I. PREZIDIUL DIN CEUTA

În ziua de 21 septembrie, la trei săptămâni după ultimele evenimente petrecute în provincia Cataniei, un steam-iaht rapid – Ferralo – naviga pe un vânt plăcut dinspre nord-vest, între vârful peninsulei europene, care pe pământul Spaniei este posesiune engleză, şi vârful peninsulei Almina, care pe teritoriul marocan este posesiune spaniolă. Dacă ar fi să dai crezare mitologiei, distanţa de patru leghe ce desparte aceste două ţărmuri ar îi opera lui Hercule – un precursor al domnului de Lesseps – care cică ar fi deschis zăgazurile apelor Atlanticului, sfărâmând cu o lovitură de măciucă această porţiune de brâu a Mediteranei.

Pescade nu uită să-i spună prietenului său Matifou aceste lucruri, arătându-i stânca Gibraltaruluî, spre nord, iar spre sud, muntele Hacho. într-adevăr, legendarele Calpe şi Abyla sunt tocmai cele două coloane de stâncă ce poartă şi acum numele vestitului lor strămoş. Desigur că Matifou ar fi apreciat cum se cuvine acest „tur de forţă”, fără ca în sufletul său simplu şi modest să se strecoare vreo umbră de invidie. Acest Hercule al Provenţei s-ar fi închinat în faţa fiului lui Jupiter şi al Alcmenei. Dar Matifou nu se afla acum printre pasagerii steam-iahtului. Şi nici Pescade. Rămăseseră amândoi în Antekirtta, unul îngrijindu-l pe celălalt. Dacă ar fi fost nevoie, mai târziu, de ajutorul lor, ar fi fost chemaţi printr-o depeşă şi aduşi numaidecât cu unul din Electricele insulei.

Numai doctorul şi Petru Băthory se aflau pe bordul lui Ferrato, al cărui comandant era căpitanul Kostrik, iar Luigi era comandant-secund. Ultima expediţie făcută în Sicilia pentru a da de urmele lui Sarcany şi Silas Toronthal nu dăduse nici un rezultat, căci se terminase prin moartea lui Zirone. Trebuiau deci să continue cercetările, silindu-l pe Carpena să spună tot ce ştie despre Sarcany şi complicele său. Şi cum spaniolul, condamnat la muncă silnică pe viaţă, fusese trimis în presidiul din Ceuta, trebuia căutat acolo, căci numai acolo puteau sta de vorbă cu el.

Ceuta este un orăşel fortificat, o mică cetate, un fel de Gibraltar spaniol, aşezat pe povârnişul răsăritean al muntelui Hacho. Spre portul Ceutei se îndrepta acum steam-iahtul. Era ora nouă dimineaţa şi mai erau încă trei mile până la ţărm. Această gură a Mediteranei forfoteşte de viaţă şi de mişcare. Pe aici se adapă Mediterana din apele Atlanticului. Pe aici intră miile de vase, venind din Europa septentrională şi din cele două Americi, care se îngrămădesc în sutele de porturi înşirate de-a lungul imensului său perimetru. Pe aici intră sau ies acele uriaşe pacheboturi şi acele vase de război, cărora geniul unui francez le-a deschis o poartă înspre Oceanul Indian şi înspre mările sudului. Nu există ceva mai pitoresc decât canalul acesta îngust, încadrat între munţii aceştia cu un aspect atât de variat, înspre nord se profilează crestele munţilor Andaluziei, înspre sud, de-a lungul acestor coaste minunat crestate, începând de la capul Spartei şi până la peninsula Almina, se înalţă unele în spatele celorlalte culmile întunecate ale Bullonilor, muntele Maimuţelor, vârfurile munţilor Sepiem fratres în dreapta şi în stânga se văd oraşe pitoreşti, ghemuite în fundul unor golfuleţe, aşternute la poalele dealurilor sau întinzându-se de-a lungul prundurilor joase, dominate de înălţimile munţilor ce se văd în zare – oraşele Tarifa, Algesiras, Tanger, Ceuta. Apoi, între aceste două ţărmuri, în faţa vapoarelor rapide pe care nici marea, nici vântul nu le pot opri, sau a vaselor cu pânze pe care uneori briza dinspre vest le ţin pe loc cu sutele la gura Atlanticului, se desfăşoară priveliştea întinderilor de ape veşnic în mişcare, veşnic schimbătoare, ici cenuşii şi învolburate, colo albastre şi liniştite, învrâstate de crestele valurilor ce marchează linia dantelată şi în zig-zag a contracurenţilor. Nimeni nu poate rămâne nepăsător în faţa farmecului acestor minunate privelişti pe care două continente, Europa şi Africa, le pun faţă în faţă, aici, în strâmtoarea Gibraltarului. între timp, Ferrato se apropia cu viteză de ţărmul african. Golful, în fundul căruia se ascunde Tangerul, începea să se strâmteze, în timp ce stâncile Ceutei se zăreau cu atât mai limpede, cu cât dincolo, ţărmul coteşte înspre sud. Se vedeau din ce în ce mai lămurit, ca un ostrov uriaş, ivindu-se pe neaşteptate la poalele unui cap, legat de continent printr-un istm îngust. Mai sus, înspre creasta muntelui Hacho, se zărea acum o mică fortăreaţă, construită pe locul unde odinioară fusese o cetăţuie romană, în care stau tot timpul de veghe paznicii însărcinaţi cu supravegherea strâmtorii şi mai ales a teritoriului marocan, teritoriu în care e cuprinsă şi Ceuta. Aşezarea acestui oraş pe ţărmul mării este întrucâtva asemănătoare aşezării micului principat Monaco de pe teritoriul francez. La ora zece dimineaţa, Ferrato aruncă ancora în acest port, sau mai bine-zis la vreo patru sute de metri de debarcaderul bătut din plin de valurile din larg. Nu este aici decât o radă pentru vasele străine, larg expusă talazurilor Mediteranei. Din fericire, când vasele nu pot ancora la. vest de Ceuta, se găseşte un alt loc de ancorare de cealaltă parte a stâncilor, la adăpost de vâturile dinspre uscat.

După ce organele sanitare se urcară pe bord, după ce hârtiile vasului fură vizate şi găsite în perfectă regulă, către ora unu după-amiază, doctorul, însoţit de Petru, coborî pe cheiul de la poalele zidurilor oraşului. Nu mai încăpea nici o îndoială că voia să pună mâna pe Carpena. Dar cum să procedeze? Aceasta urmă să o hotărască abia după ce va cerceta locurile şi orientându-se după împrejurări, fie răpindu-l pe spaniol cu forţa, fie chiar înlesnindu-i evadarea din presidiul Ceutei.

De astă dată, doctorul nu căută nicidecum să se ascundă. Dimpotrivă. Agenţii săi, care veniseră numaidecât pe bord, răspândiseră repede ştirea sosirii acestui personaj atât de celebru. Cine, în toate ţările acestea arabe, de la Canalul de Suez şi până la capul Spartei, nu auzise de faima acestui mare învăţat, care trăia acum în insula sa Antekirtta, din îndepărtatul colţ ai Mării Syrtelor. Aşa că, atât spaniolii, cât şi marocanii îi făcură o primire entuziastă. De altfel fu îngăduită şi vizitarea vasului Ferrato, şi o mulţime de bărci se apropiară de iaht.

Bineînţeles că tot zgomotul acesta în jurul persoanei sale îşi avea rostul lui bine cumpănit în cadrul planurilor pe care şi le făcuse doctorul. Faima sa trebuia să-i vină în ajutorul acestor planuri. De aceea, nici el, nici Petru nu căutară să se sustragă din faţa manifestaţiilor publicului. Mai întâi închiriară o trăsură de la cel mai mare hotel din Ceuta şi vizitară oraşul cu străzile lui înguste, cu casele mohorâte, semănând una cu cealaltă, ici-colo cu grupuri de pomi piperniciţi şi plini de praf, printre care se ascundea câte o cârciumă nenorocită, cu vreo două clădiri publice cu aspect de cazărmi, într-un cuvânt, nimic deosebit, afară doar de cartierul maurilor, ceva mai puţin şters decât celelalte. Către ora trei, doctorul porunci să fie dus la guvernatorul Ceutei, căruia voia să-i facă o vizită, un act de curtoazie foarte firesc din partea unui străin de seamă.

E de prisos să mai spunem că acest guvernator nu putea să fie un funcţionar civil. Ceuta este, mai îutâi de toate, o colonie militară, numărând ca la vreo zece mii de suflete, de ofiţeri şi soldaţi, de negustori, Pecari sau marinari, răsfiraţi atât pe întinsul oraşului, cât şi pe fâşia de teren ce se prelungeşte înspre răsărit, până la marginile acestei posesiuni spaniole. Ceuta era administrată pe atunci de colonelul Guyarre. Acest ofiţer superior avea sub ordinele sale trei batalioane de infanterie, aparţinând armatei de pe continent şi care îşi făceau stagiul aici în Africa, un regiment permanent de pază a coloniei, două baterii de artilerie, o companie de pontonieri, plus o companie de mauri, ale căror familii locuiesc într-un cartier separat. cât despre condamnaţi, numărul lor se ridica la vreo două mii.

Ca să ajungă din oraş la reşedinţa guvernatorului, trăsura trebui să o ia pe un drum pietruit, din afara zidurilor oraşului, care ducea până la capătul dinspre răsărit al coloniei. în dreapta şi în stânga drumului, fâşia aceasta de pământ cuprins între poalele munţilor şi ţărmul mării este bine cultivată, datorită muncii sârguincioase a locuitorilor, care au dus o luptă înverşunată împotriva acestui pământ destul de neroditor. Nu lipsesc de aici nici legumele de tot felul, nici pomii fructiferi, dar nu e mai puţin adevărat că nici braţele de muncă nu lipsesc. Căci deţinuţii nu sunt întrebuinţaţi numai de către slat, fie în ateliere speciale, fie la lucrările de fortificaţii, fie la şoselele ce trebuiesc tot timpul bine întreţinute, ba chiar şi în poliţia oraşului, când buna lor purtare îngăduie să fie folosiţi ca paznici, fiind în acelaşi timp ei înşişi păziţi. Aceşti oameni, trimişi în presidiul din Ceuta pentru a-şi ispăşi pedepsele începând de la douăzeci de ani şi până la condamnarea la muncă silnică pe viaţă, pot fi întrebuinţaţi şi de persoanele particulare în anumite condiţii, stabilite de guvernator.

În timpul cât vizitase Ceuia, doctorul întâlnise câţiva dintre ei, umblând liberi pe străzile oraşului, şi anume, chiar dintre aceia care sunt întrebuinţaţi la muncile gospodăreşti; îi văzu însă într-un număr mult mai mare, în afara zidurilor oraşului, lucrând pe şosele şi la câmp. Ceea ce trebuia să afle doctorul înainte de toate erau: în care din aceste categorii de condamnaţi se afla Carpena? Căci planul doctorului putea suferi o schimbare, după cum spaniolul, închis sau liber, lucra la persoane particulare sau era întrebuinţat la lucrările obşteşti.

— Întrucât a fost condamnat de curând, îi spuse el lui Petru, se prea poate să nu se bucure încă de avantajele pe care le au condamnaţii mai vechi şi care în acest timp au avut o purtare mai bună.

— Dar dacă e închis? întrebă Petru.

— Înseamnă că-l vom putea răpi mai greu, răspunse doctorul. în orice caz, trebuie să-l răpim, şi-l vom răpi!

În timpul acesta, trăsura mergea lin pe drum, în trapul domol al cailor. La două sute de metri în afara zidurilor oraşului, un număr de deţinuţi supravegheaţi de paznici lucrau la pietruirea şoselei. Erau vreo cincizeci, unii spărgând piatra, alţii răspândind-o pe şosea sau bătătorind-o cu nişte tăvăluguri. Aşa că trăsura trebui să meargă pe marginea drumului, pe unde nu se lucra încă. Deodată, doctorul îl apucă de braţ pe Petru.

— Uite-l! îi zise el în şoaptă.

Un individ stătea sprijinit în coada cazmalei, la vreo douăzeci de paşi de tovarăşii săi. era Carpena. iată că, după cincisprezece ani, doctorul îl recunoscuse pe sărarul din Istria, în aceste haine de condamnat, aşa cum Maria Ferrato îl recunoscuse în hainele lui de maltez, când îl întâlnise pe uliţele din Manderaggio. Criminalul acesta, tot pe atât de trândav, pe cât era de nepriceput la nici o meserie, nu putea fi întrebuinţat nici măcar în atelierele presiciului. Nu era bun decât la munca asta brută, de a sparge piatră pe o şosea.

Dar de-aci doctorul îl recunoscuse, în schimb Carpena nu putea să recunoască în el pe contele Mathias Sandorf. De-abia îl zărise atunci, în casa pescarului Andrea Ferrato, în momentul când îi adusese acolo pe agenţii poliţiei. Totuşi auzise şi el, ca toată lumea, despre sosirea la Ceuta a doctorului Antekirtt. Or, Carpena ştia că acest doctor atât de renumit era tocmai persoana despre care îi vorbise Zirone, în noaptea aceea, când se întâlniseră pe coasta Siciliei, lângă grota lui Polifem – era omul de care Sarcany îi sfătuia să se păzească ca de foc, era milionarul pe care banda lui Zirone încercase zadarnic să-l răpească atacând Casa Inglese.

Ce se va fi petrecut oare în mintea lui Carpena, când se pomeni pe neaşteptate în faţa doctorului? Ce fel de gânduri se vor fi întipărit, ca pe o placă fotografică, în mintea lui, într-o străfulgerare de o clipă? Ar fi greu de ghicit. Dar, deodată, spaniolul simţi că doctorul pune stăpânire pe întreaga lui fiinţă printr-un fel de forţă morală, că întreaga sa fiinţă se topea în faţa persoanei doctorului, că o voinţă străină, mai puternică decât voinţa lui, îl copleşea cu totul. Zadarnic voi să i se împotrivească, nu izbuti, trebui să i se supună.

Doctorul, oprind trăsura, se uită la el îndelung, cu o privire pătrunzătoare. Flăcările acestor priviri produceau asupra lui Carpena un efect ciudat şi irezistibil. Puterile începură parcă să-l părăsească. Simţi că i se bat pleoapele, închise ochii, şi un fior puternic îi trecu prin tot trupul. Apoi când fu anesteziat complet, Carpena se prăbuşi pe marginea şoselei, fără ca tovarăşii săi să fi băgat de seamă ceva. De altfel, chiar dacă ar fi observat ceva, Carpena căzuse într-un somn hipnotic, din care nu-l puteau trezi niciunul din ei. Apoi, doctorul porunci vizitiului să-şi continue drumul înspre reşedinţa guvernatorului. Toată scena aceasta nu-l reţinuse din drum mai mult de o jumătate de minut. Nimeni nu băgase de seamă ce se petrecuse între spaniol şi el, nimeni în afară de Petru Bâthory.

— De acum înainte, omul acesta este al meu, zise doctorul, şi-l voi putea constrânge…

— Să ne spună tot ce ştieântrebă Petru.

— Nu, ci să facă tot ce voiesc eu să facă, şi fără ca el să ştie ce face. De altfel, de la cea dintâi privire mi-am dat seama că-l pot stăpâni, că-l pot aduce cu totul sub puterea voinţei mele.

— Totuşi, omul ăsta nu e un om bolnav…

— Cum, adică? Crezi că aceste efecte ale hipnozei nu se produc decât asupra nevropaţilor? Nu, Petru, dimpotrivă, tocmai aceştia sunt mai refractari!

E nevoie, din contră, ca mediumul să aibă o voinţă personală destul de trează, şi am avut norocul să găsesc în acest Carpena o fire cu totul gata să se supună influenţei mele. De aceea va rămâne adormit atâta timp cât eu nu voi interveni ca să-l trezesc.

— Bine, fie, zise Petru, dar la ce foloseşte asta, din moment ce, chiar în starea în care se găseşte el acuma, este cu neputinţă să-l facă să ne spună tot ceea ce ne interesează pe noi?

— Ai dreptate, zise doctorul, bineînţeles că eu nu-l pot face să spună ceea ce nici eu însumi nu ştiu. Dar ceea ce îmi stă mie în putere, este ca atunci când voi găsi de cuviinţă să-l silesc să facă ce vreau eu, fără ca el să se poată împotrivi. De pildă, mâine-poimâine, peste opt zile, peste şase luni, chiar dacă este treaz, dacă vreau, eu să plece de aici, va pleca…!

— Să plece de aici! făcu Petru. Să plece aşa, cu una, cu două?… Vorba e dacă o să-l lase paznicii!

Căci influenţa sugestiei nu poate merge atât de departe, încât să-l ajute să-şi rupă lanţurile, sau să spargă poarta ocnei, sau să treacă peste un zid peste care nu se poate trece…

— Ai dreptate, zise doctorul, nu-l pot sili să facă ceea ce eu însumi n-aş putea să fac, şi tocmai de aceea mă duc acum să-i fac o vizită guvernatorului Ceutei!

Doctorul Antekirlt nu exagera câtuşi de puţin. Aceste fenomene de hipnoză sunt acum recunoscute de toată lumea. Lucrările şi observaţiile lui Charcot, Brown-Sequart, Azam, Richet, Dumontpallier, Mandsley, Bernheim, Hack Tuke, Rieger şi ale altor alţi savanţi nu mai pot lăsa nici o umbră de îndoială în privinţa lor. în timpul călătoriilor sale în Orient, doctorul putuse studia cele mai interesante dintre aceste lucrări şi adusese acestei ramuri a psihologiei o mulţime de observaţii noi. Era, aşadar, la curent cu aceste fenomene şi cu rezultatele care pot fi obţinute, înzestrat el însuşi cu o mare putere de sugestie, pe care şi-o exercitase adeseori în Asia mică, tocmai pe aceasta se baza el, plănuind să pună mâna pe Carpena, căci se dovedise că spaniolul nu era refractar acestei influenţe.

Dar dacă doctorul se putea socoti acum stăpân pe voinţa lui Carpena, dacă-l putea face să acţioneze când şi cum voia el, transmiţându-i propria-i voinţă, mai trebuia însă ca deţinutul să aibă şi o oarecare libertate, de mişcare, când va veni momentul să-l facă să săvârş’ească cutare sau cutare lucru. Dar pentru asta avea nevoie de autorizaţia guvernatorului. Iar doctorul spera că va obţine această autorizaţie de la colonelul Guyarre, care ar putea înlesni evadarea spaniolului.

Peste zece minute, trăsura ajunse în dreptul marilor cazărmi, situate aproape de capătul coloniei, şi opri în faţa reşedinţei guvernatorului. Colonelul Guyarre fusese informat despre prezenţa doctorului Antekirtt la Ceuta. Acest personaj, devenit celebru graţie însuşirilor sale excepţionale şi averii sale uriaşe, era un fel de suveran care se afla într-o călătorie de plăcere. Aşa că, după ce fu introdus în salonul rezidenţei, guvernatorul îi făcu cea mai frumoasă primire, atât lui, cât şi tânărului său însoţitor, Petru Bâthory. Şi, înainte de toate, se oferi să-i conducă să viziteze colonia, „acest crâmpei de Spanie care se adânceşte într-un mod atât de fericit în teritoriul Marocului”.

— Primim cu multă plăcere invitaţia dumneavoastră, domnule guvernator, răspunse doctorul în limba spaniolă, limbă pe care Petru Bâthory o înţelegea şi o vorbea şi el tot atât de curent. Dar nu ştiu dacă vom avea timp suficient ca să putem profita de amabilitatea dumneavoastră.

— Oh, colonia nu e mare, domnule doctor, răspunse guvernatorul. într-o jumătate de zi am şi străbătut-o în lung şi în lat. De altfel, nu aveţi de gând să rămâneţi aici mai mult timp?

— Nu, doar vreo patru sau cinci ore, răspunse doctorul. Trebuie să plec chiar astă-seară la Gibraltar, unde sunt aşteptat mâine dimineaţă.

— Să plecaţi chiar astă-searăe, xclamă guvernatorul, îngăduiţi-mi să insist să mai rămâneţi. Vă asigur, domnule doctor, că mica noastră colonie militară merită să fie vizitată mai îndeaproape. Fără îndoială că aţi văzut multe lucruri în timpul călătoriilor dumneavoastră, dar vă asigur că, măcar în privinţa sistemului său penitenciar, Ceuta merită să atragă atenţia atât a savanţilor cât şi a economiştilor!

Fireşte că, dintr-un amor propriu, guvernatorul îşi cam lăuda colonia. Cu toate acestea nu exagera de loc, căci sistemul adminsitrativ al presidiului Ceutei – identic celui al presidiilor Sevillei – este considerat ca unul dintre cele mai bune din întreaga lume, atât în privinţa condiţiilor de trai a deţinuţilor, cât şi a îndreptării lor. Guvernatorul stărui, deci, ca un om atât de eminent ca doctorul Antekirtt să binevoiască a-şi amâna plecarea, pentru a onora cu vizita sa diferitele servicii ale penitenciarului.

— Îmi e cu neputinţă, domnule guvernator. Dar, astăzi, sunt al dumneavoastră, şi dacă doriţi…

— Acum este ora patru, zise colonelul Guyarre, aşa că vedeţi ce puţin timp ne mai rămâne…

— Adevărat, răspunse doctorul, şi regret cu atât mai mult, cu cât, aşa după cum dumneavoastră ţineţi să vă vizitez colonia, eu aş fi dorit să-mi faceţi cinstea de a-mi vizita iahtul!

— Şi nu puteţi cu nici un chip, domnule doctor, să vă amânaţi cu o zi plecarea la Gibraltar?

— Aş face-o cu plăcere, domnule guvernator, dacă o întâlnire pe care, după cum vă spuneam, o am fixată pentru mâine dimineaţă, nu m-ar sili să pornesc chiar în astă-seară!

— Îmi pare foarte rău, răspunse guvernatorul, şi am să regret totdeauna că n-am putut să vă reţin mai mult. Dar, băgaţi de seamă! Vasul dumneavoastră se află sub bătaia tunurilor fortăreţei mele, şi dacă vreau, numaidecât îl dau la fund!

— Gândiţi-vă şi la represalii, domnule guvernator, răspunse doctorul, râzând. Vreţi să intraţi în conflict cu puternicul regat al Antekirttei?

— Ştiu că riscul ar fi prea mare, răspunse guvernatorul, pe acelaşi ton de glumă. Dar ce nu riscă omul, ca, să vă poată avea alături încă douăzeci şi patru de ore?

Petru, care nu luase parte la această convorbire, se întreba dacă doctorul mergea sau nu spre ţinta pe care şi-o propusese. Hotărârea acestuia de a părăsi Ceuta chiar în seara aceea îl cam mira. Cum putea fi pusă la cale, într-un timp atât de scurt, evadarea lui Carpenapeste câteva ceasuri, deţinuţii se vor întoarce în presidiu, unde vor sta închişi tot timpul nopţii. în asemenea împrejurări era foarte problematic ca să i se creeze spaniolului vreo posibilitate de a putea evada de acolo.

Dar Petru înţelese că doctorul urmărea un plan bine cumpănit, când îl auzi spunând:

— Într-adevăr, domnule guvernator, sunt dezolat că nu vă pot satisface această dorinţă, cel puţin azi. Dar poate că am putea aranja lucrurile într-alt fel.

— Spuneţi cum, domnule doctor?

— Ca să fiu mâine dimineaţă la Gibraltar, trebuie să plec de astă-seară. Cred însă că nu voi rămâne pe acele stânci engleze mai mult de două sau trei zile. Azi e joi, şi în loc să-mi continui drumul înspre nordul Mediteranei, nimic mai simplu decât să trec iarăşi duminică dimineaţă prin Ceuta…

— Nimic mai simplu, într-adevăr, răspunse guvernatorul, şi de asemenea nimic mai plăcut pentru mine decât să vă reîntoarceţi. E adevărat că stărui atâta şi dintr-un amor propriu. Dar cine pe lumea asta nu este cât de cât vanitos. Aşadar, ne-am înţeles domnule doctor, pe duminică, da?

— Da, dar cu o condiţie!

— Primesc orice condiţie.

— Aceea de a binevoi să poftiţi, împreună cu aghiotantul dumneavoastră, să luaţi dejunul pe bordul iahtului meu.

— Primesc, domnule doctor, primesc cu plăcere… dar, tot cu o condiţie.

— Accept şi eu orice condiţie, domnule guvernator, o accept dinainte.

— Aceea de a primi să cinaţi, împreună cu domnul Bâthory, la mine la reşedinţă.

— De acord, zise doctorul, aşa că între dejun şi cină…

— Voi abuza de autoritatea mea, pentru a vă face dmiraţi splendorile regatului meu, răspunse colonelul Guyarre, strângând mâna doctorului.

Petru Bâthory primise şi el invitaţia, înclinându-se uşor în faţa amabilului guvernator al Ceutei, care se arăta a fi foarte mulţumit. Doctorul se ridică să plece şi Petru citi în ochii săi că îşi atinsese scopul. Dar guvernatorul ţinu să-i însoţească pe viitorii săi musafiri până în oraş. Luară loc deci cu toţii în trăsură şi porniră pe unicul drum ce duce de la reşedinţa guvernatorului până la Ceuta. Bineînţeles că, în tot timpul drumului, guvernatorul, ca un spaniol sadea ce era, profită de ocazie ca să le atragă atenţia asupra frumuseţilor mai mult sau mai puţin discutabile ale micii colonii şi să le vorbească despre îmbunătăţirile pe care voia să le aducă el aici atât sub raport militar, cât şi civil; să caute să-i convingă că această poziţie a străvechii Abyle valorează cel puţin tot pe.atâta ca şi poziţia Calpei, de pe partea cealaltă a strâmtorii; să afirme că Ceuta ar putea fi transformată foarte uşor într-un adevărat Gibraltar, tot atât de imposibil de cucerit ca şi perechea sa, aflată sub stăpânire britanică; să protesteze împotriva cuvintelor pline de trufie ale domnului Ford, că „Ceuta ar trebui să aparţină Angliei, căci Spania nu ştie ce să facă cu ea, şi de-abia este în stare s-o păstreze”; în sfârşit, era foarte supărat că aceşti englezi încăpăţânaţi, de îndată ce au pus piciorul undeva, au şi prins rădăcini!

— Da, exclamă el, înainte de a se gândi să ne ia Ceuta, ar face mai bine să-şi păzească Gibraltarul lor. Căci este acolo un munte, pe care Spania ar putea într-o bună zi să li-l arunce în cap!

Doctorul, fără să-l întrebe cum ar putea Spania să provoace un asemenea cataclism geologic, nu voi să-i contrazică afirmaţiile rostite cu înflăcărarea unui adevărat hidalgo. De altfel, conversaţia lor fu întreruptă de o smucitură a trăsurii, care se opri brusc. Vizitiul trebuise să-şi oprească caii în faţa unui grup de vreo cincizeci de deţinuţi, care împiedicau drumul.

Guvernatorul făcu semn unui brigadier. Acesta se apropie cu pas reglementar, luă poziţia de drepţi şi, salutând milităreşte, aşteptă ordinele. Toţi ceilalţi, deţinuţi şi paznici, se aşezară pe două rânduri, în dreapta şi în stânga drumului.

— Ce s-a întâmplat? întrebă guvernatorul.

— Excelenţă, zise brigadierul, am găsit un condamnat întins pe marginea şanţului. Se pare că nu e decât adormit, şi cu toate acestea nu izbutim să-l trezim.

— De câtă vreme e în starea aceasta?

— Cam de o oră.

— şi de-atunci doarme într-una?

— Într-una, excelenţă. Nu simte nimic, de parc-ar fi mort. L-am zgâlţâit, l-am înţepat, am tras chiar un foc de pistol lângă urechea lui, dar nu simte nimic, n-aude nimic!

— De ce n-aţi trimis după doctorul presidiului? întrebă guvernatorul.

— Am trimis, excelenţă, dar nu era acasă; şi, până când va veni, nu mai ştim ce să facem cu omul ăsta.

— Duceţi-l la spital!

Brigadierul porni să execute ordinul, când doctorul, intervenind, zise:

— Domnule guvernator, îmi daţi voie ca, în calitatea mea de medic, să examinez pe acest adormit încăpăţânataş dori să-l văd mai de aproape.

— Da, la urma urmei asta ţine de meseria dumneavoastră, răspunse guvernatorul. Un păcătos ca ăsta să fie tratat de doctorul Antekirtt!… Mare cinste a dat peste el!

Coborâră cu toţii din trăsură, şi doctorul se apropie de deţinutul lungit pe marginea şanţului. Omul dormea scufundat într-un somn adânc; numai respiraţia-i grea şi bătăile pulsului arătau că e încă viu.

Doctorul făcu semn celorlalţi să se dea mai la o parte. Apoi, aplecându-se peste acest trup nemişcat ca o bucată de lemn, îi şopti ceva şi îl privi îndelung, ca şi cum ar fi voit să-i transmită propria-i voinţă. Apoi ridicându-se, zise:

— Nu e nimic grav. Omul ăsta a avut pur şi simplu un acces de somn magnetic.

— Adevărat? făcu guvernatorul. Foarte curios! Şi puteţi să-l treziţi?

— Nimic mai simplu! răspunse doctorul.

După ce trecu mâna peste fruntea lui Carpena, îi ridică uşor pleoapele, zicând:

— Trezeşte-te! Vreau să te trezeşti!

Carpena începu să se mişte, şi deschise ochii, continuând să rămână într-un fel de stare de somnolenţă. Doctorul îşi trecu de câteva ori palma pe dinaintea feţei adormitului, ca pentru a-i mai face vânt, şi încetâncet toropeala acestuia se risipi. Apoi se ridică de jos şi, fără să-şi dea seama de cele ce se petrecuseră cu el, se înapoie printre tovarăşii săi.

Guvernatorul, doctorul şi Petru Bâthory se urcară din nou în trăsură, care îşi urmă drumul spre oraş.

— În definitiv, zise guvernatorul, poate că individul era puţin cherchelit.

— Nu cred, răspunse doctorul. A avut o simplă criză de somnambulism.

— Dar cum s-a produs?

— E o întrebare la care nu vă pot răspunde, domnule guvernator. Poate că omul are deseori asemenea crize. în orice caz, acum e pe picioare şi i-a trecut. Trăsura trecu de zidurile de fortificaţie, intră în oraş, străbătu oraşul de-a curmezişul şi se opri în mica piaţă din faţa debarcaderului.

Doctorul şi guvernatorul îşi luară rămas bun unul de la celălalt, foarte cordial.

— Iată Ferrato, zise doctorul arătând steam-iahiul ce se legăna uşor pe valuri. Sper că n-o să uitaţi, domnule guvernator, că aţi binevoit să acceptaţi să luaţi dejunul pe bordul vasului meu, duminică dimineaţa?

— Nu, aşa după cum sper că nici dumneavoastră, domnule doctor, n-o să uitaţi că veţi cina la reşedinţă, duminică seara.

— Neapărat, neapărat!

Se despărţiră, şi guvernatorul rămase pe ţărm până ce barca se îndepărtă. când ajunseră pe bord, doctorul îi spuse lui Petru, care îl întrebase dacă totul se petrecuse aşa cum dorise dânsul:

— Întocmai!… Duminică seara, cu permisiunea guvernatorului, Carpena va fi pe bordul lui Ferraio.

La ora opt, steam-iahtul ridică ancora, se îndreptă spre nord, şi în curâud muntele Haeho, care domină această parte a coastei marocane, se pierdu în negurile nopţii.