V. ÎN GRIJA LUI DUMNEZEU.

Şi acum, să ni se îngăduie să aruncăm o privire asupra coloniei Antekirttei. Silas Toronthal şi Carpena erau în mâna doctorului, iar acesta nu mai aştepta decât prilejul de a da din nou de urmele lui Sarcany. Pe de altă parte, agenţii săi însărcinaţi să găsească locul unde se retrăsese doamna Bâthory îşi continuau cercetările, rămase însă deocamdată fără rezultat. De când dispăruse mama sa, care nu mai avea alt sprijin decât pe bătrânul Borik, Petru Bâthory era tot timpul foarte deznădăjduit. Ce mângâiere ar mai fi putut aduce doctorul Antekirtt acestei inimi atât de crunt lovită în două rânduri când Petru îi vorbea de mama sa, nu-şi dădea oare seama doctorul că tânărul îi vorbea şi de Sava Toronthal, al cărei nume nu-l pronunţa niciodată?

În orăşelul acesta, care era capitala Antekirttei, nu departe de Stadthaus, Maria Ferrato ocupa una din cele mai frumoase locuinţe din Artenak. Acolo ţinuse doctorul să-i asigure toate mulţumirile vieţii. Fratele ei locuia şi el aici, împreună cu ea, când nu era plecat pe mare, însărcinat cu o misiune de transport sau de observaţie. când era şi el acasă, nu trecea o zi fără ca cei doi fraţi să nu-i facă o vizită doctorului sau fără ca acesta să nu vină să-i vadă. Pe măsură ce îi cunoştea mai bine, îi iubea tot mai mult pe copiii pescarului din Rovigno.

— Cât am fi de fericiţi, spunea adeseori Maria, dacă şi Petru ar putea fi fericit!

— El nu va putea fi fericit decât în ziua când îşi va putea regăsi mama, răspundea Luigi. Dar eu n-am pierdut încă orice speranţă, Maria. Cu mijloacele de care dispune doctorul, va trebui să se descopere o dată în ce loc a dus-o Borik pe doamna Bâthory după ce au plecat din Raguza!

— Şi eu nutresc această speranţă, Luigi. Şi totuşi, chiar dacă şi-ar regăsi mama, crezi că Petru ar fi cu totul mângâiat?

— Nu, Maria, căci e cu neputinţă ca Sava Toronthal să fie vreodată soţia lui.

— Luigi, zise Maria, oare ceea ce îi e cu neputinţă omului, îi e cu neputinţă şi lui Dumnezeu?

când Petru îi spusese lui Luigi că de acum înainte vor fi ca fraţii, el n-o cunoştea încă pe Maria Ferrato, nu ştia ce soră afectuoasă şi devotată va găsi în ea. De aceea, după ce o cunoscu şi o preţui, nu şovăi să-i încredinţeze toate necazurile lui. Se simţea parcă mai liniştit după ce stăteau de vorbă Împreună. Ceea ce nu voia să-i spună doctorului, ceea ce se ferea să-i spună lui, îi spunea Măriei. Găsea aici o inimă iubitoare, care suferea alături de el, o inimă care îl înţelegea, îl mângâia, un suflet cu credinţă în dumnezeu, care nu deznădăjduia niciodată. când Petru suferea prea mult, când simţea că trebuie să-şi descarce povara ce-i copleşea sufletul, alerga la ea – şi de câte ori nu izbutise Maria să-i mai dea puţină încredere în viitor!

Şi totuşi, în cazematele din Antekirtta se afla acum un om Care trebuia să ştie unde se găsea Sava. Şi dacă ea mai era încă în mâna lui Sarcany. Era omul care se dăduse drept tatăl ei, era Silas Toronthal. Dar din respect faţă de memoria tatălui său, Petru n-ar fi, vrut în ruptul capului să-l întrebe despre Sava. De altfel, de când fusese adus aici ca prizonier, Silas’Toronthal era într-o stare fizică şi morală atât de proastă, cu nervii atât de istoviţi, încât n-ar fi fost în stare să spună nimic, chiar dacă ar fi avut tot interesul să vorbească. Dar el n-avea, în definitiv, nici un interes să dezvăluie ceea ce ştia despre Sava; pentru că, pe de o parte, habar n-avea că era prizonierul doctorului Antekirtt, iar pe de altă parte, nu ştia nici că Petru Bâthory era în viaţă şi că locuia pe această insulă Antekirtta, al cărei nume îi era necunoscut. Aşa că, după cum spunea Maria Ferrato, numai Dumnezeu mai putea aduce o dezlegare acestei situaţii.

Starea actuală a micii colonii n-ar fi pe deplin pusă în lumină, dacă în această trecere în revistă a celor din Antekirtta am uita să pomenim de Pescade şi Matifou. Cu toate că Sarcany izbutise să scape, cu toate că i se pierduse urma, totuşi capturarea lui Silas Toronthal era un lucru atât de important; încât Pescade fu copleşit de laude. Lăsat în voia propriei sale inspiraţii; şi iniţiative, acest brav băiat făcuse întocmai ceea ce, trebuia să facă în asemenea împrejurări. Or, din moment ce doctorul era mulţumit, cei doi prieteni n-aveau de ce să nu fie şi ei mulţumiţi. Se reîntoarseră deci la plăcuta lor locuinţă, aşteptând momentul când va mai fi iarăşi nevoie de serviciile lor, şi sperând că vor mai putea fi încă de folos.

De îndată ce sosiră în Antekirtta, Pescade şi Matifou făcură o vizită Măriei şi lui Luigi Ferrato; apoi se prezentară la câţiva din fruntaşi oraşului Artenak. Peste, tot fură bine primiţi, căci peste tot ştiau să se, facă iubiţi. Trebuia să-l vezi pe Matifou în aceste împrejurări solemne, veşnic încurcat oarecum din pricina, staturii sale uriaşe, care umplea ea singură aproape un salon întreg!

— În schimb, eu sunt atât de pirpiriu, încât câştigul cumpăneşte paguba, zicea Pescade.

cât despre Pescade, el era sufletul coloniei, pe care o distra cu veşnica-i bună dispoziţie. Îşi punea în slujba tuturor inteligenţa şi iscusinţa sa. Ah, dacă lucrurile s-ar putea aranja astfel încât toată lumea să fie mulţumită, ce serbări ar mai organiza el, ce program de plăceri şi de atracţii s-ar mai desfăşura în oraş şi prin împrejurimi! Da! Dacă ar fi nevoie, Matifou şi Pescade n-ar şovăi să-şi reia vechea lor meserie de acrobaţi, ca să uimească toată populaţia din Antekirtta.

În aşteptarea acelor zile fericite, Pescade şi Matifou se îndeletniceau cu înfrumuseţarea grădinii lor, umbrită de arbori, şi a vilei lor ascunsă cu totul sub un covor de flori. Lucrările micului port înaintau de asemenea. Văzându-l pe Matifou mişcând din loc şi cărând blocurile acelea imense de stâncă, puteai să-ţi dai seama că acest Hercule din Rovenţa mu-şi pierduse nimic din uimitoarea-i putere. Dar dacă agenţii doctorului care o căutau pe doamna Bâtory nm ajunseseră la nici un rezultat, nici cei trimişi în căutarea lui Sarcany nu fuseseră mai norocoşi. Niciunul din ei nu izbutise să descopere în ce loc se ascunsese acest ticălos după ce plecase din Monte-Carlo. Oare Silas Torontal cunoştea ascunzătoarea lui Sarcany? Era un lucru cel puţin îndoielnic, date fiind împrejurările în care se despărţiseră unul de altul pe drumul Nisei. De altfel, admiţând că ar fi ştiut, ar fi consimţit oare să spună?

Doctorul aştepta deci cu nerăbdare ca bancherul să fie în stare să răspundă, pentru a face această încercare. Silas Toronthal şi Carpena fuseseră închişi, sub paza cea mai severă, într-un mic fort, situat în colţul nord-vestic al oraşului Artenak. Cei doi se cunoşteau, dar numai din nume, căci bancherul nu fusese niciodată amestecat direct în afacerile lui Sarcany din Sicilia. De aceea se dăduseră dispoziţii foarte stricte ca nu cumva deţinuţii să bănuiască măcar că sunt închişi împreună în acest fort. Ocupau aici două cazemate, departe una de alta, din care nu erau scoşi decât ca să mai ia aer în curţi separate. Sigur de fidelitatea celor care îi păzeau – erau doi agenţi din miliţia Antekirttei – doctorul putea fi liniştit că nu se va stabili nici un fel de legătură între cei doi deţinuţi.

De asemenea, nu avea să se teamă nici de vreo indiscreţie din partea paznicilor: la toate întrebările lui Silas Toronthal şi ale lui Carpena cu privire la locul în care se aflau deţinuţi, nu primiseră niciodată vreun răspuns. Aşa că nimic nu le putea da de bănuit niciunuia din ei că ar fi căzut în mâna acelui misterios doctor Antekirtt, pe care bancherul îl cunoştea, fiindcă îi întâlnise de mai multe ori în Raguza. Totuşi, preocuparea permanentă a doctorului era să-l regăsească pe Sarcany şi să-l răpească, aşa cum fuseseră răpiţi şi cei doi complici ai săi. De aceea, pe la 16 octombrie, după ce constatase că Silas Toronthal se afla acum în stare de a putea răspunde la întrebările ce i-ar fi puse, se hotărî să procedeze la interogatoriul său. Mai întâi, se ţinu un consiliu în privinţa aceasta între doctor, Petru şi Luigi, la care fu chemat şi Pescade, ale cărui păreri erau vrednice de luat în seamă. Doctorul le comunică intenţia sa.

— Dar, observă Luigi, dacă Silas Toronthal va vedea că noi vrem să aflăm unde se află Sarcany, nu va bănui oare că avem de gând să punem mâna pe el?

— Ei, şi? făcu doctorul. Ce importanţă are dacă Silas Toronthal va bănui sau nu, acum când nu ne mai poate scăpa din mână?

— Are importanţă, domnule doctor, răspunse Luigi. Silas Toronthal se poate gândi că e în interesul lui să nu spună nimic din tot ce ar putea să-l pună în primejdie pe Sarcany.

— Şi de ce?

— Pentru că asta ar fi spre paguba lui însuşi.

— Pot să-mi dau şi eu părereaântrebă Pescade care, din discreţie, stătea deoparte.

— Desigur prietene, zise doctorul.

— Domnilor, începu Pescade, în împrejurările neobişnuite în care s-au despărţit aceşti doi gentlemeni, sunt îndreptăţit să cred că ei nu mai au nici un motiv să se cruţe unul pe altul. Silas Toronthal trebuie să-l urască din tot sufletul pe Sarcany, care l-a dus la ruină. Dacă, prin urmare, Toronthal ştie unde se află acum Sarcany, va mărturisi fără să mai stea la îndoială, cel puţin aşa cred eu. Dacă nu va spune nimic, înseamnă că nu are nimic de spus.

Acest raţionament era bine întemeiat. Era foarte posibil ca bancherul, în cazul că ar şti unde se refugiase Sarcany, nu s-ar socoti obligat să păstreze tăcere, când interesul său ar fi fost tocmai să mărturisească.

— Vom şti chiar azi cum stăm, răspunse doctorul. Iar dacă Toronthal nu ştie sau nu vrea să spună nimic, voi vedea eu ce e de făcut. Dar pentru că încă nu ştie că se află în mâna doctorului Antekirtt, şi cum nu ştie nici că Petru Bâthory este în viaţă, cel care va trebui să-i ia interogatoriul va fi Luigi.

— Sunt cu totul la ordinele dumneavoastră domnule doctor, răspunse tânărul.

Luigi se duse deci la fort şi fu introdus în cazemata în care era închis Silas Toronthal. Bancherul stătea într-un colţ, la o masă. Tocmai se dăduse jos din pat. Nu mai încăpea nici o îndoială că starea sa morală se îmbunătăţise. Nu se mai gândea acum nici la faptul că era complet ruinat, nici chiar la Sarcany. Ceea ce îl neliniştea mai mult era gândul că nu ştia de ce şi în ce loc era închis, şi cine era puternicul personaj care avusese interesul să pună mâna pe el. Nu ştia ce să mai creadă, aşa că se temea de orice.

când îl văzu pe Luigi Ferrato intrând, se ridică; dar, la un semn al tânărului, se aşeză numaidecât la loc. Iată scurtul interogatoriu la care fu supus în decursul acestei vizite:

— Dumneata eşti Silas Toronthal, fost bancher în Triest şi în ultimul timp domiciliat la Raguza?

— La întrebarea asta n-am ce să răspund. Cei care mă ţin aici trebuie să ştie cine sunt.

— Ei ştiu.

— Cine sunt aceia?

— Vei afla mai târziu.

— Dar dumneata cine eşti?

— Cineva care are misiunea să te interogheze.

— Şi cine ţi-a dat această misiune?

— Cei cărora dumneata trebuie să le dai socoteală.

— Te întreb înc-o dată, cine sunt aceia?

— Nu sunt obligat să-ţi spun.

— În cazul acesta, nici eu n-am. ce să-ţi răspund.

— Bine, fie, dumneata ai fost la Monte-Carlo împreună cu un individ pe care îl cunoşti de multă vreme şi care nu te-a părăsit nici o clipă de la plecarea dumitale din Raguza. Individul acela, tripolitan de origine, se numeşte Sarcany. A fugit în momentul când dumneata ai fost arestat pe drumul Nisei. Şi acum, iată ce sunt însărcinat să te întreb: ştii unde se află acum acest om, şi dacă ştii, vrei să spui?

Silas Toronthal’s se feri să răspundă. Dacă voiau să afle unde era Sarcany, fără îndoială că voiau să pună mâna şi pe el. Dar pentru cepentru faptele săvârşite de ei împreună, şi mai ales pentru uneltirile lor în legătură cu conspiraţia din Triest. Dar cum ajunseseră, să fie cunoscute aceste fapte şi cine avea interesul să-l răzbune pe contele Mathias Sandorf şi pe cei doi prieteni ai săi, morţi de mai bine de cincisprezece ani, iată ce se întrebă bancherul înainte de toate. În orice caz, avea toate motivele să creadă că nu se afla în mâinile unei justiţii obişnuite, a cărei acţiune ameninţa să se exercite şi asupra complicelui său şi asupra lui, ceea ce nu putea decât să-l neliniştească şi mai mult. De aceea, cu toate că era sigur că Sarcany se refugiase la Tetuan, în casa Namirei, unde trebuia să-şi joace ultima-i partidă, şi încă într-un răstimp destul de scurt, se hotărî să nu scoată nici un cuvânt despre acest lucru. Dacă mai târziu, interesele lui îi vor dicta să vorbească, va vorbi. până atunci însă trebuia să fie cât se poate de rezervat.

— Ei, nu-mi răspunzi?… întrebă Luigi, după ce îi lăsase bancherului destul timp de gândit.

— Domnule, zise Silas Toronthal, aş putea să-ţi răspund că ştiu unde se află acel Sarcany de care-mi vorbeşti, dar că nu vreau să-ţi spun. în realitate, însă, nu ştiu.

— Acesta e singurul dumitale răspuns?

— Singurul şi cel adevărat!

Luigi se retrase şi se duse să-i raporteze doctorului convorbirea avută cu Silas Toronthal. Cum acest răspuns al bancherului era, la urma urmei, de aşteptat, n-aveau ce face. Nu le mai rămânea, pentru a descoperi ascunzătoarea lui Sarcany, decât să-şi înteţească cercetările, fără să cruţe nici trudă, nici bani. Dar, în aşteptarea unui indiciu care să le permită să pornească din nou pe urmele lui Sarcany, doctorul trebui să se ocupe de chestiuni de cea mai mare însemnătate pentru siguranţa Antekirttei.

Din provinciile Cirenaicei îi sosiseră de curând anumite ştiri secrete. Agenţii săi îi recomandau să supravegheze mai atent regiunile golfului Sidrei. După cum spuneau ei, se părea că puternica asociaţie a senuziştilor îşi concentrează forţele la frontiera Tripolitaniei. O mişcare generală îi împingea încetul cu încetul înspre litoralul syrtic. Un schimb viu de mesaje, prin curierii conducătorului mişcării, avea loc între diferitele triburi din nordul Africii. Mişcarea primise arme din străinătate. în fine, se opera în mod vădit o concentrare de trupe în regiunea Benghazi, şi prin urmare în vecinătatea Antekirttei.

În vederea unui pericol, la care se putea aştepta din zi în zi, doctorul trebui să ia toate măsurile pe care i le dicta prudenţa. în timpul ultimelor trei săptămâni ale lunii octombrie, Pescade şi Luigi îl ajutară foarte activ în această operă, şi toţi membrii coloniei îi dădură concursul. Pescade fu trimis în mai multe rânduri, în secret, până pe coastele Cirenaicei, ca să ia legătură cu agenţii doctorului, şi cu această ocazie se constată că pericolul ce ameninţa insula nu era câtuşi de puţin un pericol închipuit. Piraţii din Benghazi, întăriţi printr-o adevărată mobilizare a partizanilor lor din întreaga provincie, pregăteau o expediţie împotriva Antekirttei. Era oare pregătită pentru un termen apropiat această expediţie. Nu se putu afla nimic în această privinţă. în tot cazul, conducătorii senuzişti se aflau încă în provinciile din sud, şi, după toate semnele, nici o operaţie importantă nu urma să fie întreprinsă, fără ca ei să fie acolo ca s-o dirijeze. De aceea electricele Antekirttei primiră ordin să patruleze prin părţile Mării Syrtelor, pentru a supraveghea atât litoralul Cirenaicei şi Tripolitaniei, cât şi coasta Tunisului, până la capul Bon.

Dispozitivul dig al insulei, după cum se ştie, nu era complet terminat. Dar dacăr era cu putinţă să fie terminat la vreme, în schimb arsenalul Antekiritei era. aprovizionat din belşug cu muniţii de toate felurile. Anitekirtta, situată la douăzeci de mile de ţărmurile Cirenaicei, ar fi cu totul izolată în fundul golfului, dacă la o depărtare de două mile înspre sud-est nu s-ar afla un ostrov, cunoscut sub numele de ostrovul Kenkraf, având o circumferinţă de trei sute de metri. Doctorul plănuise ca acest ostrov să servească drept loc de deportare, dacă vreunul din colonişti ar fi meritat vreodată să. fie deportat, după pronunţarea sentinţei de condamnare dată de justiţia insulei, ceea ce nu se întâmplase încă. De aceea fuseseră construite acolo câteva barăci în acest scop. Dar ostrovul Kenkraf nu era fortificat; şi în cazul când o flotilă inamică ar fi venit să atace Antekirtta, ostrovul, prin simpla sa poziţie, constituia o adevărată primejdie, căci era de ajuns să debarce acolo, ca să-l transforme numaidecât într-o solidă bază de operaţii. Cum foarte uşor puteau fi depozitate aici muniţii şi alimente şi cum uşor putea fi instalată şi o baterie, ostrovul ar fi oferit atacatorilor un punct de sprijin foarte serios. Mai bine ar fi fost să nu existe acest ostrov, din moment ce nu mai rămânea destul timp pentru a-i fortifica. Poziţia ostrovului Kenkraf şi avantajele pe care un duşman le putea trage de pe urma lui împotriva Antekirttei îl îngrijora tot timpul pedoctor. De aceea, după ce chibzui bine lucrurile, se hotărî să-l distrugă, clar în acelaşi timp să nimicească şi câteva sute de piraţi care s-ar fi hazardat să-l ocupe.

Planul acesta fu executat numaidecât. în curând, dupăterminarea lucrărilor făcute în solul său, ostrovul fu transformat într-o adevărată reţea de mine, legată de insula Antekirtta printr-un fir submarin. Era de ajuns curentul electric, transmis prin acest fir, pentru ca să nu mai rămână nici urmă de ostrov pe suprafaţa mării… Pentru a obţine acest formidabil efect de distrugere, doctorul nu se folosise nici de pulberea obişnuită, nici de fulmicotón, nici chiar de dinamită. El cunoştea compoziţia unui exploziv de curând descoperit, a cărui putere de distrugere e atât de mare, încât s-a putut spune că este faţă de dinamită ceea ce e dinamita faţă de pulberea obişnuită. Mai uşor de mânuit decât nitroglicerina şi mai uşor de transportat, pentru că nu necesită decât întrebuinţarea a două lichide izolate, pe care nu le amesteci decât în momentul când le foloseşti, suportând fără să îngheţe o temperatură de minus douăzeci de grade, în timp ce dinamita îngheaţă la cinci sau la şase grade; fără să facă explozie decât în urma unui şoc violent, ca explozia unei capsule de fulminant, explozivul acesta era tot atât de uşor de mânuit, pe cât era de teribil. Cum poate fi obţinut? Pur şi simplu prin acţiunea protoxidului de azot pur şi anhidra, în stare lichidă, asupra diferitelor carburi, uleiuri minerale, vegetale, animale, sau alţi derivaţi de corpi graşi. Din aceste două lichide inofensive luate fiecare în parte, solubile unul în celălalt, se face un singur lichid în proporţia dorită, aşa cum ai amesteca apa cu vinul, fără nici un pericol de mânuire. Aceasta este panclastila, cuvânt care înseamnă „distruge tot”, şi într-adevăr că distruge tot!

Explozivul fu deci introdus în solul ostrovului, sub formă de mine. Cu ajutorul firului submarin care lega ostrovul cu Antekirtta, fir ce urma să aducă scânteia în capsele de înhumat cu care era prevăzută fiecare mină, explozia s-ar îi produs într-o clipă. Totuşi, din mai multă precauţie, întrucât s-ar fi putut întâmpla ca firul să nu poată fi întrebuinţat, fură îngropate în solul ostrovului câteva aparate legate între ele prin alte fire subterane. Era de ajuns ca piciorul să atingă, din întâmplare, la suprafaţa solului lamele unuia din aceste aparate, pentru a închide circuitul şi a provoca explozia. Ar fi fost greu, prin urmare, ca atacatorii, dacă ar fi debarcat în număr mare pe ostrovul Kenkraf, să mai scape vreunul cu viaţă.

Încă în primele zile ale lui noiembrie, lucrările acestea erau foarte avansate, când într-o bună zi se întâmplă ceva care îl obligă pe doctor să părăsească insula pentru câteva zile. în dimineaţa zilei de trei noiembrie, steamerul ce transporta cărbuni din Cardiff ancorase în portul Antekirttei. Pe drum, vremea rea îl silise să poposească la Gibraltar. Acolo, la post-restant, căpitanul găsi o scrisoare adresată doctorului, scrisoare pe care oficiile poştale de pe litoral o trimiteau de colo-colo, fără să poată da de urma destinatarului.

Doctorul luă scrisoarea, al cărei plic purta ştampilele din Malta, Catania, Raguza, Ceuta, Otranta, Malaga, Gibraltar. Adresa, se vedea că era scrisă de o mână care nu mai avea obişnuinţa şi poate că nici forţa de a mai mâzgăli cumsecade literele. în afară de aceasta, pe plic nu era decât un singur nume – acela al doctorului – cu mişcătoarea menţiune: „Domnului doctor Antekirtt, în grija lui dumnezeu.”

Doctorul rupse plicul, desfăcu scrisoarea – o foaie îngălbenită de vreme – şi citi cele ce urmează: „Domnule doctor, să dea dumnezeu ca scrisoarea aceasta să vă cadă în mână!… Eu sunt foarte bătrân… Pot să mor într-o bună zi… Ea va rămâne singură pe lume… Gândiţivă la ultimele zile ale unei vieţi care a fost atât de chinuită şi. fie-vă milă de. doamna Bâthory. Veniţi-i în ajutor! Veniţi!

Prea-plecatul dumneavoastră servitor, BORK.

Apoi, într-un colţ, un nume: „Cartagina”, iar dedesubt, cuvintele: „Regenta Tunisului”.

Doctorul era singur în salonul clin Stadlhaus în momentul când luase cunoştinţă de această scrisoare. De pe buze îi scăpă în acelaşi timp o exclamaţie de bucurie, clar şi de deznădejde, de bucurie că dăduse în sfârşit de urmele doamnei Băthory, şi de deznădejde, sau mai degrabă de teamă, căci ştampilele, de pe plic arătau că scrisoarea fusese trimisă de mai bine de o lună. Luigi fu chemat numaidecât.

— Luigi, zise doctorul, comunică-i căpitanului Kostrik să dea dispoziţii ca în două ceasuri Ferato să fie gata de plecare.

— În două ceasuri va fi gata de drum, răspunse Luigi. Pentru dumneavoastră, domnule doctor?

— Da.

— E vorba de un drum mai lung?

— De trei sau de patru zile numai.

— Plecaţi singur?

— Nu. Caută-l pe Petru; şi spune-i să fie gata să mă însoţească.

— Petru e plecat, dar cel mult peste un ceas se întoarce de la lucrările de pe ostrovul Kenkraf.

— Vreau să se îmbarce şi sora ta cu noi, Luigi. Să se pregătească şi ea imediat de plecare.

— Numaidecât.

Şi Luigi ieşi să execute ordinele primite. Peste un ceas, Petru sosi la Stadthaus.

— Citeşte! zise doctorul. Şi îi întinse scrisoarea lui Bâthori.