VI. APARIŢIA.

Steam-iahtul porni cu puţin înainte de amiază sub comanda căpitanului Kostrik şi a secundului Luigi Ferrato. N-avea ca pasageri decât pe doctor, pe Petru şi pe Maria, care trebuia s-o îngrijească pe doamna Băthory, în cazul când ar fi fost cu neputinţă să fie transportată imediat de la Cartagina la Antekirtta.

Ne putem uşor închipui, fără să mai fie nevoie să insistăm, cât era de frământat Petru Băthory. în sfârşit, ştia unde se afla mama sa, se ducea acum s-o întâlnească. Dar de ce-o dusese Borik atât de în pripă din Raguza, şi încă pe această îndepărtată coastă a Tunisieiân ce mizerie trebuia să se aştepte să-i găsească oare pe amândoi?

Maria, căreia îi încredinţa frământările lui, căuta tot timpul să-l liniştească prin cuvinte de încurajare şi de speranţă. Pentru ea era lucru vădit că numai mâna providenţei făcuse ca scrisoarea aceasta să ajungă la destinaţie.

Se ordonă să se dea cea mai mare viteză iahtului, încât, cu ajutorul aparatelor de supraîncălzire, Ferrato depăşi viteza medie de cincisprezece mile pe oră. Distanţa din fundul golfului Sidrei până la capul Bon, situat la extremitatea nord-estică a peninsulei tunisiene, nu e decât de cel mult o mie de kilometri; apoi, de la capul Bon până la La Goulette, care este portul Tunisului, nu e decât o oră şi jumătate de drum cu un steam-iaht rapid. în treizeci de ore, fără să aibă vreme rea şi fără vreun accident, Ferrato trebuia deci să ajungă la destinaţie. în afara golfului marea era liniştită, dar vântul bătea dinspre nord-vest, fără să arate totuşi o tendinţă de a se înteţi. Căpitanul Kostrik ordonă direcţia capului Bon, vasul continuând să plutească puţin mai aproape de ţărm, pentru a putea fi mai aproape de adăpostul uscatului în caz că vântul s-ar înteţi. Nu va trece deci prin apropierea insulei Pantellaria, situată cam la jumătatea drumului dintre capul Bon şi Malta, căci avea de gând să ocolească cât mai îndeaproape capul. Rotunjindu-se dincolo de golful Sidrei, coasta, înspre vest, se arcuieşte larg înăuntru, descriind o curbă mare. Aici mai ales se desfăşoară litoralul regenţei Tripolitaniei, care se întinde până la golful Gabes, cuprins între insula Djerba şi oraşul Sfax; apoi coasta înaintează iarăşi puţin înspre est, către capul Dinias, pentru a forma golful Hammamet, după care din nou înaintează spre nord-est, până la capul Bon.

Înspre acest golf Hammamet se îndrepta Ferato. Acolo trebuia el să se apropie şi mai mult de uscat, navigând tot timpul pe lângă coastă, până la La Goulette. în timpul acestei zile de 3 noiembrie şi în noaptea următoare, valurile dinspre larg se înteţiră văzând cu ochii. E de ajuns doar puţin vânt ca să răscolească această Mare a Syrtelor, pe care o străbat curenţii cei mai capricioşi ai Mediteranei. Dar în ziua următoare, încă de pe la ora opt, se zări uscatul chiar în dreptul capului Dinias, şi, la adăpostul acestei coaste mai înalte, navigaţia deveni mai uşoară şi mai rapidă.

Ferrato naviga de-a lungul ţărmului, la o depărtare de mai puţin de două mile, încât se puteau vedea foarte bine toate amănuntele litoralului. Dincolo de golful Hammamet, pe latitudinea Kelibici, se apropie şi mai mult de golfuleţul Sidi-Yusuf, apărat înspre nord de un lung şir de stânci. în schimb se întinde aici un minunat prund nisipos, în dos se profilează un şir de dealuri de formă rotundă, acoperite de arbuşti piperniciţi, crescuţi într-un pământ stâncos. în depărtare, nişte dealuri mai înalte se continuă cu djebelurile care formează lanţul muntos din interior. Ici-colo se vede câte un marabut părăsit, ca o pată albă în mijlocul verdeţei acestor costişe îndepărtate. în primul plan se zăresc ruinele unui mic fort, iar mai departe, un fort într-o stare mai bună, zidit pe un deal rotund, care închide înspre nord golful Sidi-Yusuf.

Cu toate acestea, ţinutul nu era pustiu. La adăpostul stâncilor erau ancorate mai multe vase levantine, şebecuri şi polacre, la vreo sută de metri de coastă. Dar apele acestea verzi sunt atât de transparente, încât se vede limpede fundul cu pietre negre şi cu nisipul uşor brăzdat de ancorele cărora refracţia le dădea nişte forme fantastice. De-a lungul prundului, la poalele dunelor mici presărate cu tamatini şi cu mastici, un diiar compus din vreo douăzeci de colibe îşi arăta corturile de pânză cu dungi galbene spălăcite. Ai fi zis că e o uriaşă manta arabă aruncată alandala pe acest ţărm. în afara culelor acestei mantale păşteau câteva oi şi capre, care din depărtare păreau nişte corbi mari, gata să-şi ia zborul la o simplă detunătură de armă. Vreo zece cămile, unele lungite pe nisip, altele stând nemişcate ca nişte stei de piatră, rumegau printre nişte stânci ce ar fi putut servi drept chei de debarcare.

În timp ce trecea prin faţa golfului Sidi-Yusuf, doctorul putu observa că se debarcau muniţii, arme şi chiar câteva piese de artilerie. Prin însăşi poziţia sa, fiind atât de îndepărtat de graniţa regenţei Tunisului, golful Sidi-Yusuf era cât se poate de prielnic pentru o asemenea contrabandă. Luigi îi arătă doctorului materialul ce se descărca pe plajă.

— Da Luigi, răspunse el, şi dacă nu mă-nşel, cei care iau în primire armele sunt arabi. Nu ştiu, nu pot să-mi dau seama dacă aceste arme sunt destinate muntenilor împotriva trupelor franceze ce au debarcat de curând în Tunisia. Mai degrabă s-ar putea să fie ale numeroşilor partizani ai senuziştilor, ale piraţilor acestora de uscat şi de mare, care se concentrează acum în Cirenaica. Căci mi se pare chiar că printre arabii aceştia pot desluşi mai degrabă tipuri din interiorul Africii decât tipuri din provincia Tunisului.

— Dar cum se face de nu se opun autorităţile regenţei sau măcar autorităţile franceze acestor debarcări de arme şi de muniţii? întrebă Luigi.

— La Tunis nu se ştie nimic din tot ce se petrece în partea astalaltă a capului Bon, răspunse doctorul. Şi chiar când francezii vor fi stăpâni pe toată Tunisia, s-ar putea ca toată partea asta orientală a djebelurilor să le scape de sub control încă pentru multă vreme! în orice caz, debarcarea aceasta mi se pare foarte suspectă şi dacă Ferraln n-ar merge cu o viteză atât de mare încât le-ar fi cu neputinţă să ne ajungă, cred că flotila lor n-ar fi stat pe gânduri să ne atace.

Dacă acesta era gândul arabilor, precum spunea doctorul, într-adevăr că nu aveau de ce să se teamă. În mai puţin de o jumătate de oră steam-iahtul trecu de mica radă din Sidi-Yusuf. Apoi după ce atinse extremitatea capului Bon, atât de viguros tăiat în masivul tunisian, ocoli repede farul ce luminează toată partea aceasta formată dintr-o măreaţă îngrămădire de stânci.

După aceea Ferrato străbătu în plină viteză golful Tunisului, cuprins între capul Bon şi capul Cartagina. înspre stânga se înalţă povârnişurile djebelurilor Bon-Karnin Rossas şi Zaghuan, cu câteva sate împrăştiate prin văile lor. La dreapta, în toată splendoarea sa de reşedinţă regală arabă, scăldat în plină lumină, strălucea cetatea sfântă Sidi-Bu Said, care probabil că pe vremuri a fost una din mahalalele anticei Cartagine. în depărtare, Tunisul, atât de alb în bătaia soarelui, se înălţa mai sus de lacul Bahira, ceva mai în spatele acestui braţ, pe care La Goulette îl întinde spre debarcare tuturor pacheboturilor ce vin din Europa.

La vreo două sau trei mile de port era ancorată o escadră de vase franceze; apoi, ceva mai aproape, se vedeau legănându-se în lanţurile ancorelor lor câteva bastimente de comerţ, ale căror pavilioane atât de diferite dădeau o deosebită însufleţire acestei rade. Era ora unu când Ferrato aruncă ancora la vreo şase sute de metri de portul La Goulette. După ce formalităţile inspecţiei sanitare fură îndeplinite, se dădu voie pasagerilor steam-iahtului să, coboare pe uscat. Doctorul Antekirtt, Petru, Luigi şi sora sa luară loc în barcă. După ce ocoli digul, barca alunecă de-a curmezişul acestui canal strâmt, întotdeauna înţesat de bărcile ce se îngrămădesc la cele două cheiuri, şi ajunse în faţa acelei pieţe de formă neregulată, plantată cu pomi, mărginită de vile, de agenţii şi de cafenele, pe care forfotesc o mulţime de maltezi, de evrei, de arabi, de soldaţi francezi şi indigeni. De aici porneşte principala stradă a oraşului La Goulette.

Scrisoarea lui Borik fusese trimisă din Cartagina şi doar acest nume străvechi împreună cu câteva ruine risipite ici-colo, e tot ce a mai rămas din cetatea lui Hanibal.

Ca să ajungi pe ţărmul Cartaginei nu e nevoie să mai iei micul tren italian ce merge de la La Goulette la Tunis, ocolind lacul Bahira. Căci, dacă o iei fie pe plaja al cărei nisip bătătorit şi fin oferă pietonilor un minunat loc de plimbare, fie ceva mai departe peste câmpie, pe un drum plin de praf, ajungi uşor la poalele colinei pe care e zidită capela Saint-Louis şi mănăstirea misionarilor algerieni.

când doctorul şi însoţitorii săi debarcară, în piaţă aşteptau câteva trăsuri trase de cai mărunţi. într-o clipă se urcară într-una din aceste trăsuri şi porunciră birjarului să-i ducă cât mai repede la Cartagina. Trăsura, după ce o porni în trap de-a lungul străzii principale din La Goulette, trecu printre somptuoasele vile locuite de bogătaşii din Tunis pe timpul marilor călduri, şi pe lângă palatele lui Keredin şi Mustafa care se înalţă pe litoral, prin împrejurimile vechilor porturi ale cetăţii cartagineze. Aciun mai bine de două mii de ani, clădirile acestei rivale a Romei acopereau toată plaja, începând de la mica peninsulă pe care e aşezat acum oraşul La Goulette şi până la capul care îi mai poartă şi azi numele.

Capela Saint-Louis, zidită pe o ridicătură de vreo două sute de picioare, se înalţă chiar pe locul unde se spune că ar fi murit acest rege al Franţei în anul Î270. Capela se află în mijlocul unei curţi, în care găseşti tot felul de rămăşiţe antice, fragmente de arhitectură, bucăţi de statui, de vase, de coloane, de capiteluri, de monumente funerare, mai multe rămăşiţe de acestea decât arbori sau arbuşti. în spate se află mănăstirea misionarilor, al. căror stareţ este acum savantul arheolog, părintele Delattre. De aici, de pe înălţimea aceasta, se vede tot ţărmul. nisipos începând de la capul Cartagina şi până la primele clădiri din Lakâoulette.

La poalele acestui colnic se înalţă câteva palate în stil arab – dar şi cu zidărie după moda-engleză – profilându-şi pe întinsul mării elegantele lor diguri cu coloane, lângă care pot acosta şi bărcile din rada portului. Mai departe se întinde acest minunat golf, ale cărui promontorii, peninsule înguste şi djebeluri sunt învăluite în haina amintirii istorice, cu toate că lipsesc ruinele.

Dar dacă palatele şi vilele se întind până pe locurile unde altădată se aflau porturile militare şi comerciale, nu e mai puţin adevărat că mai găseşti de asemenea, ici şi colo, pierdute prin văile dealurilor, printre surpăturile de stânci, pe un pământ cenuşiu şi aproape sterp, colibe sărăcăcioase în care îşi duc viaţa nevoiaşii de prin părţile locului. Cei mai mulţi dintre ei n-au nici o meserie, îndeletnicindu-se doar să scormonească prin pământ după resturi mai mult sau mai puţin preţioase din epoca vechii Cartagine – bronzuri, pietre, olărie, medalii, monede – pe care mănăstirea se îndură să le cumpere de la ei pentru muzeul său de arheologie, mai mult de mila lor, decât că ar avea nevoie de ele. Câte unele din colibele sau din adăposturile acestea n-au decât două sau trei bucăţi de zid, de parcă ar fi nişte marabute rămase încă albe sub clima acestui ţărm însorit. Doctorul şi însoţitorii săi mergeau de la o colibă la alta, cercetându-le, căutând unde locuieşte doamna Bâthory, şi nu le venea să creadă că biata femeie a putut ajunge într-un asemenea hal de mizerie.

Deodată, trăsura se opri în faţa unei dărăpănături, care avea drept uşă un fel de gaură într-un zid pe jumătate pierdut printre ierburi. în faţa acestei uşi şedea o bătrână, acoperită cu o manta negricioasă. Petru o recunoscu. Scoase un strigăt… Era mama sa!… Se repezi, îngenunche în faţa ei, o strânse în braţe… Dar ea nu răspundea la mângâierile lui, părea că nu-l recunoaşte.

— Mamă!… Mamă!… striga el, în timp ce doctorul, Luigi şi soră-sa se îngrămădiseră în jurul ei.

În momentul acela, de după colţul dărăpănăturii se ivi un moşneag. Era Borik. Mai întâi îl recunoscu pe doctorul Antekirtt, şi genunchii i se înmuiară. Apoi îl zări pe Petru… pe Petru, al cărui convoi de înmormântare îl însoţise până la cimitirul din Raguza… Era prea mult pentru el! Se prăbuşi şi rămase nemişcat, în timp ce de pe buze îi scăpară aceste cuvinte:

— Ea şi-a pierdut minţile.

Aşadar acum, când fiul îşi regăsea mama, nu mai rămăsese din ea decât un trup fără viaţă. Şi vederea copilului său pe care îl ştia mort, şi care deodată îi apărea din nou în faţa ochilor, nu fusese de ajuns ca să-i trezească amintirile trecutului!

Doamna Bâthory se ridicase; avea nişte priviri rătăcite, dar încă vii. Apoi, fără să fi băgat de seamă ce se petrecea în jurul său, fără să fi scos un singur cuvânt, intră în cocioabă; la un semn al doctorului, Maria o urmă. Petru rămăsese încremenit în faţa uşii, fără să îndrăznească, fără să poată face un pas.

Între timp, datorită îngrijirilor doctorului, Borik îşi recăpătase cunoştinţa şi exclama într-una:

— Dumneavoastră, domnule Petrul… Dumneavoastră… în viaţă…!

— Da, răspunse Petru, da… în viaţă… când mai bine era să fi fost mort!

În câteva cuvinte, doctorul îl puse pe Borik la curent cu ceea ce se petrecuse la Raguza. Apoi, la rândul său, bătrânul servitor le povesti, nu fără greutate, suferinţele pe care le înduraseră în timpul acestor două luni.

— Dar spune-mi, întrebă mai întâi doctorul, doamna Băthory şi-a pierdut minţile din pricina morţii fiului său?

— Nu, domnule doctor, nurăspunse Borik. Şi iată ce povesti:

Doamna Băthory, rămasă singură pe lume, ţinuse să părăsească Raguza şi se mutase în satul Vinticello, unde avea nişte rude. în timpul acesta trebuiau să se ocupe şi de vânzarea puţinelor lucruri ce se mai găseau în modesta sa casă, căci nu mai avea de gând să locuiască acolo.

După şase săptămâni se reîntoarse la Raguza, însoţită de Borik, ca să termine de aranjat cu vânzările. Când ajunse în strada Marinella, găsi o scrisoare, ce fusese depusă în cutia poştală de la poartă. După ce citi această scrisoare, care parcă începuse să-i zdruncine mintea, doamna Băthory scoase un ţipăt, se repezi în stradă, alergă înspre aleea Stradone, o luă de-a lungul străzii, şi bătu la poarta palatului Toronthal, care se deschise numaidecât.

— Palatul Toronthal?… exclamă Petru.

— Da, răspunse Borik, şi când am reuşit s-o ajung din urmă, doamna Bâthory nu mă mai recunoscu… Era…

— Dar de ce s-a dus mama la palatul Toronthal? e ce?… întreba într-una Petru, privindu-l năucit pe bătrânul servitor.

— Voia, desigur, să vorbească cu domnul Toronthal, răspunse Borik, dar domnul Toronthal părăsise de două zile palatul împreună cu fiică-sa, fără să ştie nimeni unde plecase.

— Şi scrisoarea?… Scrisoarea…?

— N-am putut s-o găsesc, domnule Petru, răspunse bătrânul servitor, şi fie că doamna Bâthory a pierdut-o sau a distrus-o, fie că i-a luat-o cineva, n-am mai aflat niciodată ce cuprindea!

Era un mister la mijloc. Doctorul, care ascultase toată povestirea fără să scoată o vorbă, nu ştia cum să explice fapta doamnei Bâthory. Ce motiv atât de puternic o împinsese înspre palatul de pe aleea Stradone, de care totul o îndepărta, şi de ce, aflând de dispariţia lui Silas Toronthal, fusese atât de puternic zguduită, încât îşi pierduse minţile? Bătrânul servitor îşi termină istorisirea. După ce izbutise să ascundă faţă de lume starea doamnei Bâthory, căutase să facă rost de ultimele mijloace de trai, vânzând toate lucrurile ce le mai rămăseseră. Nebunia, liniştită şi blândă, a nenorocitei văduve îi îngăduise să acţioneze fără să trezească vreo bănuială din partea cuiva. Tot ceea ce voia el era să plece din Raguza, să se refugieze oriunde, dar cât mai departe de acest oraş blestemat. Peste câteva zile reuşi să se îmbarce împreună cu doamna Bâthory pe unul din pacheboturile ce fac cursa pe litoralul mediteranean, şi ajunse la Tunis, sau mai bine-zis la La Goulette. Se hotărî să rămână aici. Şi aici, în această cocioabă părăsită, bătrânul se dărui cu totul îngrijirilor pe care le cerea starea doamnei Bâthory, ce părea că o dată cu minţile îşi pierduse şi graiul. Dar mijloacele lor de trai erau pe sfârşite, aşa că vedeau apropiindu-se în curând momentul când vor ajunge pe ultima treaptă a mizeriei.

În împrejurările acestea, bătrânul servitor îşi aduse aminte de doctorul Antekirtt, de interesul pe care-l arătase totdeauna faţă de familia lui Ştefan Bâthory. Dar Borik nu ştia unde era reşedinţa lui obişnuită. Îi scrise, totuşi, încredinţând providenţei scrisoarea ce conţinea un apel atât de desperat. Şi, după cum se vede, providenţa îşi îndeplineşte destul de conştiincios sarcina de curier, căci scrisoarea ajunsese la destinaţie.

Ceea ce era de făcut, trebuia făcut acum cât mai repede. Doamna Bâthory, fără să opună nici cea mai mică împotrivire, fu condusă la trăsura în care luă loc împreună cu fiul său, cu Borik şi cu Maria, oare trebuia să stea tot timpul cu ea. Apoi, în timp ce trăsura pornea din nou pe drumul ce ducea la La Goulette, doctorul şi Luigi se întoarseră pe jos, luând-o de-a lungul plajei. Peste un ceas se îmbarcară cu toţii pe bordul steam-iahtului care rămăsese sub presiune. Ancora fu ridicată îndată şi după ce ocoliră capul Bon, cei de pe Ferrato zăriră farurile de pe insula Pantellaria. A treia zi, în zori, vasul ancoră în portul Antekirttei. Doamna Bâthory fu numaidecât debarcată, condusă la Artenak, instalată într-una din camerele din Stadthauş, unde se mută şi Maria, ca să, o îngrijească. Ce nenorocire îl lovise iarăşi pe Petru Bâthory! Mamă-sa, care îşi pierduse mintea, mamă-sa, care înnebunise în împrejurări ce vor rămâne fără îndoială inexplicabile! Cel puţin dacă ar fi fost cunoscută cauza acestei nebunii, poate că i s-ar fi putut găsi un leac. Dar nu se ştia nimic, nu se putea şti nimic!

— Trebuie vindecată!… Da!… Trebuie vindecată! Îşi spusese doctorul, care se consacră cu totul acestei sarcini. Sarcină grea, însă, căci doamna Báthory continua să rămână într-o stare de completă inconştienţă şi nici o amintire a trecutului nu se trezea vreodată într-însa.

Şi cu toate acestea, nu era oare cazul ca doctorul, pentru a schimba starea mintală a doamnei Báthory, să întrebuinţeze neobişnuita sa putere de sugestie, pe care o întrebuinţase şi până acum în atâtea rânduri şi cu rezultate atât de strălucite? N-ar fi putut oare să-i mai limpezească mintea, printr-o influenţă magnetică, şi s-o menţină în această stare până se va fi produs reacţiunea?

Petru îl rugă fierbinte să încerce chiar şi imposibilul pentru a o vindeca pe mama sa.

— Nu, răspunse doctorul, tocmai lucrul acesta ar’ fi cu neputinţă. Căci alienaţii sunt tocmai cei mai refractari pacienţi în faţa acestui gen de sugestie. Ca să cadă sub puterea acestei influenţe, ar trebui ca mama ta să mai aibă încă un dram. de voinţă personală, căreia să i-o pot substitui pe a mea. Ţi-o spun înc-o dată, asupra ei metoda aceasta ar rămâne fără nici un efect.

— Nu… nu vreau să cred asta, zise Petru, care nu se putea hotărî să se lase convins cu una, cu două. Nu vreau să admit că mama n-ar ajunge într-o bună zi să-şi recunoască fiul… fiul pe care-l crede mort…

— Da… pe care-l crede mort! răspunse doctorul. Dar… poate că dacă te-ar crede viu… sau poate că, dacă… adusă în faţa mormântului… te-ar vedea că apari deodată…

Doctorul se opri deodată asupra acestei idei. Poate că tocmai o asemenea zguduitură morală, provocată în condiţii prielnice, ar putea acţiona asupra doamnei Báthory?

— Am să încerc exclamă el.

Şi când îi spuse care era experienţa pe care îşi baza el toate nădejdile de a o vindeca pe mama lui Petru, tânărul căzu în braţele doctorului. Din ziua aceea, singurul lor gând era cum să regizeze această încercare, care ar putea avea succes. Nu era vorba de altceva decât să trezească din nou în doamna Bâthory efectele amintirii, cu totul şterse în starea sa actuală, şi aceasta, în împrejurări atât de puternice, încât reacţia să se poată produce în spiritul ei. Doctorul apelă deci la Borik şi la Pescade, pentru a reconstitui cât mai exact colţul acela al cimitirului din Raguza şi forma monumentului funerar ce servea drept cavou familiei Bâthory.

În cimitirul insulei, la o depărtare de o milă de Artenak, sub un grup de arbori înverziţi, era o capelă mică, întrucâtva asemănătoare celei din Raguza. Nu trebuiră decât să facă unele mici modificări, astfel încât asemănarea dintre cele două capele să fie mai izbitoare. Aşezară apoi pe peretele din fund o placă de marmură neagră, cu numele lui Ştefan Bâthory şi cu data morţii sale: 1867. în ziua de 13 noiembrie, doctorul socoti că sosise momentul să înceapă experienţele pregătitoare pentru a readuce la viaţă raţiunea adormită a doamnei Bâthory, şi anume, încetul cu încetul, pe nesimţite. Către ora şapte seara, Maria, însoţită de Borik o luă pe văduvă la braţ. Apoi, după ce o scoase din Stadthaus, o conduse afară din oraş, până la cimitir. Acolo, în faţa micii capele, doamna Bâthory rămase nemişcată şi mută, cum stătea întotdeauna, deşi la lumina unei lămpi ce ardea înăuntrul capelei ar fi putut citi numele lui Ştefan Bâthory săpat în placa de marmură. Numai când Maria şi bătrânul îngenunchiară pe prag, i se aprinse un fel de licărire în priviri, care se stinse numaidecât. Peste un ceas, doamna Bâthory se reîntoarse la Stadthaus şi, o dată cu dânsa, toţi cei care – de aproape sau de departe – o urmăriseră tot timpul acestei prime încercări.

Experienţele continuară, a doua zi şi în zilele următoare, dar fără nici un rezultat. Petru le urmărise, foarte emoţionat, şi începuse să deznădăjnuiască văzând că rămâneau fără succes, deşi doctorul îi repeta într-una că timpul avea să fie cel mai bun ajutor al lui. De aceea nu voia să facă încercarea cea mare decât atunci când se va vedea că doamna Băthory este îndeajuns de pregătită pentru a-i resimţi cât mai profund şocul. Totuşi, în starea mintală a doamnei Băthory se petrecea, cu fiecare vizită la cimitir, o oarecare schimbare peste care nu se putea trece cu vederea. Astfel, într-o seară, în timp ce Borik şi Maria îngenuncheaseră pe pragul capelei, doamna Băthory, care rămăsese puţin mai în urmă, se apropie încet, puse mâna pe grilajul de fier, se uită la peretele din fund, puternic luminat de lampa dinăuntru, şi se dădu repede înapoi. Maria, întorcându-se lângă ea, o auzi atunci şoptind de mai multe ori un nume. Era pentru prima dată, de atâta vreme, că buzele doamnei Băthory rostiseră un cuvânt! Dar toţi cei care o putură auzi rămaseră uluiţi, mai mul-t decât uluiţi: încremeniţi! Căci numele acesta nu era al fiului său, nu era numele lui Petru… Era numele Savei!

Dacă e lesne de ghicit ce simţi atunci Petru Băthory, în schimb cine ar putea spune ce se petrecu în sufletul doctorului la această evocare atât de neaşteptată a Savei Toronthaltotuşi nu spuse nici un cuvânt şi nu lăsă să i se ghicească nimic din tot ceea ce simţea. Apoi, într-o altă seară când experienţa fu repetată, doamna Băthory, ca şi cum ar fi fost dusă de o mână nevăzută, se duse şi îngenunche singură pe pragul capelei. îşi plecă capul, scoase un oftat adânc, şi din ochi i se prelinse o lacrimă. Dar în seara aceea nu-i scăpă de pe buze nici un nume, încât s-ar fi putut crede că uitase numele Savei. Adusă la Stadthaus, doamna Bâthory căzu pradă unei agitaţii nervoase cum nu mai manifestase niciodată până atunci. Liniştea aceea caracteristică până la acea dată stării sale mintale, făcu loc unei frământări cu totul neobişnuite. Se vedea limpede că în creierul său se producea o răbufnire de viaţă, ceea ce însemna că erau multe speranţe de vindecare. Toată noaptea doamna Bâthory fu foarte neliniştită şi zbuciumată. în mai multe rânduri rosti câteva cuvinte nelămurite, pe care Maria abia le putu auzi; se vedea că visa. Dar dacă visa, însemna că judecata începea să-i revină, însemna că va fi vindecată, dacă mintea i s-ar fi menţinut trează!

Doctorul se hotărî ca, chiar a doua zi, să facă încercarea cea mare, regizând lucrurile astfel, încât să producă un efect şi mai izbitor. în tot timpul zilei de 18 noiembrie doamna Bâthory fu în prada unei violenţe nervozităţi. Maria fu foarte impresionată, în timp ce Petru, care stătea aproape tot timpul lângă mama sa, avea cele mai bune presimţiri.

Sosi şi noaptea – o noapte întunecoasă, fără nici o adiere de vânt, după o zi care, sub această latitudine coborâtă a Antekirttei, fusese caldă. Doamna Bâthory, însoţită de Maria şi de Borik, plecă de la Stadthaus pe la ora opt şi jumătate. Doctorul, ceva mai în urma lor, o urmărea, împreună cu Luigi şi cu Pescade. Toată mica colonie era. într-o înfrigurată aşteptare a efectului care urma, poate, să se producă. Câteva torţe, aprinse pe sub copacii înalţi, aruncau o lumină fumurie asupra zidurilor capelei. în depărtare, la intervale regulate, clopotul bisericii din Artenak trăgea a înmormântare.

Numai Petru Bâthory lipsea din acest cortegiu care înainta încet peste câmp. Dar dacă o luase înainte era pentru ca să apară numai în momentul deznodământului acestei supreme încercări. Era cam ora nouă când doamna Băthory ajunse la cimitir. Deodată, ea lăsă braţul Măriei Ferrato şi înainta spre capelă. O lăsară liberă, în voia noului simţământ ce părea că o stăpânea cu totul. în toiul unei tăceri adânc, întreruptă doar de dangătul clopotului, doamna Băthory se opri şi rămase aşa, nemişcată. Apoi îngenunche pe prima treaptă, se încovoie, şi atunci o auziră plângând…

În clipa aceea, grilajul capelei se deschise încet, înfăşurat într-un linţoliu alb, ca şi cum atunci ar fi ieşit din mormânt, Petru apăru în plină lumină…

— Copilul meu!… Copilul meu!… izbucni doamna Băthory, întinzând braţele şi prăbuşindu-se, leşinată. N-avea nici o importanţă în sufletu-i se treziseră din nou amintirea şi judecata Mama se redeşteptase. îşi recunoscuse fiul! îngrijirile doctorului o readuseră numai decât la viaţă; şi după ce îşi recapătă cunoştinţa, când ochii săi întâlniră pe cei ai fiului său, strigă:

— Trăieşte!… Petru al meu!… Trăieşte!

— Da… trăieşte pentru tine, mamă… trăieşte ca să te iubească…

— Şi ca s-o iubească… şi pe ea.

— Pe ea…?

— Da… pe Sava…!

— Pe Sava Toronthal?… strigă doctorul.

— Nu… pe Sava Sandorf!

Şi doamna Băthory scoase din buzunar o scrisoare mototolită, ce conţinea ultimele rânduri scrise de mina doamnei Toronthal în preajma morţii sale, şi o întinse doctorului. Rândurile acestea nu mai puteau lăsa nici o îndoială asupra naşterii Savei!… Sava era fetiţa ce fusese răpită din castelul din Artenak!… Sava era fiica contelui Mathias Sandorf!