ÎI. O EXPERIENŢĂ A DOCTORULUI.

Pasagerului căruia nu i s-a spus dinainte ce destinaţie are vasul pe bordul căruia se află, nu poate ghici în ce punct al globului a pus piciorul când a debarcat la Gibraltar. în primul rând, va vedea un chei de-a lungul căruia sunt scobite o mulţime de bazine mici servind la acostatul vaselor, apoi un zid de împrejmuire străbătut de o poartă, apoi o piaţă având o formă neregulată, de jur împrejurul căreia va vedea cazărmi înalte, clădite una în spatele celeilalte pe coasta dealului şi, în sfârşit, o stradă lungă, îngustă şi întortochiată, numită Main-Street.

La capătul acestei străzi, al cărei caldarâm e veşnic umed, printre hamali, contrabandişti, văcsuitori de ghete, vânzători de ţigări şi de chibrituri, printre cărucioare, camioane, căruţe încărcate cu legume şi cu fructe, forfoteşte un talmeş-balmeş de oameni de toate naţiile – maltezi, marocani, spanioli, italieni, arabi, francezi, portughezi, nemţi – în sfârşit, câte puţini din toţi, apoi, bineînţeles, cetăţeni ai Regatului Unit, reprezentaţi în special prin infanteriştii cu tunicile lor roşii şi prin artileriştii cu tunicile albăstrui, cu şepci le acelea ce seamănă cu nişte tichii de brutar şi pe care le poartă pe-o ureche, încât te întrebi cum de nu le ia vântul în fiecare clipă. Şi totuşi, te afli la Gibraltar, iar această Main-Street străbate tot oraşul, începând de la Poarta Mării şi până la Poarta Alameda. De acolo se prelungeşte înspre Punctul Europei printre vile multicolore şi scuaruri înverzite, pe sub umbra pomilor înalţi, printre straturi de flori, parcuri de obuze şi de baterii cu tunuri de toate tipurile, printre desişuri de plante din toate zonele, pe o lungime de patru mii trei sute de metri. Cam aceeaşi lungime are şi stânca Gibraltarului, ce seamănă cu un dromader fără cap, îngenunchind pe nisipurile din San Roque şi a cărui coadă se prelungeşte până în apele Mediteranei.

Această stâncă uriaşă se ridică drept în sus până la o înălţime de patru sute douăzeci şi cinci de metri, înspre partea continentului pe care îl ameninţă cu tunurile sale „dinţii babei”, cum le spun spaniolii – peste şapte sute de piese de artilerie, ale căror guri se văd ieşind prin numeroasele ochiuri ale cazematelor. La poalele muntelui scăldat de apele golfului sunt îngrămădiţi douăzeci de mii de locuitori şi şase mii de oameni din garnizoană, fără să mai punem la socoteală şi quadrumaneie, acele faimoasa „monos”, maimuţele fără coadă, aceşti urmaşi ai celor mai vechi băştinaşi ai ţinutului, în realitate adevăraţii stăpâni ai acestui pământ, şi care ocupă şi acum înălţimile străvechiului Calpe. Din vârful acestui munte poţi vedea toată strâmtoarea, poţi observa tot ţărmul marocan, poţi admira într-o parte Mediterana, în cealaltă parte Atlanticul, iar telescoapele englezeşti au în faţă un orizont deschis de două sute de kilometri, pe care îl pot scormoni până în cele mai mici amănunte, şi aşa şi fac.

Dacă, printr-o fericită împrejurare, Ferrato ar fi ajuns cu două zile mai devreme în rada Gibraltarului, dacă doctorul Antekirtt şi Petru Băthory ar fi debarcat pe chei, dacă ar fi trecut dincolo de Poarta Mării şi, luând-o pe Main-Streef, ar fi trecut şi de Poarta Alamedei, ajungând până în frumoasele grădini care, înspre stânga, urcă până pe la jumătatea povârnişului, poate că întâmplările povestite aici ar fi decurs într-un ritm mai rapid, ba chiar poate că ar fi luat o întorsătură cu totul neaşteptată.

Căci, în după-amiaza zilei de 19 septembrie, pe o bancă din grădina umbrită de arbori bătrâni, stând cu spatele către raza portului împănată cu tunuri de coastă, doi inşi stăteau de vorbă în taină, având grijă să nu cumva să fie auziţi de lumea care se plimba prin apropiere: erau Sarcany şi Namir.

Cititorul îşi aminteşte, desigur, că Sarcany trebuia s-o întâlnească pe Namir în Sicilia, în timpul când a avut loc atacul contra Casei Inglese, atac care s-a terminat cu moartea lui Zirone. înştiinţat la vreme, Sarcany îşi schimbă planul de bătaie, ceea ce făcu ca doctorul să-l aştepte zadarnic în timpul celor opt zile cât mai rămăsese la Catania. La rândul său, Namir, în urma ordinelor pe care le primise, părăsi imediat, Sicilia şi se înapoie la Tetuan, unde locuia pe atunci. Apoi, de la Tetuan veni la Gibraltar, unde avea întâlnire cu Sarcany. Sosise aici în ajun şi avea de gând să plece a doua zi.

Namir, această crudă tovarăşă a lui Sarcany, îi era devotată, cu trup şi suflet. Ea era aceea care îl crescuse, într-un sat de prin Tripolitania, îngrijindu-l ca pe copilul ei. Nu-l părăsise niciodată, nici chiar pe vremea când el se îndeletnicea cu meseria de samsar, în Tripolitania, unde era în strânse legături cu temuţii sectar senusişti, care plănuiau acum, după cum am spus, să atace Antekirtta.

Namir care se simţea strâns legată atât sufleteşte, cât şi prin fapte de Sarcany, pe care îl iubea ca o mamă, îi era poate chiar mai apropiată decât îi fusese vreodată Zirone, tovarăşul său de bucurii şi de suferinţe. La un simplu semn. al lui, ea ar fi fost în stare să săvârşească şi un omor, ba chiar să-şi dea şi viaţa pentru el, fără să stea nici o clipă la îndoială. Sarcany putea avea deci încredere desăvârşită în Namir, şi dacă o chemase la Gibraltar, era pentru că voia să-i vorbească de Carpena, care eventual i-ar fi putut face mult rău. De când sosise Sarcany la Gibraltar, aceasta era prima şi singura lor convorbire. Vorbeau în arabă, ca să nu-i înţeleagă nimeni.

Înainte de toate, Sarcany începu prin a-i pune o întrebare şi căpătă un răspuns la o chestiune, pe care fără îndoială că amândoi o socoteau de cea mai mare însemnătate, pentru că de ea depindea viitorul lor.

— Ce e cu Sava?… întrebă Sarcany.

— E în siguranţă, la Tetuan, răspunse Namir. În privinţa asta poţi să fii liniştit.

— Dar acum, în timpul cât lipseşti tu…?

— În timpul cât lipsesc eu, am lăsat casa în paza unei evreice bătrâne, care n-o va slăbi din ochi nici o clipă. Casa mea e o închisoare în care nu poate răzbi nimeni! De altminteri, Sava habar n-are că se află la Tetuan, habar n-are cine sunt eu, habar n-are nici chiar că e în mâna ta!

— Îi mai vorbeşti şi acum, din când în când, de această căsătorie?

— Da, Sarcany, răspunse Namir. Nu vreau s-o las să se dezobişnuiască de gândul că trebuie să fie nevasta ta… şi a ta va fi!

— Trebuie, Namir, trebuie să fie, cu atât mai mult cu cât din toată averea lui Toronthal n-a mai rămas nimic. Bietul Silas, se ţine scai ghinionul de el!

— N-o să mai ai nevoie de el, pentru a ajunge iarăşi bogat, şi încă mai bogat decât ai fost vreodată!

— Ştiu, Namir, ştiu, dar termenul ultim când mai pot să mă însor cu Sava se apropie pe zi ce trece. Iar pentru asta, am nevoie ca ea să consimtă de bună voie, şi dacă refuză…

— Nici o grijă, am s-o silesc eu să consimtă, răspunse Namir. Da, am să-i smulg eu consimţământul acesta… Poţi să te bizui pe mine, Sarcany.

Cu greu şi-ar putea închipui cineva o înfăţişare mai hotărâtă şi mai sălbatică decât aceea a marocanei în timpul cât vorbea astfel.

— Bine, Namir zise Sarcany. Continuă să fii cu ochii în patru. Am să te văd peste scurt timp.

— N-ai de gând să ne iei în curând din Tetuan? întrebă marocana.

— Nu,atâta timp cât nu voi fi silit s-o fac, pentru că acolo nimeni n-o cunoaşte şi nici n-are cum s-o cunoască pe Sava. Dacă cumva împrejurările m-ar sili să te iau de acolo, te înştiinţez din timp.

— Şi acum, Sarcany, urmă Namir, spune-mi de ce m-ai chemat la Gibraltar?

— Pentru că trebuie să-ţi vorbesc despre anumite lucruri, pe care e mai bine să ţi le spun decât să ţi le fi scris.

— Haide, spune, Sarcany, şi dacă e vorba de vreo poruncă, fii fără grijă că am s-o aduc la îndeplinire.

— Iată care este acum situaţia mer, zise Sarcany. Doamna Bâthory a dispărut, iar fiul ei a murit. Aşadar, din partea acestei familii n-am de ce să mă tem Doamna Toronthal e moartă, iar Sava este în mâna mea. sunt liniştit şi dinspre partea asta. Dintre celelalte persoane care cunosc sau mi-au cunoscut secretele, unul, Silas Toronthal, complicele meu, este cu totul sub stăpânirea mea; celălalt, Zirone, a pierit în decursul ultimei sale expediţii din Sicilia. Aşa că, dintre toţi aceştia, niciunul nu va sufla un cuvânt.

— Atunci, de cine te temi, întrebă Namir.

— Mă tem doar să nu se amestece în treburile mele doi indivizi, dintre care unul îmi cunoaşte o parte din trecut, iar celălalt se pare că vrea cu orice preţ să-mi strice socotelile, şi asta nu-mi place de loc.

— Unul din ei e Carpena, nu-i aşazise Namir.

— Da, răspunse Sarcany, iar celălalt e doctorul Antekirtt, ale cărui legături cu familia Bâthory, pe când se afla la Raguza, mi s-au părut întotdeauna foarte suspecte. De altfel, am aflat de la Benito, hangiul de la Santa-Grotta, că arhimilionarul ăsta a fost cel care i-a întins o capcană lui Zirone, cu ajutorul unui oarecare Pescador, care era în serviciul lui. Asta înseamnă că a vrut să pună mâna pe Zirone – întrucât nu puteau pune mâna pe mine – şi să-i smulgă anumite secrete.

— Asta se vede cât de colo, zise Namir. Trebuie să te păzeşti mai mult ca oricând de acest doctor Antekirtt.

— Şi, pe cât e cu putinţă, va trebui să ştiu în orice moment ce face şi mai ales unde se află.

— Grea treabă, Sarcany, zise Namir, căci după câte am auzit vorbindu-se la Raguza, azi îl vezi în capătul ăsta al Mediteranei, iar mâine – în celălalt capăt!

— Da, aşa-i! Omul ăsta parcă are gluga fermecată, căci dai de el unde nici nu te aştepţi exclamă Sarcany. Dar asta nu înseamnă că-l voi lăsa aşa, cu una, cu două, să-mi încurce iţele, chiar de-ar fi să mă duc după el până în Antekirtta lui.

— După ce ai să te căsătoreşti cu Sava, zise Namir, n-ai să te mai temi nici de el, nici de nimeni.

— Fără îndoială, Namir… şi până atunci…

— Până atunci, vom fi cu ochii în patru! De altfel, noi vom avea totdeauna avantajul că vom şti unde e el, fără ca el să poată şti unde suntem noi! Să vorbim acum de Carpena. Ia spune, Sarcany, de ce ţi-e frică de omul ăsta?

— Carpena ştie ce legături am avut cu Zirone! De ani de zile era amestecat şi el în fel de fel de afaceri în care eram vârât şi eu, aşa că ar putea să spună anumite lucruri…

— Ai dreptate. Dar Carpena se află acum în presidiul din Ceuta, condamnat la muncă silnică pe viaţă!

— Păi, tocmai asta îmi dă de gândit, Namir! Da! Căci Carpena, ca să-şi mai uşureze situaţia, ar putea să facă unele mărturisiri. După cum noi ştim că e deportat la Ceuta, tot aşa o ştiu şi alţii, care-l cunosc personal, ca de pildă Pescador ăla, care l-a tras pe sfoară cuatâta dibăcie pe când era la Malta! Şi cu ajutorul lui Pescador, doctorul Antekirtt poate ajunge uşor până la Carpena. Poate să-i cumpere secretele, să i le plătească cu aur. Poate chiar încerca să-l ajute să evadeze din presidiu. E un lucru atât de firesc, încât mă întreb Namir, cum de n-a făcut-o până acum!

Sarcany, care avea o minte foarte ageră, ghicise planurile doctorului în legătură cu spaniolul şi îşi dădea seama de primejdiile care-l pândeau. Namir trebuia să recunoască, deci, că acest Carpena, în situaţia în care se găsea acum, putea să devină foarte periculos.

— De ce naiba n-a pierit el în locul lui Zirone! exclamă Sarcany.

— Dar… ceea ce nu s-a întâmplat atunci, în Sicilia, de ce n-ar putea să se întâmple acum, la Ceuta, răspunse cu un aer rece şi nepăsător Namir.

Întrebarea era cât se poate de limpede. Namir îi explică atunci lui Sarcany că nimic nu-i era mai uşor decât să vină din Tetuan la Ceuta ori de câte ori voia el. Între aceste două oraşe este o distanţă de cel mult douăzeci de mile. Tetuan e ceva mai în spatele Ceutei, la sud de litoralul marocan. Şi, deoarece condamnaţii lucrează la drumuri sau umblă liberi prin oraş, i-ar fi foarte uşor să intre în legătură cu Carpena, care o cunoştea, să-i dea de înţeles că Sarcany se îngrijea de evadarea lui, ba chiar să-i dea şi ceva bani sau ceva de-ale gurii. Şi chiar dacă s-ar întâmpla ca vreo bucată de pâine sau vreun fruct să fie otrăvit, cine s-ar mai sinchisi de moartea lui Carpena. cine şi-ar mai bate capul să cerceteze de ce a murit?

Puţin i-ar păsa guvernatorului Ceutei că închisoarea pierduse un pungaş. Şi, în cazul acesta, Sarcany n-ar mai avea să se teamă de spaniol, nici de doctorul Antekirtt, care ţinea cu orice preţ să-i afle secretele.

Într-un cuvânt din toată convorbirea aceasta rezultau următoarele planuri: în timp ce unii se vor ocupacu pregătirile evadării lui Carpena, ceilalţi urmau să-i zădărnicească fuga, trimiţându-l înainte de vreme pe lumea cealaltă, de unde nu va mai putea evada niciodată!

Totul era pus la cale, aşa că Sarcany şi Namir intrară în oraş, apoi se despărţiră. Chiar în seara aceea, Sarcany părăsi Spania, ducându-se să-l întâlnească pe Silas Toronthal, iar a doua zi, Namir, după ce va traversa golful Gibraltarului, se va îmbarca la Algesiras pe bordul pachebotului care face cursa regulată între Europa şi Africa.

Dar tocmai în momentul când să iasă din port, pachebotul întâlni un iaht de plăcere, care naviga prin golful Gibraltarului. înainte de a ancora în apele engleze. Era Ferrato. Namir, care-l văzuse pe când era la Catania, îl recunoscu numaidecât.

— Doctorul Antekirtt e aici! murmură ea. Sarcany are dreptate, pericolul există, şi încă prin apropiere.

Peste câteva ceasuri, marocana debarcă la Ceuta. Dar înainte de a se înapoia la Tetuan luă toate măsurile pentru a intra în legătură cu spaniolul. Planul ei era simplu, trebuia neapărat să reuşească, dacă îi va rămâne destul timp ca să-l ducă la îndeplinire.

Se ivi însă o încurcătură la care Namir nu se putea aştepta. Carpena, în urma intervenţiei doctorului cu ocazia primei sale vizite la Ceuta, se dăduse drept bolnav, şi izbuti să se interneze pentru câteva zile în spitalul penitenciarului. Aşa că Namir nu putu face altceva decât să dea târcoale prin jurul spitalului, fără să poată ajunge până la Carpena. Totuşi, ceea ce o mai liniştea puţin era gândul că, dacă ea nu-l putea vedea, cu siguranţă că nici doctorul Antekirtt sau agenţii lui nu-l vor vedea. Aşadar, se gândea ea, deocamdată nu era nici un pericol. Căci nu putea fi vorba de o evadare atâta timp cât condamnatul nu va începe, să lucreze din nou la drumuri.

Namir se înşela însă în prevederile ei. Internarea lui Carpena în spital urma, dimpotrivă, să înlesnească planurile doctorului, şi probabil chiar să le ducă la bun sfârşit.

În seara zilei de 22 septembrie, Ferrato ancoră în fundul acelui golf al Gibraltarului, atât de mult bătut de vânturile dinspre est şi sud-vest. Dar steam-iahtul nu urma să mai rămlnă, aici în ziua de 23, adică sâmbătă. Aşa că doctorul şi cu Petru, după ce în dimineaţa aceea debarcară pe uscat, se duseră la oficiul poştal de pe Main-Street, ca să-şi ridice scrisorile sosite la poste-restante.

Una, adresată doctorului de către unul din agenţii săi din Sicilia, îl înştiinţa că, de la plecarea steamiahtului, Sarcany nu-şi mai făcuse apariţia nici la Catania, nici la Siracuza, nici la Messina. Cealaltă adresată lui Petru Băthory de Pescade, iî informa că era aproape vindecat şi că rana nu-i va lăsa nici o urmă. Doctorul putea să-l cheme de îndată ce va găsi de cuviinţă, pe el şi pe Matifou, care le prezenta amândurora omagiile sale respectuoase de Hercule aflat la odihnă. în sfârşit, a treia scrisoare, adresată lui Luigi, venea din partea Măriei. Era scrisă cu toată căldura unei adevărate mame.

Dacă doctorul şi Petru Băthory s-ar fi plimbat cu treizeci şi şase de ore mai devreme prin grădinile Gibraltarului, i-ar fi întâlnit aici pe Sarcany şi pe Namir. Ziua fu întrebuinţată pentru a aproviziona steamiahtul cu cărbuni, din acele magazii plutitoare ancorate în rada portului. împrospătară de asemenea şi provizia de apă dulce, atât pentru cazane, cât şi pentru nevoile echipajului. Totul era deci în ordine, când doctorul şi Petru, după ce luaseră masa la un, restaurant din Comercial Square, se înapoiară pe bord, în momentul când tunul, „the first gun fire”anunţă închiderea porţilor acestui oraş în care domnea o disciplină tot atât de desăvârşită ca într-un penitenciar din Norfolk sau Cayenne.

Cu toate acestea, ferrato nu ridică ancora în seara aceea. Cum nu-i trebuiau mai mult de două ore pentru a traversa strâmtoarea, nu porni decât a doua zi, la opt dimineaţa. Apoi, după ce trecură pe sub focul bateriilor engleze, care binevoiră să-şi rectifice tirul lor de exerciţii, pentru ca nu cumva să-l lovească în plin, se îndreptă cu toată viteza spre Ceuta. La nouă şi jumătate era în dreptul muntelui Hacho; dar cum vântul bătea dinspre nord-vest, locul unde ancorase cu trei zile în urmă nu mai era potrivit. Căpitanul manevră deci înspre partea cealaltă a oraşului, într-un golfuleţ a cărui poziţie îl punea la adăpost de vânturile dinspre uscat, şi Ferrato aruncă ancora la vreo patru sute de metri de ţărm.

Peste un sfert de oră, doctorul debarcă pe chei. Namir, care-l pândea, observa cu băgare de seamă toate mişcările steam-iahtului. Doctorul Antekirtt nu o putu recunoaşte pe marocana, pe care abia o zărise odată, pe întuneric, în bazarul din Cattaro; în schimb ea, care-l întâlnise adeseori la Gravosa şi la Raguza, îl recunoscu numaidecât. Aşa că luă hotărârea să nu-l scape din ochi, tot timpul cât va rămâne la Ceuta. La debarcare, doctorul era aşteptat pe chei de guvernatorul coloniei, însoţit de unul din aghiotanţii săi.

— Bună ziua, scumpul meu oaspete, bine aţi venit exclamă guvernatorul sunteţi un om de cuvânt! Şi întrucât sunteţi al meu cel puţin pe tot timpul zilei…

— Voi fi al dumneavoastră, domnule guvernator, numai după ce veţi fi şi dumneavoastră oaspetele meu! Nu uitaţi că vă aşteaptă dejunul pe bordul iahtului Ferrato!

— Dacă e aşa, domnule doctor, n-ar fi politicos să-l lăsăm să ne aştepte prea mult.

Barca duse pe bord pe doctor împreună cu invitaţii săi. Masa era foarte luxos aranjată, şi cu toţii făcură onorurile cuvenite prânzului servit în sufrageria steamiahtului.

În timpul dejunului, conversaţia se învârti îndeosebi în jurul administraţiei coloniei, a moravurilor şi obiceiurilor locuitorilor ei, a relaţiilor dintre spanioli şi indieni. întâmplător, doctorul aduse vorba despre condamnatul acela pe care îl trezise dintr-un somn magnetic în urmă cu două sau trei zile, pe drumul care duce la reşedinţă.

— Nu-şi mai aduce aminte de nimic, nu-i aşa? întrebă el.

— De nimic, răspunse guvernatorul, dar acum nu mai e întrebuinţat la pietruirea şoselei.

— Dar unde e, întrebă doctorul, cu o uşoară nelinişte în glas, pe care numai Petru o băgă de seamă.

— E la spital, răspunse guvernatorul. Se pare că criza aceea i-a cam zdruncinat puţin prea preţioasa domniei sale sănătate.

— Cine e individul ăsta?

— Un spaniol, numit Carpena, un criminal de rând, care nu merită nici o atenţie, domnule doctor… Şi dacă într-o bună zi ar muri, vă asigur că n-ar fi nici o pierdere pentru presidiu!

Vorbiră apoi despre cu totul altceva. Bineînţeles că nu trebuia să se vadă că doctorul stăruie prea mult asupra cazului acestui deţinut, care după câteva zile de stat în spital avea să fie complet refăcut.

După ce terminară masa, se servi cafeaua, ţigările şi havanele, sus pe puntea dinapoi a vasului. Apoi doctorul îi propuse guvernatorului să debarce, ca să nu întârzie prea mult. De acum încolo îi stătea la dispoziţie, aşa că era gata să viziteze colonia spaniolă şi toate serviciile ei. Propunerea fu acceptată, şi până la ora cinci guvernatorul avea tot timpul să-i facă ilustrului său oaspete onorurile coloniei. Doctorul şi Petru Bâthory fură plimbaţi prin toată colonia, prin oraş şi pe câmp. Li se explicară toate amănuntele în legătură cu penitenciarul şi cu cazărmile. Era zi de duminică, deţinuţii nu erau întrebuinţaţi la obişnuitele lucrări obşteşti, aşa încât doctorul putu să-i vadă şi în altfel de condiţii. Pe Carpena îl văzu doar în treacăt, într-unul din saloanele spitalului, şi se prefăcu că nu-l observă.

Doctorul avea de gând să se înapoieze la Antekirtta chiar în noaptea aceea, dar numai după ce îşi va fi petrecut toată seara la reşedinţa guvernatorului. De aceea, pe la ora zece, se duseră la reşedinţă, unde îl aştepta o cină foarte elegant servită, care trebuia să fie o replică a dejunului de pe bord. E de prisos să mai spunem că în timpul acestei plimbări între extra muros, doctorul fusese urmărit de Namir, fără să bănuiască de loc că era spionat îndeaproape.

Cina decurse într-o atmosferă de bună dispoziţie. Fuseseră invitate câteva persoane marcante ale coloniei, mai mulţi ofiţeri cu soţiile lor, doi sau trei comercianţi bogaţi, lume care nu-şi ascunse câtuşi de puţin plăcerea de a-l vedea şi de a-l auzi pe doctorul Antekirtt. Doctorul le povesti bucuros despre călătoriile sale prin Orient, prin Siria, Arabia şi prin nordul Africii. Apoi, aducând vorba şi despre Ceuta, nuputu decât să-l felicite pe guvernator, care administra atât de bine această colonie spaniolă.

— Dar, adăugă el, desigur că supravegherea condamnaţilor vă dă uneori destul de mult de lucru.

— De ce credeţi asta, scumpe domnule doctor?

— Pentru că ei încearcă, fireşte, să evadeze. Şi cum orice deţinut e cu gândul la evadare mai mult decât se gândesc gardienii săi să-l păzească, înseamnă că avantajul este de partea deţinutului, încât nu ma-aş mira dacă la apelul de seară să mai lipsească din când în când câte unul.

— Aşa ceva nu se întâmplă niciodată, răspunse guvernatorul. Şi, la urma urmei, încotro s-o ia? Pe mare, e cu neputinţă să evadeze. Pe uscat, printre populaţiile acestea sălbatice din Maroc, primejdia e prea mare. Aşa că deţinuţii noştri rămân mai bine aici în presidiu, dacă nu de plăcere, măcar din prudenţă!

— Fie cum spuneţi dumneavoastră, răspunse doctorul, în cazul acesta trebuie să vă felicit, domnule guvernator, căci s-ar putea ca pe viitor paza deţinuţilor să devină din ce în ce mai grea!

— Şi din ce cauză, vă rog? întrebă unul din comeseni, pe care această discuţie îl interesa cu atât mai mult, cu cât tocmai el era directorul penitenciarului.

— Ei bine, domnule, răspunse doctorul, pentru că studiul fenomenelor magnetismului a făcut progrese însemnate, pentru că procedeele sale pot fi aplicate de toată lumea, în fine, pentru că efectele, sugestiei devin din ce în ce mai frecvente şi pentru că ele tind nici mai mult, nici mai puţin decât să substituie o personalitate prin alta!

— În cazul acesta, ce e de făcut?… întrebă guvernatorul.

— În cazul acesta, socotesc că e bine să supraveghezi deţinuţii, dar e tot atât de bine să supraveghezi şi paznicii. în timpul călătoriilor mele, domnule guvernator, am fost martorul unor fapte atât de neobişnuite, încât cred că în privinţa acestor fenomene nimic nu e cu neputinţă. De aceea, în interesul dumneavoastră, să nu uitaţi că dacă un deţinut poate evada fără ca el să-şi dea seama de asta, găsindu-se sub influenţa unei voinţe străine de a sa, un paznic, care ar fi supus, aceleiaşi influenţe, îl poate lăsa să fugă, fără să-şi dea nici el seama.

— Nu vreţi să ne explicaţi în ce constau aceste fenomene? întrebă directorul penitenciarului.

— Ba da domnule, răspunse doctorul. Să luăm un exemplu, ca să puteţi înţelege mai uşor. Să presupunem că un paznic are o înclinare firească de a ieri influenţa magnetică sau hipnotică – e acelaşi lucru – şi să admitem că un deţinut exercită asupra lui această influenţă… Ei bine, din momentul acela, deţinutul a pus stăpânire pe paznic pe care îl va sili să facă orice vrea el, pe care îl va trimite unde vrea el, pe care îl va face să-i deschidă poarta închisorii, atunci când el îi va sugera acest gând.

— Fără îndoială, răspunse directorul, dar cu condiţia să-l adoarmă în prealabil…

— În privinţa aceasta vă înşelaţi, domnule, continuă doctorul. Toate actele acestea pot fi săvârşite chiar şi în stare de trezie, şi fără ca paznicul să-şi dea seama!

— Cum adică? Vreţi să spuneţi…

— Vreau să spun ceea ce şi spun, că sub această influenţă, un deţinut îi poate spune paznicului său:în cutare zi, la ora cutare, vei face cutare lucru” – şi paznicul îl va face! „În cutare zi îmi vei aduce cheile celulei” – şi el i le va aduce! „În cutare zi vei deschide poarta prezidiului” – şi el o va deschide, „în cutare zi voi trece prin faţa ta, şi tu n-o să mă vezi că trec!”

— Treaz fiind…?

— Absolut treaz!

La această afirmaţie a doctorului, cei de faţă nu-şi putură stăpâni o mişcare de neîncredere.

— Şi totuşi, nimic mai adevărat decât ceea ce spune domnul doctor, zise atunci Petru Bâthory. Chiar eu însumi am fost martorul unor asemenea fapte.

— Cu alte cuvinte, zise guvernatorul, voinţa unei persoane poate fi suprimată pur şi simplu prin privirea a unei alte persoane?

— În întregime, răspunse doctorul, aşa după cum, la anumite persoane, pot fi provocate alterări de simţuri, ca de pildă să ia sarea drept zahăr, laptele drept oţet, sau apa obişnuită drept apă purgativă – şi cu toate efectele corespunzătoare! Nimic nu e cu neputinţă în materie de iluzii sau de halucinaţii. Creierul este supus unor astfel de influenţe.

— Domnule doctor, zise atunci guvernatorul, cred că sunt în asentimentul tuturor invitaţilor mei răspunzându-vă că toate lucrurile acestea trebuie să le vezi, ca să le poţi crede!

— Şi nici atunci!… adăugă una din persoanele prezente, care crezu de cuviinţă să facă această rezervă.

— Păcat, continuă guvernatorul, că puţinul timp cât rămâneţi aici la Ceuta, nu vă poate îngădui să ne convingeţi printr-o experienţă.

— Ba da, pot… răspunse doctorul.

— Chiar acum?

— Chiar acum, dacă vreţi!

— Cum adică?… Spuneţi!

— Desigur că n-aţi uitat, domnule guvernator, urmă doctorul, că unul din condamnaţii de aici a fost găsit acum trei zile pe drumul ce duce aici la reşedinţă, scufundat într-un somn care, după cum v-am spus, nu era altceva decât tocmai un somn magnetic?

— Adevărat, zise directorul penitenciarului, şi omul ăsta este acum la spital.

— Şi vă mai aduceţi aminte că eu l-am trezit, după ce niciunul din paznici nu izbutise să-l trezească?

— Exact.

— Ei bine, aceasta a fost de ajuns ca să creeze între mine şi deţinutul acela… Cum se numeşte?

— Carpena.

— Între mine şi acest Carpena o legătură de sugestie, care îl pune sub stăpânirea absolută a voinţei mele.

— când e în faţa dumneavoastră…?

— Chiar şi când suntem departe unul de celălalt!

— când dumneavoastră sunteţi aici, la reşedinţă, iar el e acolo, la spital?… întrebă guvernatorul.

— Da. Şi dacă vreţi să daţi ordin ca acest Carpena să fie lăsat liber, să i se deschidă porţile spitalului şi ale penitenciarului, ştiţi ce va face…?

— Ei, asta-i, va fugi răspunse râzând guvernatorul.

Râsul lui fu atât de contagios, încât toţi cei de faţă râseră şi ei.

— Nu, domnilor, continuă foarte serios doctorul Antekirtt, acest Carpena nu va fugi decât dacă vreau eu să fugă, şi nu va face decât ceea ce vreau eu să facă!

— Şi ce poate să facă, de pildă?

— De pildă, după ce i se va da drumul din închisoare, pot să-i poruncesc să o ia pe drumul care duce aici, la reşedinţă, domnule guvernator

— Şi să vină aici?

— Chiar aici! Şi dacă vreau eu, să stăruie să vă vorbească!

— Mie?

— Da, dumneavoastră. Şi, dacă n-aveţi nimic împotrivă, fiindcă se va supune tuturor sugestiilor mele, am să-i sugerez gândul de a vă lua drept alt personaj… de pildă… drept regele Alfons al Xll-lea.

— Drept majestatea sa regele Spaniei?

— Da, domnule guvernator, şi o să vă ceară…

— Graţierea lui!

— Da, graţierea lui! Şi, dacă n-aveţi nimic împotrivă, o să vă ceară pe deasupra şi crucea ordinului Isabelei!

Ultimele cuvinte ale doctorului Antekirlt fură primite de toată lumea cu un nou hohot de râs.

— Şi în timp ce va face toate astea, individul va fi treaz? întrebă directorul penitenciarului.

— Tot aşa de treaz ca şi noi!

— Nu!… Nu se poate!… E ceva de necrezut, e cu neputinţă! exclamă guvernatorul.

— Încercaţi!… Daţi ordin să i se lase acestui Carpena întreaga libertate de acţiune… Pentru mai multă siguranţă, ordonaţi paznicilor ca după ce va părăsi închisoarea, să-l urmărească de la distanţă… Veţi vedea că va face tot ceea ce v-am spus eu!

— De acord, şi când veţi dori…

— Acum e ora opt, zise doctorul, uitându-se la ceas. La ora nouă, e bine?

— E perfect! Şi ce se va întâmpla după experienţă?

— După experienţă, Carpena se va înapoia liniştit la spital, fără măcar să-şi amintească nimic din tot ce s-a petrecut. Vă repet – şi aceasta este singura explicaţie ce se poate da acestor fenomene – Carpena va fi sub o influenţă hipnotică venind din partea mea, aşa că, în realitate, toate lucrurile acestea nu le va face el, ci eu!

Guvernatorul, care se vedea cât de colo că nu credea o boabă din tot ce spusese doctorul, scrise un bilet prin care dădea ordin gardianului-şef al presidiului să-i lase deţinutului Carpena toată libertatea de a face ce vrea, urmărindu-l doar de la distanţă. Apoi unul din curierii de la reşedinţă duse numaidecât acest bilet la destinaţie.

După ce se termină cina, oaspeţii se ridicară şi, la invitaţia guvernatorului, trecură în salonul cel mare. Conversaţia continuă, bineînţeles, asupra diferitelor fenomene de magnetism sau de hipnotism, oare dau loc atâtor controverse, fenomene în care foarte mulţi cred, foarte mulţi nu cred. în timp ce se servea cafeaua, în mijlocul fumului de ţigări şi de havane pe care nici spaniolele nu le dispreţuiesc, doctorul Antekirtt povesti zeci de fapte, ale căror martor sau autor fusese chiar el însuşi, în exerciţiul profesiunii sale, toate foarte interesante, toate indiscutabile, dar care se părea că nu conving pe nimeni.

Mai spunea de asemenea că această putere de sugestie ar trebui să preocupe foarte serios pe legislatori, pe criminalist! şi pe magistraţi, căci ea ar putea fi întrebuinţată şi într-un scop criminal. Incontestabil că, datorită acestor fenomene, s-ar putea ivi cazuri de crime, ale căror autori ar fi aproape cu neputinţă de descoperit.

Deodată, la ora nouă fără douăzeci şi şapte de minute, doctorul se opri, zicând:

— În momentul acesta, Carpena părăseşte spitalul. Apoi peste un minut, adăugă: Acum iese pe poarta penitenciarului!

Tonul cu care rosti aceste cuvinte produse o puterniică impresie asupra invitaţilor. Numai guvernatorul, dădea din cap, cu neîncredere. Conversaţia continuă, unii pronunţându-se pentru, alţii contra, vorbind cu toţii în acelaşi timp, până când, deodată, doctorul – era nouă fără cinci – zise din nou:

— Carpena este la poarta reşedinţei.

Peste câteva clipe intră în salon un servitor, care îi spuse guvernatorului că un individ, în costum de deţinut, ţinea morţiş să-i vorbească.

— Lasă-l să intre, răspunse guvernatorul, a cărui neîncredere începea să slăbească în faţa evidenţei faptelor.

Tocmai bătea ora nouă, când Carpena se arătă în uşa salonului. Ca şi cum n-ar fi văzut pe niciunul din cei de faţă, deşi ţinea ochii perfect deschişi, se îndreptă spre guvernator şi îngenunchind în faţa lui, zise:

— Sire, vă cer graţierea!

Guvernatorul, năucit cu totul, de parcă ar fi fost el însuşi stăpânit de halucinaţie, nu ştia ce să mai răspundă.

— Puteţi să-i acordaţi graţierea, zise doctorul zâmbind, nimic nu va ţine minte din tot ce s-a petrecut aici!

— Ţi-o acord, răspunse guvernatorul, cu demnitatea regelui Spaniei.

— Şi pe lângă această graţiere sire, continuă Carpena, tot în genunchi, binevoiţi să-mi acordaţi şi crucea ordinului Isabelei.

— Ţi-o dau!

Carpena făcu atunci un gest, ca şi cum ar fi luat un obiect pe care i-l întindea guvernatorul, îşi prinse de haină o decoraţie imaginară, apoi se ridică şi ieşi de-a-ndăratelea.

De astă dată, toţi cei de faţă, uluiţi, îl urmăriră până ieşi din clădirea reşedinţei.

— Vreau să-l însoţesc, vreau să-l văd înapoindu-se la spital, exclamă guvernatorul, care se lupta cu sine însuşi, ca şi cum n-ar fi vrut în ruptul capului să dea crezare celor văzute.

— Veniţi, zise doctorul.

Şi guvernatorul, urmat de Petru Bâthory, de doctorul Antekirtt şi ele alte câteva persoane, se luă după carpena, care se îndrepta acum spre oraş. Namir, după ce îl spionase din clipa când ieşise din închisoare, continua să-l observe tot timpul din umbră.

Noaptea era destul de întunecoasă. Spaniolul mergea pe drum cu un pas regulat, fără să şovăiască. Guvernatorul şi toţi ceilalţi se ţineau după el, la vreo treizeci de paşi, împreună cu doi paznici, care aveau ordinul să nu-l scape din vedere. în apropiere de oraş, drumul ocoleşte golfuleţul celuilalt port, dinspre partea aceasta a stâncilor Ceutei. Pe faţa încremenită şi neagră a apei tremurau răsfrângerile a două sau trei lumini. Erau luminile farurilor de pe Ferrato, ale cărui forme se desenau nelămurit şi cărora bezna nopţii le dădea proporţii mult mai mari.

Ajuns la această cotitură, Carpena lăsă drumul şi o luă înspre dreapta, către o grămadă de stânci care se înalţă cu vreo douăsprezece picioare deasupra mării. Desigur că un gest de-al doctorului, pe care nimeni nu-l observase – poate chiar că nu fusese decât o simplă sugestie mintală a voinţei sale – îl făcuse pe spaniol să-şi schimbe astfel direcţia. Paznicii erau gata să grăbească pasul, să-l ajungă pe Carpena, să-l facă s-o ia din nou pe drumul drept, dar guvernatorul, ştiind că pe aici orice evadare era cu neputinţă, le ordonă să-l lase în pace. între timp, Carpena se oprise pe una din stânci, ca şi cum ar fi fost imobilizat acolo de o forţă irezistibilă. Nu era în stare să facă nici cea mai mică mişcare. Voinţa doctorului, care pusese cu totul stăpânire pe el, îl ţintuia pe loc.

Guvernatorul îl privi îndelung; apoi adresându-se musafirului său, zise:

— Eh, dragă doctore, în faţa evidenţei, vrând-nevrând, trebuie să ne dăm bătuţi!

— Sunteţi convins acum, domnule guvernator, sunteţi convins cu totul?

— Da, sunt perfect convins că există unele lucruri pe care trebuie să crezi chiar dacă nu le pricepi. Acum, domnule doctor, sugeraţi acestui om ghidul de a se înapoia numaidecât în presidiu. Vi-o porunceşte Alfons al Xll-lea!

Abia îşi terminase guvernatorul fraza, că, deodată, Carpena, fără măcar să scoată un ţipăt, se aruncă în apele portului. Era oare un accident? Era oare un act voluntar al său? Reuşise oare, printr-o împrejurare neprevăzută, să scape de sub puterea doctorului? Nimeni n-ar fi putut-o spune.

Alergară cu toţii spre stânci, în timp ce paznicii coborâră pe o mică plajă, pe care o făcea marea în acel loc… Dar nici urmă de Carpena. Câteva bărci de pescari, precum şi câteva de pe steam-iaht, sosiră în grabă… Zadarnic. Nu găsiră nici măcar cadavrul deţinutului, pe care de bună seamă că îl târâse curentul în larg.

— Domnule guvernator, zise doctorul Antekirtt, regret din tot sufletul că experienţa noastră a avut un deznodământ atât de tragic, pe care era cu neputinţă să-l prevedem.

— Dar cum vă explicaţi tot ce s-a întâmplat, întrebă guvernatorul.

— Prin faptul că, în exerciţiul acestei puteri de sugestie, ale cărei efecte nu le puteţi nega, răspunse doctorul, mai sânt şi anumite intermitenţe. Cu siguranţă că omul acesta mi-a scăpat, pentru o clipă. Şi, fie că l-a apucat ameţeala, fie dintr-un alt motiv, a căzut de pe acele stânci. îmi pare foarte rău, căci am pierdut un medium foarte preţios!

— Ei, aş! Am pierdut un criminal, şi nimic mai mult răspunse cu un ton filosofic guvernatorul.

Şi aceasta fu toată cuvântarea funebră în memoria lui Carpena. Doctorul şi Petru Bâthory îşi luară rămas bun de la guvernator. Trebuiau să pornească încă în decursul nopţii spre Antekirtta, aşa că mulţumiră gazdei pentru buna primire ce li-o făcuse în această colonie spaniolă.

Guvernatorul strânse călduros mâna doctorului, îi ură călătorie plăcută şi, după ce îi ceru să-i promită că va mai veni să-l vadă, porni înspre reşedinţa sa. Se va spune poate că doctorul Antekirtt cam abuzase de buna credinţă a guvernatorului Ceutei. E adevărat că poate fi judecat astfel, că purtarea lui poate fi criticată. Dar nu trebuie să uităm cărei opere îşi consacrase contele Mathias Sandorf întreaga sa viaţă, şi nici ceea ce spusese el într-o zi: „Sunt o mie de drumuri… dar o singură ţintă!”

Cel pe care îl luase el acum era unul din aceste o mie de drumuri. Peste câteva minute, una din bărcile de pe Ferrato îi ducea pe bordul iahtului pe doctor şi pe Petru Bâthory. Luigi îi aştepta, la scara de urcare.

— Ce e cu omul?… întrebă doctorul.

— După cum aţi poruncit dumneavoastră, răspunse Luigi, barca noastră, care-l pândea la poalele stâncilor, l-a salvat, şi l-am închis într-una din cabinele din faţă.

— N-a spus nimic? întrebă Petru.

— Păi, cum putea să vorbească?… E ca adormit şi nu-şi dă seama de nimic!

— Bine, zise doctorul. Am vrut să cadă de pe acele stânci – şi a căzut!… Am vrut să adoarmă – şi iată-l adormit… Când am să vreau să se trezească – se va trezi!… Acum, Luigi, dă ordin să se ridice ancora, şi… la drum!

Cazanele erau sub presiune, pregătirile de plecare se terminară repede şi peste câteva minute, ferado porni în larg, îndreptându-se spre Întekirtta.