VI. GURILE CATTARO.

În felul acesta, întâmplarea, care joacă un rol atât de important în lumea aceasta, reunise în acelaşi oraş al Raguzci familia Bâthory şi familia Torontal! Nu numai că le reunise, dar le şi apropiase una de alta, căci amândouă familiile locuiau în acelaşi cartier Stradone. Pe urmă, Sava Toronthal şi Petru Bâthory s-au văzut, s-au întâlnit, s-au iubit Petru, fiul aceluia pe care o trădare îl trimisese la moarte, Sava, fiica aceluia care fusese trădătorul!

Iată ce-şi spunea doctorul Antekirtt, după plecarea tânărului inginer:

— Şi Petru a plecat plin de speranţe… Şi tocmai eu sânt acel ce i-am sădit în suflet aceste speranţe pe care până acum nu le avea…

Era oare doctorul omul care să pornească o luptă hotărâtă împotriva soartei? Simţea el oare că are puterea de a hotărî mersul lucrurilor? Oare nu-i va lipsi această forţă, această energie morală necesară pentru a învinge destinul?

— Nu voi lupta, exclamă el. O asemenea iubire este îngrozitoare, este criminală! Dacă Petru Bâthory, după ce va deveni soţul fiicei lui Silas Toronthal, va afla într-o bună zi adevărul, nici măcar nu-şi va mai putea răzbuna tatăl! Nu-i va mai rămânea decât să se sinucidă de desperare. De aceea îi voi spune tot, dacă va fi nevoie!… Îi voi spune tot ce a făcut familia aceasta împotriva familiei lui!… Am să sfărâm această iubire, cu orice preţ!

Într-adevăr, o asemenea căsătorie ar fi fost de-a dreptul monstruoasă. Cititorul n-a uitat că în decursul convorbirii sale cu doamna Bâthory, doctorul Anlekirtt îi povestise cum cei trei conducători ai conspiraţiei din Triest fuseseră victimele unei uneltiri mârşave, care ieşise la iveală în timpul dezbaterilor şi pe care o indiscreţie a unuia din paznicii donjonului din Pisino i-o făcuse cunoscut şi lui. Mai ştim de asemenea că doamna Bâthory, din anumite motive, nu spusese încă nimic fiului său despre această trădare. De altminteri, ea nici nu-i cunoştea pe trădători. Nu ştia că unul din aceştia, un om foarte bogat şi respectat de lume, locuia în Raguza, la numai câţiva paşi de casa ei, în aleea Stradone. Doctorul nu le spusese numele. De ce? Desigur, pentru că nu sosise încă ceasul să-i demaşte. Dar el îi cunoştea. El ştia că unul din aceşti trădători era Silas Toronthal, iar celălalt era Sarcany. Şi dacă nu mersese mai departe cu destăinuirile, era pentru că se bizuia pe concursul lui Petru BAthory, era pentru că voia să-l asocieze şi pe fiu la opera de justiţie care trebuia să-i pedepsească pe ucigaşii tatălui său şi totodată să-i răzbune şi pe ceilalţi doi tovarăşi ai lui, pe Ladislau Zaftimar şi pe contele Mathias Sandorf!

Şi iată că acum nu mai putea să-i spună această taină fiului lui Ştefan Bathory, fără să-l lovească drept în inimă!

— Nu interesează! repeta el. Mai bine să sufere oricât de cumplit!

Dar cum să acţioneze, după ce va lua această hotă râresă-i dezvăluie doamnei Bâthory sau fiului ei tot trecutul bancherului din Triestavea el toate dovezile materiale ale trădării lui? Nu, pentru că Mathias Sandorf, Ladislau Zathniar şi Ştefan Bâthory, singurii care ar fi putut dovedi ticăloşia lui Toronthal, muriseră. Să răspândească prin oraş zvonul despre această trădare, fără să înştiinţeze din vreme familia Bâthory. Da, fără îndoială că aceasta ar fi fost de ajuns, pentru ca să sape o nouă prăpastie între Petru şi fata bancherului – de astă dată o prăpastie de netrecut. Pe de altă parte însă, Silas Toronthal n-ar fi căutat oare să părăsească Raguza o dată ce acest secret ar fi fost dat în vileag? Căci doctorul nu voia ca bancherul să dispară, să i se piardă urmele. când va bate ceasul dreptăţii, trădătorul va trebui să fie la îndemâna judecătorului. Şi în privinţa aceasta, lucrurile urmau să ia cu totul altă întorsătură decât îşi închipuia el. După ce se gândi în fel şi chip, doctorul, nefiind în măsură de a acţiona direct asupra lui Silas Toronthal, se hotărî să se grăbească. în primul rând trebuia să-l smulgă pe Petru Bâlhory din acest oraş, unde cinstea numelui său era primejduită. Da! Va şti să-l atragă atât de departe, încât nimeni să nu-i poată da de urmă. După ce îl va avea în puterea lui, îi va spune tot ce ştia despre Silas Toronthal şi despre complicele său Sarcany, şi-l va câştiga de partea lui. Dar pentru asta nu trebuia să tărăgăneze lucrurile nici o zi. în acest scop, o simplă depeşă a doctorului aduse din portul său de origine, aici la gurile Catlaro, în sudiil Raguzei, pe Adriatica, una din cele mai rapide dintre maşinile sale de locomoţie. Era una din acele minunate Thornycrofts, care au servit de model torpiloarelor moderne. Acest zvelt fus de oţel, lung de patruzeci şi unu de metri, având o deplasare de şaptezeci de tone, fără nici un catarg sau vreun coş, având doar o platformă exterioară şi o cuşcă metalică pentru cârmaci prevăzută cu ferestruici lenticulare, ermetic închisă când marea era furioasă, putea să se strecoare printre ondulările valurilor de adâncime, fără să piardă nici din timp şi nici să se rătăcească. Aşa că, având o viteză superioară tuturor torpiloarelor europene sau americane, putea face foarte uşor cincizeci de kilometri pe oră. Datorită acestei viteze extraordinare, doctorul putuse în nenumărate rândun să parcurgă nişte distante neobişnuit de lungi. Din această cauză se spunea despre doctorul Antekirtt că putea fi văzut pretutindeni, căci într-un timp foarte scurt ar fi ajuns din fundul arhipelagului până în cele mai îndepărtate puncte ale Mării Syrtelor.

Deosebirea principală dintre Thornycrofts şi maşinile doctorului era că întrebuinţa electricitatea, nu vapori supraîncălziţi, inventase nişte acumulatori puternici, în care pulea înmagazina acest fluid sub o tensiune, ca să zicem aşa, infinită. De aceea aceste maşini rapide purtau denumirea de Electric, însoţite de un simplu număr de ordine. Aşa era Electric 2, care fusese chemat la gurile Cattaro.

După ce dădu aceste ordine, doctorul aşteptă momentul de a trece la acţiune. Totodată îi înştiinţa pe Matifou şi Pescade că în curând va avea nevoie de serviciile lor.

E de prisos să mai spunem cât de încântaţi au fost cei doi prieteni aflând că în sfârşit vor avea ocazia să-şi arate tot devotamentul lor faţă de doctorul Antekirtt. Un nor, un singur nor umbri întrucâtva bucuria cu care cei doi prieteni întâmpinară această veste. Pescade trebuia să rămână la Raguza, ca să supravegheze palatul de pe aleea Stradone şi casa din strada Marinella, în timp ce Matifou urma să-l însoţească pe doctorul Anlekirtt la Cattaro. Cu alte cuvinte, era vorba de o despărţire – prima despărţire după atâţia ani de când aceşti doi tovarăşi de suferinţe trăiseră nedespărţiţi. De aceea Matifou se frământa într-una, gândindu-se că nu-l va mai avea alături pe micul său Pescade.

— Răbdare, dragul meu Matifou, răbdareâi zicea acesta. Despărţirea asta n-o să ţină mult! Numai până când jucăm piesa, şi gata. Căci, dacă nu mă-nşel, se pregăteşte o piesă straşnică, şi avem un director tot aşa de straşnic, care ne rezervă fiecăruia aici câte un rol straşnic!… Ascultă-mă pe mine ce-ţi spun. N-o să te plângi de rolul pe care trebuie să-l joci!

— Crezi?

— Sunt sigur! Haide, haide, să nu mai facem pe îndrăgostiţii, ce naiba! Nici nu e în firea ta, deşi ştiu că eşti grozav de sentimental. Dar să nu facem nici pe fricoşii. Şi tocmai tu, care eşti ca un munte… Nu, nu, tu o să fii geniul cel bun care apare la sfârşitul piesei, să pedepsească viciul şi să răsplătească virtutea…!

— Ca la teatru, zise Matifou.

— Da, ca la teatru. Te văd în rolul acesta dragă Matifou. când trădătorul nici nu se aşteaptă, apari tu, cu labele tale uriaşe, şi e destul să-ţi strângi pumnii, că ai şi adus deznodământul!… Rolul nu e lung, în schimb e simpatic! Şi unde mai pui aplauzele pe care o să le primeşti, şi banii care o să-ţi curgă gârlă!

— Da, fără îndoială, răspunse uriaşul, dar până una alta, vorba e că trebuie să ne despărţim.

— Doar pentru câteva zile! atâta îţi cer însă, să-mi făgăduieşti că în lipsa mea n-o să te prăpădeşti cu firea mâncă cum se cade, de şase ori pe zi, şi vezi de te îngraşă, dragul meu Matifou… Şi acum, îmbrăţişează-mă, sau mai degrabă fă-te că mă îmbrăţişezi, aşa ca la teatru. Dar vezi să nu mă înăbuşi!… Ce dracu’, trebuie să te obişnuieşti să mai joci şi comedie în viaţă… Îmbrăţişează-mă înc-o dată, şi să nu-l uiţi pe micul tău Pescade, care se va gândi tot timpul la iubitul său urs Matifou.

Cu asemenea mişcătoare cuvinte de rămas bun se despărţiră aceşti doi prieteni buni. când se văzu singur pe bordul Savarenei, Matifou simţi că i se rupe inima în uriaşul său piept. Chiar în ziua aceea, prietenul său se instalase la Raguza, din ordinul doctorului, care îi dădu sarcina să nu-l piardă nici o clipă din vedere pe Petru Bâthory, să supravegheze palatul Toronlhal şi să fie la curent cu tot ce se întâmplă acolo.

În răstimpul acelor ceasuri lungi pe care Pescade trebuia să le petreacă prin cartierul Stradone, cu siguranţă că ar fi întâlnit-o şi pe străina aceea (care fără îndoială avea aceeaşi însărcinare ca şi el), dacă marocana, după ce trimisese telegrama, n-ar fi părăsit Raguza pentru a se duce la un loc dinainte stabilit, unde urma să se întâlnească cu Sarcany. Aşa că Pescade nu fu stânjenit câtuşi de puţin în operaţiile lui, şi putu să-şi îndeplinească sarcina de încredere ce i se dăduse, cu toată agerimea lui obişnuită.

Desigur că Petru Băthory nu şi-ar fi putut închipui vreodată că va fi supravegheat atât de aproape, nici nu ar fi putut ghici că în locul spioanei dinainte acum îl urmăreau privirile lui Pescade. După convorbirea sa cu doctorul, după mărturisirea pe care i-o făcuse, se simţea şi mai plin de încredere în sine. Pentru ce ar mai fi ascus acuma marnei sale convorbirea pe care o avusese pe bordul Savarenei. Nu-i citea ea oare, numai din. priviri, cele mai ascunse gânduri. N-ar fi înţeles ea oare că se petrecuse o schimbare în sufletul lui, că supărarea şi deznădejdea făcuse loc speranţei şi fericirii?

Petru Bâthory mărturisi deci totul mamei sale. îi spuse cine era fata pe care o iubea, cum din pricina ei refuzase el să părăsească Raguza. Nu-i păsa de situaţia lui. Oare nu-i dăduse speranţe doctorul Antekirtt?

— Aşadar, de aceea sufereai atâta, copilul meu? zise doamna Băthory. Dumnezeu să-ţi ajute şi să-ţi dea toată fericirea care ne-a lipsit până acum!

Doamna Bâthory trăia foarte retrasă în locuinţa ei din strada Marinella. Nu ieşea în oraş decât când se ducea la liturghie, însoţită de bătrânul ei servitor, îndeplinindu-şi îndatoririle religioase cu acea cucernicie corectă şi severă a ungurilor catolici. Nu auzise niciodată vorbindu-se de familia Toronthal. Niciodată, nu-şi ridicase măcar privirea asupra acestui palat, prin faţa căruia trecea de câte ori se ducea la biserica Mântuitorului, ce ţinea de mănăstirea Franciscanilor, aproape de capătul aleii Stradone. Aşa că ea habar n-avea de fiica fostului bancher din Triest. Petru trebui să i-o descrie în amănunt, să-i spună unde o văzuse pentru întâia dată, şi că nu putea avea nici o îndoială că şi fata îl iubea. Tânărul îi vorbi cu o însufleţire, pe care doamna Bâthory o găsi foarte firească pentru sufletul gingaş şi pasionat al fiului său.

Dar ţind Petru îi spuse situaţia familiei Toronthal şi când ea află că această fală va fi una din cele mai bogate moştenitoare din Raguza, doamna Bâthory nu putu să-şi ascundă neliniştea. Va consimţi oare vreodată bancherul ca singura sa copilă să devină soţia unui tânăr fără avere, dacă nu chiar şi fără viitor?

Cu toate acestea, Petru nu găsi de cuviinţă să stăruie asupra răcelii, asupra dispreţului chiar, cu care Silas Toronthal îl întâmpinase până atunci. Se mulţumi doar să repete cuvintele doctorului, care îi spusese că putea, că trebuia să aibă încredere în prietenul tatălui său, că îl iubea aproape ca un părinte, fapt de care doamna Bâthory nu avea nici un temei să se îndoiască, ştiind ce voise să facă şi până acuma doctorul, pentru a-i veni în ajutor, ei şi fiului său. În sfârşit, nu se putu opri să nu nădăjduiască şi ca, întocmai ca şi fiul său, întocmai ca şi Borâk, care socoti cu cale să-şi dea şi el părerea, şi începând din ziua aceea pătrunse o rază de fericire în modesta casă din strada Marinella.

Duminica următoare, la biserica Franciscanilor, Petru Bâthory avu din nou bucuria să o vadă pe Sava Toronthal. Zărindu-l pe Petru, chipul fetei, veşnic întunecat de o umbră de tristeţe, se lumină deodată. Tinerii îşi vorbiră astfel numai din priviri şi inimile lor se înţeleseră. Iar când Sava se întoarse acasă, tulburată de această întâlnire, ea ducea cu dânsa ceva din fericirea pe care o citise atât de lămurit pe faţa tânărului.

În timpul acesta, Petru nu-l mai văzu pe doctor. Aştepta să-l mai invite să vină pe bordul goeletei. Trecură câteva zile, dar nu veni nici o scrisoare să-i fixeze o nouă întâlnire. „Fără îndoială că doctorul vrea să adune informaţii… se gândi el. Desigur că a venit la Raguza sau a trimis pe cineva, să culeagă amănunte despre familia Toronthal!… Poate că a ţinut chiar s-o cunoască pe Sava!… Danu e cu neputinţă ca el să-l fi văzut şi pe tatăl ei şi să-i spună despre ce este vorba… Totuşi, un singur rând din partea lui, un singur cuvânt doar, mi-ar fi făcut mare plăcere, mai ales dacă acest cuvânt ar fi fost: „Vino „. Dar cuvântul acesta nu sosi. Doamna Bâthory de-abia izbuti să mai potolească nerăbdarea fiului său. Vedea că îl apucă deznădejdea, şi acum ca era cea care trebuia să-l mai îmbărbăteze, deşi era şi ea destul de neliniştită. Doctorul trebuia doar să ştie foarte bine că uşa casei din strada Marinella îi era deschisă oricând; şi chiar în afara acestui nou interes pe care i-l purta acum lui Petru, dar măcar interesul pe care îl arătase familiei acestuia, faţă de care manifestase până acumatâta simpatie, ar fi trebuit să-i fie de ajuns pentru a-l face să mai treacă pe aici. până la urmă, Petru, care număra fiecare zi şi fiecare ceas, nu mai avu putere să rabde. Trebuia cu orice preţ să-l mai vadă pe doctorul Antekirtt. O putere de neînvins îl împingea spre Gravosa. Odată ajuns pe bordul goeletei, doctorul îi va înţelege nerăbdarea şi îl va scuza că se dusese să-l caute, chiar dacă era prea de timpuriu.

La 7 iunie, la ora opt dimineaţa, Petru Bâthory plecă de-acasă, fără să-i spună mamei sale nimic despre planurile lui. Ieşi din Raguza şi o luă spre Gravosa, cu un pas atât de grăbit, încât Pescade cu greu s-ar fi putut ţine după el, dacă n-ar fi fost atât de sprinten. Ajunse pe chei şi se opri în dreptul locului unde era ancorată Savarena în timpul ultimei sale vizite pe bord. Savarena nu mai era în port. Petru se uită peste tot să vadă dacă nu cumva îşi schimbase locul… Dar n-o mai zări nicăieri. întrebă pe un marinar ce se plimba pe chei dacă nu cumva ştie ce se întâmplase cu goeleta doctorului Antekirtt. I se răspunse că Savarena ridicase ancora încă din seara trecută şi că nu se ştie încotro plecase, aşa după cum nu se ştia nici de unde venise. Goeleta plecase! Doctorul Antekirtt dispăruse tot atât de misterios precum venise! Petru Băthory se întoarse din nou pe drumul Raguzei, de astă dată mai deznădăjduit ca oricând Fără îndoială că dacă cineva i-ar fi spus tânărului că goeleta plecase la Cattaro, el n-ar fi şovăit nici o clipă să plece după ea. Un asemenea drum însă, ar fi fost. de prisos. Căci Savarena, după ce ajunsese în dreptul gurilor Cattaro, ancorase, fără să mai intre în port. Doctorul, însoţit de Matifou, poruncise să fie duşi la ţărm de una din bărcile de pe bord, după care iahtul pornise numaidecât în larg, cu o destinaţie necunoscută.

Nu există în toată Europa un loc mai ciudat decât acesta, cunoscut sub numele de Gurile Cattaro. Cattaro nu este nicidecum un fluviu, cum ar fi îndemnat oricine să creadă: este un oraş, reşedinţă a unei episcopii, şi care a devenit capitala unui ţinut. Cât priveşte gurile, acestea nu sunt decât şase golfuleţe, aşezate la rând unul după altul, comunicând între ele prin nişte canaturi înguste pe care le poţi străbate în şase ore. Din acest şirag de lacuri mici, care se pierd printre munţii litoralului, cel din urmă, aşezat la poalele muntelui Norri, formează graniţa imperiului Austriei. Dincolo începe imperiul otoman.

Doctorul debarcase la intrarea acestor guri. Aici îl aştepta o barcă rapidă, cu motor electric, pentru a-l duce în golfuleţul cel mai îndepărtat. După ce ocoli capid Ostro, după ce trecu pe dinaintea localităţii Castel-Neovo, după ce lăsă în urmă Stolivo, apoi Perasto, loc renumit de pelerinaj, apoi Risano, unde portul dalmat începe să se amestece cu portul turcesc şi cu cel albanez, ajunse, trecând din lac în lac, până la cel din urmă, dincolo de care este clădit oraşul Cattaro.

Electric 2 era ancorat la câteva sute de metri de oraş, în apele acestea adormite şi întunecate, a căror faţă nu era tulburată de nici o adiere în această frumoasă seară de iunie. Dar doctorul nu voi să rămână pe bord. Desigur că, în interesul planurilor sale de mai târziu, lumea nu trebuia să ştie că această rapidă maşină de locomoţie era a lui. De aceea debarcă chiar la Cattaro, cu ghidul să tragă la unul din hotelurile din oraş, unde trebuia să-l însoţească şi Matifou. Barca cu motor cu care veniseră se pierdu în întuneric, înspre partea dreaptă a portului, într-un colţ al unui golfuleţ, unde trebuia să aştepte fără să fie văzută de nimeni. Aici, la Cattaro, doctorul putea să rămână tot atât de necunoscut ca şi când s-ar fi refugiat în cel mai tăinuit colţ din lume. Locuitorii acestei bogate regiuni a Dalmaţiei, slavi de origine, nici nu vor băga de seamă prezenţa unui străin în mijlocul lor.

Privindu-l dinspre golf, ai zice că oraşul Cattaro este construit într-o scobitură a muntelui Norri. Cele dintâi case se întind de-a lungul cheiului, pe care mâna omenească îl construise în acea parte a lacului unde apele înaintau până în masivul muntelui. Pacheboturile, mai ales cele ale Lloydului, precum şi cabotoarele mari ale Adriaticei acostează în partea din fund a acestui lac, căruia pomii şi verdeaţa bogată de pe ţărm îi dau un aspect vesel şi luminos. Chiar în aceeaşi seară, doctorul se ocupă cu căutarea unei locuinţe. Matifou îl urma, fără să scoată o vorbă, fără să întrebe măcar unde debarcaseră. Că era în Dalmaţia sau în China, puţin îi păsa. Se ţinea ca un câine credincios după stăpânul său. el nu era decât o prca-ascultătoare unealtă, pe care doctorul urma să o pună în funcţiune, când va socoti cu cale.

După Ce trecură de chei şi de fortificaţiile oraşului Cattaro, se înfundară într-o mulţime de străzi înguste şi aşezate în panta, pe care mişună o populaţie de patru-cinci mii de locuitori. Era ora când se închidea Poarta Mării, poartă ce nu rămlne deschisă decât,până la orele opt seara, afară de zilele când sosesc pacheboturile.

Doctorul îşi dădu seama în curând că în tot oraşul nu era nici un hotel. Trebuia deci să caute o gazdă, care să-i închirieze un apartament, ceea ce, de altfel, proprietarii din Cattaro o fac foarte bucuros, şi cu folos.

Găsiră şi gazdă, şi locuinţă. Doctorul se instala într-o stradă destul de curată, într-un apartament de la parter, care era tocmai suficient pentru el şi pentru însoţitorul său. Se înţelese cu proprietarul ca acesta să se îngrijească de hrana lui Matifou; şi cu toate că proprietarul ceru un preţ exagerat, gândindu-se la cogeamite vlăjganul pe care trebuia să-l ospăteze, afacerea fu încheiată, spre satisfacţia ambelor părţi contractante. Cât. despre doctorul Antckirtt, el urma să ia masa în oraş.

A doua zi, după ce îl lăsă pe Matifou să-şi petreacă timpul cum voia, doctorul îşi începu plimbările, ducându-se mai întâi la poştă, unde trebuiau să-i fie adresate scrisorile sau telegramele, sub iniţiale dinainte convenite. Nu-i sosise încă nimic pe adresa lui. Ieşi atunci afară din oraş, voind să cerceteze împrejurimile, în curând găsi un restaurant destul de bun, unde obişnuia să se întrunească „lumea bună” din Cattaro, adică ofiţerii, şi funcţionarii austrieci, care se considerau aici ca într-un exil, ca să nu zicem ca într-o închisoare.

Doctorul nu mai aştepta acum decât momentul de a trece la fapte. Iată care era planul său: Se hotărâse să pună pe cineva să-l răpească pe Petru Bâthory şi să-l aducă pe bordul goeletei. Dar ar fi fost foarte greu să încerce această răpire în timpul cât iahtul era ancorat la Raguza. Tânărul inginer era cunoscut în Gravosa, şi cum atenţia lumii era îndreptată asupra Savarenei şi a proprietarului ei, afacerea aceasta, adrniţând că ar fi reuşit, ar fi făcut mare vâlvă. Pe de altă parte, iahtul nu era decât un vas cu pânze, şi dacă vreun steamer din port s-ar fi luat după el, l-ar fi ajuns numaidecât. La Cattaro, insă, răpirea s-ar fi putut săvârşi în condiţii cu mult mai bune. Nimic mai uşor decât să-l atragă aici pe Petru Bâthory. Dacă doctorul i-ar fi scris un singur cuvânt, cu siguranţă că ar fi venit imediat. Aici nu-l cunoştea nimeni, cum nu-l cunoştea nici pe doctorul Antckirtt, şi de îndată ce ar fi fost pe bord, Electric ar fi pornit în larg. Petru Băthory ar fi aflat atunci tot ceea ce nu ştia despre trecutul lui Silas Toronthal, şi, în faţa amintirii tatălui său, chipul Savei i s-ar fi şters din minte pentru totdeauna.

Acesta era planul ce putea fi adus la îndeplinire foarte uşor. încă vreo două sau trei zile – ultimul termen pe care şi-l fixase doctorul – şi treaba era gata: Petru urma să fie despărţit pentru totdeauna de Sava Toronthal.

A doua zi, 9 iunie, sosi o scrisoare de la Pescade. Scria că n-avea nimic nou de comunicat în legătură cu palatul de pe aleea Stradone. cât despre Petru Bâthory, Pescade nu-l mai văzuse din ziua când tânărul venise la Gravosa, cu douăsprezece ore după plecarea goeletei. Cu toate acestea, nu se putea ca Petru să fi părăsit Raguza; de bună seamă că stătea toată ziua închis în casă. Pescade bănuiaşi nu se înşelacă plecarea Savarenei adusese această schimbare în obiceiurile tânărului inginer, mai ales că în ziua aceea se întorsese acasă deznădăjduit, văzând că iahtul plecase.

Doctorul se hotărî să treacă la fapte chiar de a doua zi, scriindu-i o scrisoare lui Petru Bâthory, crisoare prin care să-l invite să vină numaidecât la Cattaro. Dar o Întâmplare cu totul neaşteptată urma să schimbe aceste planuri, îngăduind hazardului să intervină pentru aajunge la acelaşi rezultat.

Sera, pe la orele opt, doctorul se afla pe cheiul Caitaro, când se anunţă sosirea pachebotului Saxonia. Saxonia venea de la Brindisi, unde, după ce făcuse escală, luase nişte pasageri. Se ducea la Triest, trecând pe la Catlaro, Raguza, Zâna şi alte porturi de pe coasta austriacă a Adriaticei. Doctorul stătea la debarcader, când, deodată, la lumina palidă a amurgului, privirea îi fu ca imobilizată la vederea unui călător, ale cărui bagaje erau transportate pe chei.

Acest om, în vârstă cam de vreo patruzeci de ani, cu un aer semeţ, chiar obraznic, dădea ordine cu o voce tare. Era una din fiinţele acelea care par a fi nişte mojici chiar când sunt politicoşi.

— El… aici… la Cattaro!

Acestea fură cuvintele care erau cât pe-aci să-i scape de pe buze doctorului; dar se reţinu, nu fără greutate, înfrânându-şi în acelaşi timp o mişcare de mânie, care-i aprinse privirea. Pasagerul acesta era Sarcany. Trecuseră cincisprezece ani de când îndeplinise funcţia de contabil în casa contelui Zathmar. Judecând cel puţin după costumul pe care-l purta, nu mai era acel vântură-lume pe care l-am văzut rătăcind pe străzile Triestului la începutul acestei povestiri. Purta un elegant costum de voiaj şi un pardesiu croit după ultima modă, iar cuferele lui, cu o mulţime de arămuri, arătau că fostul samsar din Tripolitania se obişnuise acum cu un trai pe picior mare.

De altfel, de cincisprezece ani încoace, Sarcany dusese o viaţă de plăceri şi de lux, mulţumită uriaşei sume ce îi revenise din jumătatea averii contelui Mathias Sandorf. Cu ce mai rămăsese din ea, nici cei mai buni prieteni ai săi, dacă ar fi avut prieteni, n-ar fi putut-o spune. în tot cazul părea foarte îngrijorat, neliniştit chiar. Care să fi fost pricina? Era foarte greu să pătrunzi în străfundurile acestei firi atât de închise.

„De unde vine oare?… Unde se duce?” se întreba doctorul, care nu-l pierdea nici o clipă din ochi.

Nu-i fu greu să afle de unde venea Sarcany, după ce îl întrebă pe căpitanul Saxonici. Pasagerul luase pachebotul de la Brindâsi. Dar oare, venea din nordul sau din sudul Italiei? Nu ştia nimeni. De fapt, venea din Siracuza. Chici primi telegrama marocanei, părăsi imediat Sicilia, ca să vină la Cattaro.

Într-adevăr, la Cattaro – loc de întâlnire pe care îl stabiliseră dinainte – îl aştepta femeia aceea, a cărei misiune la Raguza părea că se terminase. Străina era acolo, pe chei, aşteptând sosirea pachebotului. Doctorul o zări, îl văzu pe Sarcany îndreptându-se spre ea, putu auzi chiar aceste cuvinte pe care femeia le spunea în arabă şi pe care doctorul le înţelese:

— Era timpul să vii Sarcany nu răspunse decât printr-un semn din cap. Apoi, după ce supraveghease depunerea bagajelor sale la vamă, o luă împreună cu marocana înspre dreapta, astfel încât să ocolească zidurile oraşului, fără să intre în oraş prin Poarta Mării. Doctorul părea că şovăie. Oare îi va scăpa Sarcany? Oare trebuia să-l urmărească?

Întorcându-se, îl văzu pe Matifou care privea ca un gură-cască la debarcarea şi îmbarcarea pasagerilor Saxoniei. La un gest al său, uriaşul veni numaidecât.

— Ascultă Matifou, îi spuse el arătând pe Sarcany care se îndepărta, vezi pe omul acela?

— Da.

— Dacă ţi-aş spune să pui mâna pe el, ai face-o?

— Da.

— Dar dacă se împotriveşte, o să-l pui în neputinţă de a fugi?

— Da.

— Nu uita însă că vreau să-l am viu!

— Da.

Matifou nu vorbea mult, dar meritul lui era tocmai că vorbea cât se poate de limpede. Doctorul putea conta pe el. Porunca pe care o primise o va îndeplini, fără îndoială. cât despre marocană, ar fi fost de ajuns să o lege burduf, să-i pună căluş în gură şi să o azvârle într-un colţ până să poată da ea alarma, Sarcany ar fi fost pe bordul Electricului. întunericul – deşi nu era încă o beznă adâncă – urma să uşureze executarea acestui plan.

În timpul acesta, Sarcany şi străina îşi continuau drumul, ocolind zidurile oraşului, fără să-şi dea seama că erau spionaţi şi urmăriţi. Mergeau tăcuţi. Desigur că nu voiau să-şi vorbească decât undeva, unde ştiau că nu-i putea auzi nimeni. Ajunseră astfel aproape de poarta dinspre miazăzi, care deschidea drumul ce ducea din Cattaro spre munţii de la frontiera austriacă.

Acolo e un târg important, un bazar bine cunoscut al muntenegrenilor. Aici îşi desfac ei mărfurile, căci nu au voie să intre în oraş decât în număr foarte restrâns, după ce mai întâi trebuie să-şi lase armele. în fiecare săptămână, muntenii aceştia vin marţea, joia şi sâmbăta din Njegus sau din Celinje, şi fac un drum de cinci sau şase ore, ca să aducă la târg nişte ouă, cartofi, păsări, ba chiar câteva legături de lemne, care se vând d repede şi pe un preţ bun. în ziua aceea era tocmai marţi. Câteva grupuri, care nu-şi terminaseră vânzarea decât foarte târziu, rămăseseră să-şi petreacă noaptea aici în bazar. Erau vreo treizeci de munteni; umblau de colo-colo, stăteau de vorbă, discutau, se certau, unii se şi întinseseră pe jos ca să doarmă, alţii frigeau la un foc de cărbuni un miel pus la frigare, aşa cum se obişnuieşte la albanezi. Aici veniră să caute adăpost Sarcany şi însoţitoarea lui, în locul acesta, pe care se vede că îl cunoşteau de mult. Aici puteau foarte bine sta de vorbă în tihnă, şi chiar să rărnână peste noapte, să nu mai umble să-şi caute gazdă, pe care poate că nici n-ar fi găsit-o. De altfel, de când venise la Cattaro, străina nici nu îşi dăduse osteneala să-şi caute vreo locuinţă.

Doctorul intră, urmat de Matifou, în bazarul acesta foarte întunecos. în fund se vedeau licărind ici şi colo câteva vetre, fără flacără, şi prin urmare fără lumină. Totuşi, în asemenea împrejurări, răpirea lui Sarcany era o ’treabă destul de grea, afară numai dacă n-ar fi plecat de aici înainte de a se crăpa de ziuă. Doctorul avea deci toate motivele să regrete că nu-şi pusese în aplicare planul încă pe când aceştia erau pe drum, între Poarta Mării şi Poarta dinspre miazăzi. Dar acum era prea târziu. Nu mai rămânea altceva de făcut decât să aştepte să se ivească o împrejurare favorabilă. în orice caz, barca aştepta în dosul stâncilor, la mai puţin de două sute de paşi de bazar, iar la vreo patru sute de metri se vedea nedesluşit silueta neagră a Electricului, al cărui felinar din faţă arăta locul unde era ancorat.

Sarcany şi marocana se retraseră într-un colţ foarte întunecos, lângă un grup de munteni, care şi adormiseră. Ar fi putut deci să stea de vorbă în tihnă despre treburile lor, fără să fie auziţi de cineva, dacă doctorul, înfăşurat în mantaua lui de călătorie, n-ar fi izbutit să se strecoare printre ceilalţi munteni, care nu-l băgară în seamă. Matifou se piti cât putu mai bine, dar stătea gata pentru orice la cel dintâi semnal al doctorului.

Prin simplu fapt că vorbeau în limba arabă, Sarcany şi străina erau desigur încredinţaţi că niciunul din cei de pe aici nu-i putea înţelege. Dar se înşelau, căci doctorul era şi el de faţă. Cunoscând bine toate graiurile din răsăritul apropiat şi din nordul Africii, el nu pierdea un singur cuvânt din această convorbire.

— Ai primit telegrama pe care ţi-am trimis-o la Siracuza? zise marocana.

— Da Namir, răspunse Sarcany, şi am plecat chiar a doua zi cu Zirone.

— Unde e Zirone?

— Prin împrejurimile Cataniei, unde îşi organizează o nouă bandă.

— Mâine trebuie să te duci la Raguza, Sarcany, şi să-l vezi pe Silas Toronthal!

— O să mă duc să-l văd! Aşadar, nu te-ai înşelat, Namir. Zici că era timpul să viu…?

— Da… Fiica bancherului…

— Fiica bancherului, repetă Sarcany, cu un glas atât de ciudat, încât doctorul nu se putu stăpâni să nu tresară.

— Da!… fiica lui, zise Namir.

— Cum, urmă cu un ton batjocoritor Sarcany, îşi îngăduie să-şi dea frâu liber inimii, fără încuviinţarea mea?

— Văd că ai rămas mirat, Sarcany. Şi cu toate acestea, aşa e. O să fii însă şi mai mirat, când o să-ţi spun cine e acela care vrea să se însoare cu Sava Toronthal!

— Vreun nobil ruinat, care vrea să-şi refacă averea cu milioanele socrului

— Aşa e, continuă Namir, un tânăr de origine nobilă, clar fără avere.

— Şi cum se numeşte neobrăzatul?

— Petru Bâthory.

— Petru Bâthory! exclamă Sarcany. Petru Bâthory să se însoare cu fata lui Silas Toronthal!

— Potoleşte-te, Sarcany, zise Namir, căutând să-l liniştească. Pentru mine nu mai e nici un secret faptul că fata lui Silas Toronthal şi fiul lui Ştefan Bâthory se iubesc. Dar poate că Silas Toronthal nu ştie nimic, despre asta!

— El… să nu ştie!… făcu Sarcany.

— Da, cred că nu ştie, şi de altfel nici n-ar consimţi în ruptul capului…

— Mai ştii! răspunse Sarcany. Silas Toronlhal e în stare de orice… e în stare chiar să consimtă la căsătoria aceasta, măcar numai pentru a-şi mai linişti conştiinţa, dacă cumva în ultimii cincisprezece ani îşi va fi făcut rost de o conştiinţă!… Noroc că mai sunt şi eu pe aici, ca să-i dau peste cap tot jocul! Mâine voi fi la Raguza!

— Bine, zise Namir, care se părea că are oarecare putere asupra lui Sarcany.

— Fata lui Silas Toronlhal nu va fi a altuia decât a mea, auzi tu ce-ţi spun, Namir. Şi prin ea o să-mi refac eu averea.

Doctorul auzise tot ce trebuia să audă. Puţin îi păsa acum de ceea ce avea să mai vorbească străina cu Sarcany.

Iată deci, că mâna lui Dumnezeu intervenea într-o operă de dreptate omenească: un ticălos venea să ceară în căsătorie pe fiica unui alt ticălos, asupra căruia avea toată puterea. De acum înainte n-avea de ce să se mai teamă pentru Petru Bâthory, pe care rivalul, acesta avea să-l înlăture. Aşa că era de prisos să-l mai cheme la Cattaro, şi mai ales era de prisos să caute să-l răpească pe omul acesta, care pretindea cinstea de a ajunge ginerele lui Silas Toronthal.

— Ticăloşii ăştia n-au decât să se unească între ei prin căsătorii şi să facă una şi aceeaşi familie, îşi zise doctorul. Vom vedea noi, pe urmă, ce mai e de făcut!

Apoi se îndepărtă, după ce îi făcu semn lui Matifou să-l urmeze. Matifou, care nu întrebase de ce voia doctorul Antekirtt să-l pună să-l înhaţe pe pasagerul de pe Saxonia, nu întrebă nici de ce renunţa acum la această răpire.

A doua zi, 10 iunie, către ora opt şi jumătate seara, uşile salonului cel mare din palatul de pe aleea Stradoie se deschideau larg şi un servitor anunţa cu glas tare:

— Domnul Sarcany!