de tatăl fetei, mai putea avea o rază de speranţă. Dar acum, dacă Sava se mărită, însemna că între ei se deschidea o nouă prăpastie, de astădată o prăpastie de netrecut! Da, de netrecut, orice ar fi spus doctorul Antekirtt, el, care de asemenea îl părăsise pe Petru, cu toate promisiunile pe care i le făcuse. Şi totuşi, se întreba el, cum putuse fata aceas-ta, care-l iubea, a cărei fire energică i-o cunoştea, să consimtă la această căsătorie. Ce mister domnea în palatul de pe aleea Sinadone, în care se petreceau lucruri atât de ciudate? Mai bine ar fi făcut dacă părăsea atunci Raguza, dacă primea oricare din posturilece i se oferiseră în altă parte, dacă pleca departe de Sava, pe care tatăl său o dădea acum acestui străin, acestui Sarcany!

— Nu, repeta el într-una. E cu neputinţă!… O iubesc…

Deznădejdea intrase deci în casa de pe strada Marinella, pe care o rază de fericire o luminase timp de câteva zile!

Pescade, care observa tot ce se petrecea şi era la curent cu zvonurile din oraş, era printre cei dintâi care ştiu ce se pregătea în casa lui Toronthal. Îndată ce află vestea căsătoriei Savei Toronthal cu Sarcany, trimise o scrisoare la Cattaro. Şi îndată ce observă jalnica stare în care îl adusese această ştire pe tânărul inginer – de care se interesa în mod deosebit – el o aduse la cunoştinţa doctorului Antekirtt. Drept răspuns, Pescade primi ordin să observe mai departe tot ce se petrecea la Raguza şi să-l ţină pe doctor la curent cu toate noutăţile.

Între timp, pe măsură ce se apropia fatala dată de 6 iulie, starea lui Petru Băthory se înrăutăţea tot mai mult. Maică-sa nu mai izbutea să-l liniştească. De altfel, cum ar fi fost cu putinţă să schimbe planurile lui Silas Toronthal? Oare nu era limpede ca lumina zilei că această căsătorie, judecând chiar şi numai după graba cu care îi fusese fixată data, era de mult timp hotărâtă, că Sarcany şi bancherul se cunoşteau de mult, că acest „bogătaş tripolitan” avea desigur o putere cu totul deosebită asupra tatălui Savei? Cu opt zile înainte de nuntă, Petru Băthory, frământat de aceste gânduri care nu-l slăbeau nici o clipă, se gândi să-i scrie lui Silas Toronthal. Scrisoarea lui rămase fără răspuns. Petru căută atunci să-l. întâlnească pe bancher pe stradă… Nu izbuti. Se duse la el acasă… Nu i se dădu voie să intre. cât priveşte pe Sava şi pe mama sa, ele nu se mai arătau nicăieri. Şi nu era nici o posibilitate de a ajunge la ele.

Dar dacă Petru Bâthory nu reuşi să o mai vadă nici pe Sava, nici pe tatăl ei, în schimb de mai multe ori se întâlni faţă-n faţă pe aleea Stradone, cu Sarcany. La privirea plină de ură a tunarului, Sarcany nu răspunse decât prin cel mai obraznic aer de dispreţ. Petru Bâthory se gândi atunci să-l provoace, pentru a-l sili să se bată în duel… Dar cum era să accepte Sarcany o ieşire pe teren, când interesul său era să evite orice duel, tocmai acum, când urma să devină soţul Savei Toronthal.

Trecură şase zile. în seara zilei de 4 iulie, Petru, cu toate rugăminţile mamei sale şi ale lui Borik, plecă de acasă. Bătrânul servitor, încercă să-l urmărească, dar în curând îl pierdu din vedere. Petru mergea la voia întâmplării, ca un nebun, pe străzile cele mai pustii ale oraşului, de-a lungul zidurilor Raguzei. Peste un ceas fu adus acasă aproape mort. O lovitură de pumnal îi străbătuse partea de sus a plămânului stâng. Nu mai încăpea nici o îndoială: Petru, ajuns în culmea disperării, se înjunghiase singur! îndată ce află despre această nenorocire, Pescade alergă la biroul de telegraf. Peste un ceas, doctorul Antekirtt primea la Cattaro ştirea sinuciderii tânărului. Ar fi greu de descris durerea doamnei Bâthory, când se află în faţa fiului său, care poate că nu mai avea de trăit decât câteva ceasuri. Dar tăria sufletească a mamei învinse slăbiciunea femeii. întâi – îngrijirile, lacrimile – mai târziu! Trimise după un medic. Acesta sosi numaidecât, examina pe rănit, îi ascultă suflul slab şi intermitent, cercetă adâncimea rănii, îl bandajă, îi dădu toate îngrijirile necesare, dar nici doctorul nu mai avea nici o speranţă. După cincisprezece ore, starea tânărului se agrava şi mai mult în urma unei hemoragii puternice, iar respiraţia sa, care abia se mai simţea, ameninţa să i se stingă într-un ultim suspin.

Doamna Băthory căzu în genunchi, rugându-se lui dumnezeu să-i ţină copilul în viaţă. în momentul acela, uşa camerei se deschise… Doctorul Antekirtt apăru şi înainta spre patul muribundului. Doamna Băthory era gata să alerge spre el; însă o reţinu cu un gest. Doctorul se aplecă asupra lui Petru şi îl examina cu atenţie, fără să rostească un singur cuvânt. Apoi îl privi fix, stăruitor, îndelung. Din ochii săi se desprindea parcă o putere magnetică; părea că voia să facă să pătrundă, în acest creier în care gândirea era pe cale de a se stinge, propria sa viaţă o dată cu propria sa voinţă.

Deodată, Petru se ridică în coate. Pleoapele i se deschiseră, îl privi îndelung pe doctor… Apoi căzu din nou, fără viaţă. Doamna Băthory se aruncă peste trupul neînsufleţit al fiului său, scoase un ţipăt şi leşină în braţele bătrânului Borik.

Doctorul închise ochii tânărului care murise; apoi se ridică, părăsi camera, murmurând această cugetare, luată din legendele indiene:

— Moartea nu nimiceşte; ea doar ne face nevăzuţi!

O ÎNTÂLNIRE în CARTIERUL STRADONE.

Moartea tânărului inginer făcuse mare vâlvă în oraş; dar nimeni nu putu bănui adevărata cauză a sinuciderii lui Petru Bâtbory, şi mai ales nimeni nu bănui că Sarcany şi Silas Toronlhal erau vinovaţi de această nenorocire. Căsătoria Savei Toronthal cu Sarcany trebuia să aibă loc a doua zi, 6 iulie. Vestea sinuciderii, în împrejurări atât de impresionante, nu ajunsese până la urechile doamnei Toronthal şi ale fiicei sale. Silas Toronthal, de acord cu Sarcany, luase toate măsurile în privinţa aceasta.

Fusese stabilit de asemenea ca ceremonia căsătoriei să fie cât mai simplă. Se va da ca motiv un doliu în familia lui Sarcany. Fireşte că aceasta nu se potrivea de loc cu obiceiurile fastuoase ale lui Silas Toronthal; dar, în împrejurarea de faţă, crezu de cuviinţă şi el că era mai bine ca lucrurile să se petreacă fără prea mult zgomot. Proaspăt căsătoriţii nu vor rămânea decât câteva zile la Raguza; pe urmă vor pleca la Tripolis, unde se zicea că Sarcany îşi avea reşedinţa. Nu va fi deci nici o recepţie la. palatul de pe aleea Stradone, nici cu ocazia citirii actului dotal care îi asigura fetei un venit considerabil, nici după terminarea ceremoniei religioase de la biserica Franciscanilor, care urma imediat după ceremonia civilă.

În ziua aceea, în timp ce în casa Toronthal se făceau ultimele pregătiri în vederea căsătoriei, doi oameni se plimbau pe trotuarul din faţă, discutând. Aceşti doi oameni erau Matifou şi Pescade. întorcându-se la Raguza, doctorul Antekirtt îl adusese cu el şi pe Matifou. Prezenţa lui la Cattaro nu mai era necesară. E de prisos să mai spunem că cei doi prieteni, „cei doi gemeni”, cum zicea Pescade, erau foarte fericiţi că se revedeau. După ce sosise la Raguza, doctorul se dusese mai întâi, după cum am arătat, la casa din strada Marinela; după aceea se retrăsese într-un hotel modest din cartierul Plocce, aşteptând să se termine căsătoria lui Sarcany cu Sava Toronthal, pentru a-şi continua apoi îndeplinirea planurilor.

A doua zi se duse iarăşi la doamna Bâthory, ajută la aşezarea mortului în sicriu şi se reîntoarse la hotelul său, după ce îi trimisese pe Pescade şi pe Matifou să supravegheze aleea Stradone. în timp ce era numai ochi şi urechi, nimic nu-l împiedica pe Pescade să şi vorbească.

— Văd că te-ai îngrăşat, dragul meu Matifou, zise el, ridicându-se pe vârful picioarelor, ca să poată pipăi pieptul uriaşului.

— Da… şi tot zdravăn sunt!

— Mi-am dat seama, când m-ai îmbrăţişat…

— Ce se mai aude cu piesa de care-mi vorbeai?… întrebă Matifou, cu gândul la rolul său.

— Merge, merge!… Dar, vezi, acţiunea piesei e foarte complicată!

— Complicată?

— Da!… Nu e de loc o comedie, ci o dramă, şi începutul e chiar foarte adânc mişcător!

Pescade tăcu. Un cupeu, alergând în goană, se oprise în dreptul palatului de pe aleea Stradone. Poarta se deschise şi se închise numaidecât în urma cupeului, în care Pescade îl recunoscu pe Sarcany.

— Da… foarte adânc mişcător, continuă el, şi chiar se anunţă ca un mare succes.

— Şi trădătorul?… întrebă Matifou, pe care personajul acesta părea că-l interesează în mod deosebit.

— Ei bine, trădătorul triumfă în acest moment, aşa cum se întâmplă întotdeauna într-o piesă bine întocmită Dar… răbdare I… Să aşteptăm deznodământul!

— Când eram la Caltare, zise Matifou, crezusem că, în sfârşit…

— Intri în scenă?

— Da, Pescade, da!

Şi Matifou povesti ce se petrecuse în bazarul din Cattaro, cum braţele lui se pregătiseră în vederea unei răpiri, care însă n-a mai avut loc.

— Eh. era prea devreme, zise Pescade, care în timp ce „vorbea numai ca să nu adoarmă”, cum se zice, se uita tot timpul în dreapta şi în stânga. Tu nu trebuie să apari decât în actul al patrulea sau al cincilea, dragul meu Matifou… Ba chiar s-ar putea să nu apari decât în ultima scenă!… Dar să n-ai nici o grijă!… O să produci un efect straşnic!… Poţi să fii sigur de asta!

În clipa aceea se auzi un murmur îndepărtat dinspre colţul străzii Marinella.

Pescade, întrerupându-şi vorba, înainta câţiva paşi înspre partea dreaptă a palatului Toronthal. Un convoi, ieşind din strada Marinella, intrând în aleea Stradone, îndreptându-se către biserica Franciscanilor, unde urma să aibă loc serviciul funebru. De altfel, puţine persoane luau parte la această înmormântare, a cărei simplitate desigur că nu atrăgea atenţia lumii: un sicriu modest, purtat pe braţe, acoperit cu un linţoliu negru…

Convoiul înainta încet, când deodată, Pescade, abia stăpânindu-şi un ţipăt, îl apucă de braţ pe Matifou.

— Ce-i cu tine? îl întrebă Matifou.

— Nimic. E prea lungă toată povestea, ca să ţi-o spun acum.

O recunoscuse pe doamna Bâthory, care însoţea convoiulde mmormântare a fiului său. Biserica nu refuzase slujba religioasă pentru acest mort, pe care desperarea îl împinsese la sinucidere, şi preotul îl aştepta în capelă, pentru a-l conduce la cimitir.

Doamna Bâthory mergea în urma sicriului, cu ochii pironiţi în gol. Nu mai avea putere nici să plângă. Privirile ei, aproape rătăcite, se aţinteau primprejur, sau căutau parcă să pătrundă până dedesubtul giulgiului ce acoperea trupul neînsufleţit al fiului său. Bătrânu Borik, într-o stare jalnică, se târa alături de dânsa. Pescade simţi că-i dau lacrimile. Dacă n-ar fi avut datoria să stea la postul său, inimosul băiat n-ar fi şovăit să se alăture celor câţiva prieteni şi vecini ce urmau convoiul lui Petru Bâthory.

Deodată, în momentul când convoiul urma să treacă prin faţa palatului Toronthal poarta cea mare se deschise, în curte, în faţa peronului, două trăsuri erau gata de plecare. Prima ieşi pe poartă şi coti, astfel încât s-o ia în jos pe aleea Stradone. în această trăsură, Pescade îl zări pe Toronthal, cu soţia şi cu fiica sa. Doamna Toronthal, zdrobită de durere, stătea lângă Sava, care era mai palidă decât vălul ei de mireasă. în cealaltă trăsură era Sarcany, însoţit de câteva rude sau prieteni. Nunta era tot atât de simplă ca şi înmormântarea. De ambele părţi, aceeaşi tristeţe îngrozitoare. Deodată, în clipa când prima trăsură o coti, se auzi un ţipăt sfâşietor. Doamna Bâthory se opri şi, cu rnâna întinsă spre Sava, o blestemă. Cea care scosese acest ţipăt era Sava. O văzuse pe mama lui Petru în doliu. Pricepuse tot ce i se tăinuise până atunci… Petru murise din pricina ei, şi acest convoi de înmormântare care trecea tocmai în clipa când trăsura ei de nuntă o ducea la biserică, era convoiul lui de înmormântare!

Sava leşină. Doamna Toronthal, înmărmurită de spaimă, voi s-o readucă în simţiri… Zadarnic!… Fata abia mai respira! Silas Toronthal nu-şi putu reţine o, mişcare de mânie. Dar Sarcany, care sosi între timp, ştiu să se stăpânească. în aceste condiţii era cu neputinţă să mai apară în faţa ofiţerului stării civile. Trebuiră să dea ordin trăsurilor să se întoarcă acasă, şi poarta se închise cu zgomot în urma lor. Sava fu dusă în camera ei şi culcată. Stătea nemişcată, iar maică-sa îngenunche alături de ea. Trimiseră în grabă după un medic. în timpul acesta, convoiul lui Petru Bâthory îşi urma drumul spre biserica Franciscanilor; apoi, după ce se oficie slujba morţilor, porni înspre cimitirul din Raguza. Între timp, Pescade înţelese că doctorul Antekirtt trebuia informat cât mai grabnic despre această întâmplare neprevăzută. îi spuse deci lui Matifou:

— Rămâi aici şi fii cu ochii în patru. Şi alergă într-un suflet spre cartierul Pâocce.

Doctorul rămase mut tot timpul istorisirii pe care i-o făcu Pescade pe nerăsuflate. „Oare n-am sărit peste cal? se întreba el. Am lovit oare într-o fiinţă nevinovată?… Da, fără îndoială. Dar această fiinţă nevinovată este fata lui Silas Toronthal!” Apoi adresându-se lui Pescade:

— Unde e Matifou?

— În faţa palatului de pe aleea Stradone.

— Voi avea nevoie de amândoi, astă-seară.

— La ce oră?

— La nouă.

— Unde vă aşteptăm?

— La poarta cimitirului.

Pescade se duse numaidecât să-l întâlnească pe Matifou, care nu-şi părăsise postul. Seara către orele opt, doctorul, înfăşurat într-o pelerină largă, se îndreptă spre portul Raguza. La cotitura zidului ce împrejmuia oraşul, se opri pe marginea unui golfuleţ, pierdut printre stânci, ceva mai sus de port. Locul era cu desăvârşire pustiu. Nici o casă, nici o barcă măcar nu se zărea prin împrejurimi. Luntrele pescarilor nu-şi Făceau niciodată drum pe aici, de teama sumedeniei de stânci care închideau golfuleţul. Doctorul se opri, se uită în jur şi fluieră scurt. Era un semnal. Un marinar se apropie numaidecât zicând:

— La ordinele dumneavoastră, stăpâne

— Barca e acolo, Pazzer?

— Da, după stânca aceea.

— Cu toţi oamenii?

— Cu toţi.

— Şi Electricul?

— Ceva mai departe, spre miazănoapte, cam la vreo şase sute de metri dincolo de golf. Şi marinarul arătă cu mâna înspre o umbră, prelungă ca un fus, ce abia se zărea în depărtare, căci pe bord nu era aprinsă nici o lumină.

— când a sosit de la Cattaro? întrebă doctorul.

— Abia de o oră.

— Şi fără să fie văzut de nimeni?

— De nimeni. S-a furişat tot pe lângă stânci.

— Să nu părăsească nimeni postul, Pazzer, şi să mă aşteptaţi aici, chiar toată noaptea dacă va fi nevoie.

— Da, stăpâne!

Marinarul se întoarse la barca sa, pitită după ultimele stânci. Doctorul Antekirtt mai rămase câtva timp pe ţărm. Aştepta, desigur, să se întunece bine. Din când în când se mai plimba în sus şi în jos, cu paşi mari. Apoi se oprea. Şi, cu braţele încrucişate pe piept, mut şi nemişcat ca o stană de piatră, privirile i se pierdeau peste întinsul acestei Mări Adriatice, ca şi cum ar fi vrut să-i încredinţeze tainele lui. Era o noapte fără lună şi fără stele. Abia dacă se simţea o uşoară briză dinspre uscat, din acelea, care pornesc să adie o dată cu căderea umbrelor. Câţiva nori înalţi, dar destul de groşi, acopereau tot întinsul cerului până în depărtările apusului, unde cea din urmă geană de lumină se topea acum în întunericul nopţii.

— Haide, îşi zise în cele din urmă doctorul. Şi, luând-o de-a lungul zidurilor oraşului, se îndreptă spre cimitir.

În faţa porţii cimitirului, pitiţi după un copac, îl aşteptau Pescade şi Matifou. La ora aceasta, cimitirul era închis. Se stinsese şi lumina din casa paznicului. până a doua zi dimineaţă nu mai venea nimeni pe aici. Fără îndoială că doctorul cunoştea exact planul cimitirului. Şi fără îndoială că n-avea de gând să intre pe poartă, căci ceea ce urma să facă aici trebuia făcut în cea mai mare taină.

— Urmaţi-măzise el adresându-se lui Pescade şi Matifou, care îi ieşiseră înainte.

Şi o luară cu toţii de-a lungul zidului cimitirului, destul de înalt din pricina înclinării terenului. După zece minute de mers. doctorul se opri; apoi, când ajunse în dreptul unei spărturi din zid, zise:

— Să intrăm pe aici.

Şi se furişă prin această spărtură, urmat de Pescade şi Matifou. Aici, sub copacii bătrâni ce străjuiau mormintele, întunericul era mai adânc. Totuşi fără să şovăie nici o clipă, doctorul o luă pe o alee, apoi pe alta mai lăturalnică ce ducea înspre partea de sus a cimitirului. Ici-colo câteva păsări de noapte, pe care trecătorul le tulbura din odihna lor, îşi luară zborul. Dar, în afară de bufniţe şi huhurezi, nu era nici ţipenie de om printre pietrele de morminte năpădite de buruieni. Cei trei se opriră în curând în faţa unui mormânt modest, un fel de capelă mică, a cărei uşă nu era încuiată cu cheia. Doctorul împinse uşa; apoi, apăsând pe butonul unei lanterne de buzunar, făcu să ţâşnească o dâră de lumină, dar astfel încât să nu poată fi văzută de afară.

— Intră, îi spuse el lui Matifou. Matifou intră în mica capelă; în faţa lui, pe unul din ziduri, erau prinse trei plăci de marmură. Pe una din aceste plăci, pe cea din mijloc, era scris:

ŞTEFAN BATHORY.

Pe placa din stânga nu era nici o inscripţie. Cea din dreapta urma să aibă în curând una.

— Scoate placa aceasta, zise doctorul. Matifou scoase cu uşurinţă placa, ce nu era încă fixată bine în zid; o puse jos, alături, şi în fundul adânciturii din zid apăru un coşciug. Era coşciugul cu trupul lui Petru Bâthory.

— Scoate coşciugul acesta, zise doctorul.

Matifou scoase coşciugul, fără să aibă nevoie de ajutorul lui Pescade, oricât de greu era, şi îl duse afară, aşezându-l jos pe iarbă, în faţa capelei.

— Desfă capacul, zise doctorul dându-i lui Pescade o şurubelniţă.

În câteva minute treaba fu gata. Doctorul Antekirtt dădu la o parte giulgiul ce acoperea trupul, se aplecă şi îşi lipi urechea de pieptul lui, ca şi cum ar fi vrut să asculte bătăile inimii. Apoi, ridicându-se, îi spuse lui Matifou:

— Scoate afară din coşciug trupul acesta.

Matifou făcu întocmai, fără să scoată un cuvânt, nici el şi nici Pescade, deşi era vorba de o dezgropare neîngăduită.

După ce aşeză trupul lui Petru Bâthory, jos, pe iarbă, Matifou îl acoperi cu giulgiul, peste care doctorul aruncă pelerina sa. Capacul fu înşurubat din nou, coşciugul fu pus la loc, placa fu aşezată astfel, ca să acopere adâncitura zidului întocmai ca înainte. Doctorul stânse lanterna, şi întunericul îi învălui iarăşi.

— Ia trupul acesta, îi spuse el lui Matifou.

Matifou ridică în braţele sale vânjoase, ca pe un copil, trupul tânărului; apoi, urmat de Pescade, porni după doctor, luând-o pe aleea lăturalnică ce ducea de-a dreptul la spărtura din zidul cimitirului. Peste cinci minute, după ce ieşiră din cimitir, doctorul, Pescade şi Matifou se îndreptară spre ţărm, ocolind zidurile oraşului. Niciunul nu scosese o vorbă; dar dacă Matifou, care făcea întocmai ceea ce i se poruncea, nu se gândea la nimic, în schimb mintea lui Pescade era năpădită de tot felul de gânduri.

Pe tot drumul de la cimitir, până la ţărm, doctorul Antekirtt şi cei doi însoţitori ai săi nu întâlniseră nici un suflet de om. Dar când se opriră pe malul golfuleţului unde îi aştepta barca Electricului, zăriră um vameş care se plimba în sus şi în jos printre stâncile de pe ţărrn. îşi urmară drumul, totuşi, fără să se sinchisească câtuşi de puţin. La un semnal al doctorului se apropie de ei conducătorul bărcii, care nu se zărea nicăieri. Doctorul îi făcu un semn lui Matifou; acesta, trecând dincolo de stânci, se pregăti să urce în barcă. în momentul acela, vameşul se apropie şi întrebă:

— Cine sunteţi?

— Nişte oameni care te lasă să alegi între douăzeci de florini şi o lovitură de pumn de la dumnealui răspunse Pescade arătându-l pe Matifou. Paznicul nu stătu pe gânduri şi luă cei douăzeci de florini.

— Să ne urcăm în barcă zise doctorul. Apoi, numaidecât, barca se făcu nevăzută în întuneric. Peste cinci minute acosta lângă vasul lung ca un fus, care era cu neputinţă să fie zărit de pe ţărm. Barca fu trasă pe bord, şi Electricul, mânat de maşinile lui. ce nu făceau nici cel mai mic zgomot, se pierdu în larg.

Matifou aşezase trupul lui Petru Bâthory pe o canapea dintr-o cameră strâmtă şi fără nici o ferestruică prin care să străbată în afară lumina. Doctorul, rămas singur lângă trupul tânărului, se aplecă, şi buzele lui îi sărutară fruntea lividă.

— Acum, Petru, trezeşte-te! zise el. îţi poruncesc să te trezeşti.

Numaidecât, ca şi cum n-ar fi fost decât scufundat în somnul acela magnetic atât de asemănător somnului veşnic al morţii, Petru deschise ochii. Un fel de repulsie se zugrăvi, la început, pe faţa lui, când îl recunoscu pe doctorul Antekirtt.

— Dumneavoastră!… murmură el. Dumneavoastră, care m-aţi părăsit!

— Da, eu sunt. Petru!

— Dar cine sunteţi dumneavoastră?’?

— Un mort… ca şi tine!

— Un mort…?

— Da… sunt contele Mathias Sandorf.