I. MEDITERANA

„Mediterana e frumoasă mai ales prin două lucruri: prin cadrul său atât de armonios, şi prin vioiciunea, prin limpezimea aerului şi a luminii. Aşa cum este, ea îl căleşte de minune pe om. Ea îi dă vlagă şi rezistenţă, ea dă viaţă celor mai viguroase neamuri de oameni.” Aşa spunea Michelet, şi avea dreptate. Dar, din fericire pentru omenire, natura, în lipsa lui Hercule, a despărţit stâncile Calpe şi Abyla, pentru a da naştere strâmtorii Gibraltar. Trebuie chiar să admitem, în ciuda afirmaţiilor atâtor geografi, că această strâmtoare a existat de când e lumea. Dacă n-ar fi această strâmtoare, n-ar mai fi nici Mediterana. Căci marea aceasta pierde prin evaporare de trei ori mai multă apă decât îi aduc fluviile sale; şi dacă n-ar fi acest curent din Atlantic care o împrospătează cu apele lui prin această strâmtoare, ea n-ar mai fi de multe veacuri decât un fel de Mare Moartă, în loc să fie în cel mai înalt grad Marea Vie. Într-unul din colţurile cele mai ascunse şi mai neştiute ale acestui vast lac mediteranian se retrăsese contele Sandorf, care, până în clipa când urma să-şi desăvârşească opera ce o începuse, trebuia să rămână doctorul Antekirtt, pentru a se folosi de toate avantajele pe care i le dădea presupusa sa moarte.

Există două Mediterane pe globul pământesc – una în Lumea Veche, alta în Lumea Nouă… Mediterana americană este golful Mexic, care se întinde pe o suprafaţă de nu mai puţin de patru milioane şi jumătate de kilometri pătraţi. Dacă Mediterana latină nu are decât o suprafaţă de 2.885.522 de kilometri pătraţi, adică pe jumătate cât cealaltă, în schimb ea e mai variată în ansamblul ei, mai bogată în bazinuri şi în golfuri, în întinse subîmpărţiri hidrografice care au meritat denumirea de mări. Aşa, de pildă, Marea Cretei, ce se întinde în nordul insulei cu acelaşi nume, iar în sudul ei – Marea Libică; apoi, Marea Adriatică, între Italia, Austria, Turcia şi Grecia; Marea Ionică, ce scaldă ţărmurile insulelor Corfu, Zante, Cefaloniia şi ale altor insule; Marea Tireniană, în vestul Italiei; Marea Eoliană, în jurul insulelor Lipan, golfurile Lyon, al Provenţei, al Genovei, al celor două Ligurii, golful Gabes, ce scaldă ţărmurile Tunisiei, apoi golfurile Syrte ce scobesc atât de adânc litoralul între Cirenaica şi Tripolitania, pe continentul african.

Care din ungherele tainice ale acestei mări, cu atâtea locuri rămase încă prea puţin cunoscute, şi-l alesese oare doctorul Antekirtt? Unde îşi ducea el viaţa acum? sunt sute de insule şi mii de insuliţe pe întinsul acestei mări. Zadarnic ai încerca să socoteşti toate peninsulele şi golfuleţele din bazinul Mediteranei. Câte popoare, diferite ca rasă, ca obiceiuri, ca organizare politică, nu se înghesuie pe ţărmurile acestei mări, pe care istoria omenirii şi-a pus pecetea sa mai bine de douăzeci de veacuri: francezi, italieni, spanioli, austrieci, turci, greci, arabi, egipteni, tripolâtani, tunisieni, algerieni, marocani, ba chiar şi englezi, în Gibraltar, în Malta şi în Cipru. Trei continente mari o închid între ţărmurile lor: Europa, Asia, şi Africa. Unde îşi alesese, deci, îndepărtata sa reşedinţă, în care avea să-i făurească planul noii sale vieţi contele Mathias Sandorf, devenit doctorul Antekirtt, nume atât de drag locuitorilor din ţările orientale? Petru Bâthory avea să afle în curând.

După ce deschisese ochii pentru o clipă, Petru căzuse iarăşi intr-o stare de nesimţire totală, ca şi atunci când doctorul îl lăsase ca mort în casa din strada Marinella. Doctorul săvârşise atunci unul din acele efecte fiziologice în care voinţa joacă un rol atât de important şi ale cărei efecte nu mai sunt puse azi la îndoială. înzestrat cu o neobişnuită putere de sugestie, şi fără să se folosească de lumina de magneziu sau măcar de un punct metalic strălucitor, el putuse, numai prin puterea privirii sale pătrunzătoare, să provoace la tânărul muribund o stare hipnotică şi să-l aducă cu totul sub puterea voinţei lui. Petru, slăbit în urma pierderii de sânge şi fără să mai dea nici un semn de viaţă, nu era totuşi decât adormit, şi fusese trezit sub puterea voinţei doctorului. Dar viaţa aceasta, gata să se stângă, trebuia acum salvată. Era o sarcină foarte grea, căci cerea îngrijiri deosebit de atente, precum şi toate mijloacele ştiinţei medicale. Doctorul însă, avea să izbutească.

,Va trăi… Vreau să trăiască… îşi zicea el într-una. Ah, de ce nu mi-am pus în aplicare planul încă de pe când eram la Cattaro?… De ce sosirea lui Sarcany la Raguza m-a oprit oare să-l smulg din acest oraş blestemat?… Dar îl voi salva!… în viitor, Petru Bâthory trebuie să fie mâna dreaptă a lui Mathias Sandorf „ într-adevăr, de cincisprezece ani încoace, singurul gând al doctorului Antekirtt era să pedepsească şi să răsplătească. Nu uitase nici un moment ce datora tovarăşilor săi, Ştefan Bâthory şi Ladislau Zathmar, mai mult decât sie însuşi. Acum venise timpul să treacă la fapte, şi de aceea, şi sosise el la Raguza pe bordul Savarenei. în acest lung răstimp, înfăţişarea doctorului se schimbase atât de mult, încât era cu neputinţă să mai fie recunoscut de cineva. Părul îi albise cu totul, iar faţa îi căpătase, o culoare palidă şi ştearsă. Era unu! din bărbaţii aceia care la cincizeci de ani îşi mai păstrează încă vigoarea tinereţii, dar care au căpătat acum şi răceala, şi calmul vârstei înaintate. Cei care vedeau acum figura aceasta severă şi rece a doctorului Antekirtt nu s-ar mai fi putut gândi nici la părul stufos, nici la faţa îmbujorată, nici la barba roşcată, nu şi-ar fi reamintit nimic din înfăţişarea tânărului conte Sandorf. Călit, însă, de nenorocirile prin care trecuse, el rămăsese unul din acele caractere de fier despre care s-ar putea spune că simpla lor prezenţă deviază acul magnetic. Ei bine, el voia şi putea să facă din fiul lui Ştefan Bâtbory ceea ce făcuse din sine însuşi: un om cu acelaşi caracter de fier.

De altfel, doctorul Antekirtt rămăsese, de multă vreme, singurul supravieţuitor din familia mare a Sandorfilor. Se ştie că el avea un copil, o fetiţă, care după arestarea lui fusese încredinţată soţiei lui Lendeck, intendentul castelului din Artenak. Fetiţa aceasta, pe atunci în vârstă de doi ani, era unica moştenitoare a contelui. Ei trebuia să-i revină, când va împlini optsprezece ani, jumătate din averea tatălui său, parte ce îi fusese rezervată prin sentinţa ce pronunţa în acelaşi timp confiscarea bunurilor lui Sandorf şi condamnarea lui la moarte. Intendentul Lendeck, fiind lăsat ca îngrijitor al acestei părţi a averii din Transilvania a contelui Sandorf, pusă sub sechestru, rămăsese la castel împreună cu soţia sa şi cu acest copil, căruia îşi consacrau toată viaţa lor. Dar se vede că o fatalitate crudă apăsa asupra familiei Sandorf, care se reducea acum doar la această făptură plăpândă. Căci, la câteva săptămâni după condamnarea conspiratorilor din Triest şi după celelalte evenimente ce au mai urmat, copila dispăru fără urmă. Nu i se găsi decât pălăria, pe malul unuia din numeroasele pârâuri de munte ce curgeau prin parcul castelului. Din nenorocire, era vădit că fetiţa fusese târâtă în fundul uneia din aceleaş vâltori în care se varsă vijelios puhoaiele Carpaţilor. Dar înafară de această bănuială, nici o altă dovadă nu se mai găsi. Rozena Lendeck, soţia intendentului, adânc zguduită de această nenorocire, muri după câteva săptămâni. în timpul acesta, guvernul nu voi să schimbe nimic din dispoziţiile luate cu prilejul procesului. Sechestrul asupra părţii din domeniu rezervat fetei fu menţinut, încât bunurile contelui San dorf nu urmau să revină statului decât în cazul când moştenitoarea lui, a cărei moarte nu putea fi constatată legal, nu va reapare în termenul fixat pentru a-şi lua în primire moştenirea.

Aceasta fu ultima lovitură ce se abătuse asupra neamului Sandorfilor, ameninţat să se stângă în urma dispariţiei singurului vlăstar al nobilei şi puternicei familii. Apoi, încetul cu încetul, timpul îşi desăvârşi opera, şi vălul uitării se întinse şi peste această întâmplare, ca şi peste toate celelalte în legătură cu conspiraţia din Triest.

Mathias Sandorf află de moartea copilului său pe când se găsea la Otranto, unde trăia necunoscut de nimeni. O dată cu fetiţa aceasta pierdea tot ce îi mai rămăsese de la contesa Rena, care îi fusese atât de puţină vreme soţie şi pe care o iubise atât de mult! într-o bună zi el părăsi Otranto, tot aşa de neştiut de nimeni precum venise, şi nimeni n-ar fi fost în stare să spună unde plecase să-şi croiască o viaţă nouă. Peste cincisprezece ani, când contele Mathias Sandorf îşi făcu din nou apariţia, nimeni n-ar mai fi putut bănui că el se ascunde acum sub numele de doctorul Antekirtt.

Mathias Sandorf începu să se consacre cu trup şi suflet operei sale. Acum, că era singur pe lume, îi mai rămăsese o sarcină de îndeplinit, o sarcină pe care o socotea drept sfântă. La câţiva ani după ce părăsise Otranto şi ajunsese un om foarte puternic datorită averii sale uriaşe, câştigată în împrejurări ce vor fi cunoscute în curând, uitat şi necunoscut de nimeni, porni pe urmele celor pe care jurase să-i pedepsească sau să-i răsplătească. încă de pe atunci se gândea că Petru Bâthory trebuia asociat la această operă de dreptate. Se îngriji să-şi angajeze agenţi, prin diferitele oraşe de pe litoralul mediteranian. Aceştia, plătiţi foarte bine şi trebuind să păstreze cel mai desăvârşit secret asupra sarcinilor lor, nu corespondau decât cu doctorul, fie prin rapidele mijloace de comunicaţie pe care le ştim, fie prin firul telegrafic submarin ce lega insula Antekirtta cu cablurile electrice ale Maltei şi, prin Malta, cu Europa.

Verificând spusele agenţilor săi, doctorul reuşi să dea de urma tuturor celor ce avuseseră vreun amestec, direct sau indirect, cu conspiraţia contelui Sandorf. Putu să-i supravegheze, deci, de la distanţă, să se ţină la curent cu toate faptele lor şi, ca să zicem aşa, să-i urmărească pas cu pas, mai ales de patru sau de cinci ani încoace. Ştia că Silas Toronthal părăsise Triestul şi că se instalase la Raguza, în palatul’ acela de pe aleea Stradone, împreună cu soţia şi cu Fiica sa. îi ţinu urma şi lui Sarcany, prin toate oraşele cele mai de seamă ale Europei prin care aventurierul îşi risipea banii, apoi prin Sicilia, prin provinciile acelea răsăritene pe unde el şi Zirone puneau la cale o lovitură care să-i scoată la liman. Despre Carpena află că plecase din Rovigno şi din Istria, prin Italia sau prin Austria, pierzând vremea fără să facă nimicatâta timp cât cele câteva mii de florini, preţul denunţului său, îi îngăduia să trăiască în trândăvie. Apoi, ar fi vrut să-l ajute pe Andrea Ferrato să evadeze din ocnele de la Stein, din Tirol, unde îşi ispăşea mărinimoasa-i purtare faţă de fugarii din Pisino; dar, după câteva luni, moartea îl eliberă din lanţuri pe acest cumsecade pescar. cât despre copiii săi Maria şi Luigi, aceştia plecaseră şi ei din Rovigno; şi de bună seamă că luptau cu mizeriile unei vieţi zdrobite în două rânduridar ei se ascunseseră atât de bine, încât fu cu neputinţă să le dea de urmă. Doctorul nu pierduse din vedere nici o clipă nici pe doamna Bâthory, stabilită la Raguza împreună cu fiul său şi cu Borik, bătrânul servitor al lui Ladislau Zathmar, şi se ştie cum îi trimisese o sumă foarte importantă, care însă nu fu acceptată de mândra şi vrednica femeie.

În sfârşit, sosise ceasul când doctorul putea să-şi înceapă greaua sa luptă. Atunci veni la Raguza, încredinţat că nimeni nu-l va mai recunoaşte, după o absenţă de cincisprezece ani, el, pe care toţi îl socoteau mort. Şi iată că-l găseşte aici pe fiul lui Ştefan Bâthory şi pe fiica lui Silas Toronthal, uniţi printr-o dragoste pe care trebuia s-o zdrobească cu orice preţ. Se ştie ce a urmat după aceea: intervenţia lui Sarcany în această legătură a tinerilor şi urmările acestei intervenţii de o parte şi de alta, apoi în ce stare a fost adus Petru Bâthory în casa mamei sale, ce a făcut doctorul Antekirtt în momentul când tânărul era gata să-şi dea sufletul, cum şi în ce fel l-a readus la viaţă, pentru ca în cele din urmă să i se arate sub adevăratul său nume de Mathias Sandorf. Acum, trebuia să-l vindece, trebuia să-i spună tot ce nu ştia încă, şi anume că Ştefan Bâthory şi cei doi tovarăşi ai săi fuseseră victimele unei odioase trădări, trebuia să-i spună cine erau trădătorii, trebuia, în sfârşit, să şi-l asocieze la rolul acesta de judecător neînduplecat, pe care doctorul voia să-l exercite în afara justiţiei omeneşti, căci el însuşi fusese victima acestei justiţii.

Aşadar, mai întâi de toate trebuia să-l vindece pe Petru Bâthory, şi sarcinii acesteia i se consacră acum cu totul doctorul Antekirtt. în timpul primelor opt zile după ce fu transportat pe această insulă, Petru fu cu adevărat între viaţă şi moarte. Nu numai rana îi era foarte gravă, dar şi starea sa morală era cât se poate de proastă. Amintirea Savei, pe care o credea măritată acum cu acel Sarcany, gândul la mama sa care îl jelea, apoi reîntoarcerea la viaţă a contelui Mathias Sandorf, care trăia sub numele de doctorul Antekirtt – Mathias Sandorf, prietenul cel mai devotat al tatălui său – toate acestea îi tulburau sufletul, atât de greu încercat şi până atunci.

Doctorul veghea zi şi noapte la căpătâiul lui Petru, îl auzea repetând, în delir, numele Savei Toronthal. Pricepu cât de mult o iubea şi cât îl chinuia gândul căsătoriei aceleia pe care o iubea. Se întrebă dacă nu cumva dragostea lui Petru va rămâne neclintită chiar şi după ce va afla că Sava era fiica omului care îl trădase, care îl vânduse, care îl omorâse pe tatăl său. Oricum, însă, doctorul trebuia să i-o spună. Era hotărî s-o facă. Era de datoria sa. De nenumărate ori, Petru Bâthory era gata să-şi dea sufletul. Rănit şi trupeşte, şi sufleteşte, fu atât de aproape de moarte, încât nu-l mai recunoştea nici pe contele Mathias Sandorf, care veghea la căpătâiul lui. Nu mai avea nici măcar puterea să rostească numele Savei.

Dar îngrijirile doctorului se dovediră mai tari ca ameninţările morţii şi reacţia organismului nu întârzie să se producă. Tinereţea birui boala. Bolnavul se întrema trupeşte, cu mult înainte de a se întrema şi sufleteşte. Rana începu să i se cicatrizeze, plămânii începură să-i funcţioneze normal, şi pe la 17 iulie doctorul era încredinţat că Petru va fi salvat. în ziua aceea, tânărul îl recunoscu. Izbuti chiar să-i spună pe nume, cu o voce încă foarte slabă:

— Pentru tine, fiul meu, sunt contele Mathias Sandorf, îi răspunse el, dar numai pentru tine!

Şi cum Petru îl privea cerându-i parcă nişte lămuriri pe care era nerăbdător să le afle cât mai curând, adăugă:

— Mai târziu, mai târziu…!

Convalescenţa lui Petru îşi urma cursul, grabnic şi sigur, într-o cameră cu gust aranjată, expusă din plin sănătoasei brize a mării, cu ferestrele ce clădeau spre nord şi spre est, sub umbra frumoşilor copaci, veşnic înverziţi. Doctorul îl îngrijea tot timpul, mereu alergând la patul bolnavului de câte ori acesta avea nevoie de ceva. Dar de când se asigură că boala lui Petru merge spre bine, fireşte că doctorul îşi luă pe lângă sine un ajutor, a cărui inteligenţă şi bunătate îi inspirau o încredere desăvârşită.

Acest ajutor era Pescade, tot atât de devotat lui Petru Bâthory ca şi doctorului. E de prisos să mai spunem că el şi cu Matifou păstraseră cel mai desăvârşit secret asupra celor petrecute în cimitirul din Raguza şi că nu aveau să spună niciodată cuiva că tânărul fusese scos viu din mormântul său.

Pescade fusese amestecat şi el într-o măsură destul de mare în tot ceea ce se petrecuse în timpul acestor luni din urmă. Aşa că arăta un interes deosebit faţă de bolnavul pe care-l îngrijea acum. Această dragoste a lui Petru Bâthory, zădărnicită prin apariţia lui Sarcanyun ticălos neruşinat care îi inspira pe drept cuvânt o ură profundăapoi întâlnirea dintre convoiul de înmormâmtare şi trăsurile nuntaşilor, în faţa palatului de pe aleea Stradone, apoi răpirea din cimitirul din Raguza – toate acestea îl răscoliseră adânc pe inimosul Pescade, cu atât mai mult, cu cât se simţea legat de planurile doctorului Antekirtt, deşi nu pricepea încă despre ce fel de planuri era vorba. Aşa că Pescade primi foarte bucuros sarcina de a-l îngriji pe bolnav. Totodată i se spuse că, pe cât era cu putinţă, să-l şi înveselească cu voioşia lui obişnuită. Aşa şi făcu. De altfel, de când cu întâmplarea aceea de la bâlciul din Gravosa,. el se simţea îndatorat faţă de Petru Bâthory, şi aştepta de-atunci mereu prilejul ca să se achite de el, într-un fel sau altul.

Iată de ce, Pescade, stând pe un scaun alături de convalescent, se străduia să-i alunge gândurile întunecate, vorbind într-una, flecărind tot timpul, nedându-i răgaz să se lase furat de amintiri. în astfel de împrejurări, întrebat fiind într-o zi de Petru, trebui să-i spună cum făcuse cunoştinţă cu doctorul Antekirtt.

— Ştiţi chestia aceea cu trabacoloul domnule Petru, răspunse Pescade. Vă aduceţi aminte, desigur…!

Chestia aceea cu trabacoloul, care a făcut din Matifou, aşa deodată, un erou!

Petru nu uitase întâmplarea aceea din timpul serbării din Gravosa, în legătură cu sosirea iahtului o plăcere; dar nu ştia că, la propunerea doctorului, cei doi acrobaţi se lăsaseră de meseria lor, ca să intre în serviciul lui.

— Da, domnule Bâthory! zise Petru. Da. Asta a fost… şi curajul lui Matifou a însemnat pentru noi un noroc grozav Dar ceea ce îi datorăm domnului doctor, nu trebuie să ne facă să uităm ceea ce vă datorăm şi dumneavoastră!

— Mie?

— Dumneavoastră, domnule Petru, dumneavoastră, care în ziua aceea eraţi cât pe aci să intraţi să vedeţi reprezentaţia noastră, şi care ne-aţi dat doi florini, pe care nu-i muncisem, pentru că aţi fugit apoi, cu toate că aţi plătit intrarea.

Şi Pescade îi reaminti lui Petru Bâthory cum, în clipa când era să intre în arena lor provensală, dispăruse aşa deodată, după ce le dăduse doi florini. Tânărul uitase întâmplarea aceea, dar îi răspunse lui Pescade printr-un zâmbet. Dar printr-un zâmbet trist, căci îşi aduse aminte numaidecât că se amestecase atunci prin mulţime, ca s-o găsească pe Sava Toronthal.

Închise ochii. Se gândea la toate cele ce se petrecuseră de atunci încoace. Şi gândindu-se la Sava, pe care o credea măritată – era chiar încredinţat că acum era măritată – îl cuprinse o durere atât de chinuitoare, încât îi venea să blesteme pe cei care îl scăpaseră din ghearele morţii. Pescade îşi dădu seama prea bine că serbarea aceea din Gravosa îi trezea amintiri dureroase, aşa că nu mai stărui. Stătea tăcut zicându-şi: „Să-i dau bolnavului meu câte o jumătate de lingură de bună dispoziţie tot la cinci minute. Da, asta e reţeta doctorului, dar nu e de loc o treabă uşoară!”

După un timp, Petru deschise din nou ochii şi începu iar vorba:

— Aşadar, înainte de chestia cu trabacoloul nu-l cunoşteai pe doctorul Antekirtt?

— Nu-l văzusem niciodată, domnule Petru, răspunse Pescade, nici măcar nu auzisem de numele lui.

— Şi din ziua aceea nu l-ai mai părăsit niciodată?

— Niciodată, afară doar de cazul când a binevoit să mă însărcineze cu anumite misiuni.

— Şi în ce ţarăsuntem noi aici. Ai putea să-mi spui, Pescade?

— Mie mi se pare căsuntem într-o insulă, domnule Petru, căcisuntem înconjuraţi de mare din toate părţile.

— Fireşte că da, dar în ce parte a Mediteranei?

— Ei, asta-i asta, făcu Pescade. Habar n-am dacă suntem în sud, în nord, în vest sau în est. La urma urmei, puţin interesează. Ceea ce e sigur, e că suntem la doctorul Antekirtt şi căsuntem bine hrăniţi, bine îmbrăcaţi, bine adăpostiţi, fără să mai vorbim de toate atenţiile cu caresuntem înconjuraţi…

— Dar ştii măcar cum se numeşte această insulă, a cărei poziţie n-o cunoşti, întrebă Petru.

— Cum se numeşte?… A da, ştiu, răspunse Pescade. Se numeşte Aniekirtta!

Petru Báthory, privindu-l îndelung, căută zadarnic să-şi amintească dacă vreo insulă din Mediterana purta într-adevăr acest nume.

— Da, domnule Petru, dazise bravul băiat. Antekirtta. Nici o longitudine, nici o latitudine. Mediterana, iată adresa pe care ar trebui să-mi scrie unchiul meu, dacă aş avea vreun unchi, dar până acum cerul n-a vrut să-mi dăruiască bucuria asta. La urma urmei, nu e de mirare că insula aceasta se numeşte Antekirtta, din moment ce aparţine doctorului Antekirtt! Dar dacă domnul doctor şi-a luat numele de la insula lui, sau dacă insula şi-a luat numele de la domnul doctor, asta mi-ar fi cu neputinţă s-os pun, chiar de aş fi secretarul general al Societăţii de Geografie!

Între timp, convalescenţa lui Petru îşi urma cursul său firesc. Nu se produse niciuna din complicaţiile care erau de temut. Cu o hrană mai substanţială acum, dar hrănit cu măsură, pe zi ce trecea bolnavul prindea puteri văzând cu ochii. Doctorul îl vizita adesea şi stăteau de vorbă despre orice, afară de lucrurile care l-ar fi interesat mai mult pe tânăr. Dar Petru, nevoind să treacă prea devreme la mărturisiri, aştepta momentul potrivit. Pescade îi raportase tot timpul doctorului despre anumite părţi din convorbirile dintre el şi bolnavul său. Bineînţeles că taina ţesută nu numai în jurul persoanei contelui Mathias Sandor, ci şi în jurul insulei în care el îşi avea reşedinţa, îl preocupa mult pe Petru Băthory. Şi bineînţeles că tot timpul se gândea şi la Sava Toronfhal, atât de departe de el acum, căci orice comunicaţie între Antekirtta şi continentul european părea a fi întreruptă. Dar se apropia timpul, când va fi destul de în putere ca să asculte totul! Da! Ca să asculte şi să priceapă totul! Şi, în ziua aceea, asemenea chirurgului când operează, doctorului nu-i va păsa de ţipetele pacientului…

Trecură mai multe zile. Rana tânărului se cicatrizase complet. Acum putea chiar să se scoale şi să stea la fereastră. Aici, soarele binefăcător al Mediteranei: îl mângâia, briza mării, umplându-i plămânii, îi dădea sănătate şi putere. Simţea că renaşte la o viaţă nouă. Şi privirile i se aţinteau asupra zării nemărginite, ca şi cum ar fi căutat ceva dincolo de depărtările orizontului. Sufletul îi era încă bolnav. Această vastă întindere de apă din jurul necunoscutei insule era aproape totdeauna pustie. Doar câteva cabotoare, şebecuri, tartane, polacre sau speromare se mai iveau din când în când în largul mării, fără să acosteze însă aici. Niciodată însă un vas mare de comerţ, niciodată vreunul din pacheboturile acelea care străbat în lung şi-n lat marele lac european. Era ca şi cum Antekirtta s-ar fi găsit la marginea lumii în ziua de 24 iulie, doctorul îl anunţă pe Petru Băthory că a doua zi după-amiază putea să iasă, şi se oferi să-l însoţească în timpul acestei prime plimbări.

— Domnule doctor, zise Petru, dacă sunt destul de în puteri ca să ies, înseamnă că sunt destul de în puteri şi ca să vă ascult.

— Să mă asculţi, dragul meu?… Ce vrei să spui?

— Vreau să spun că dumneavoastră ştiţi toată povestea mea, dar eu n-o ştiu pe a dumneavoastră!

Doctorul îl privi atent, dar nu ca un prieten, ci ca un medic ce urma să hotărască dacă e cazul să taie sau să ardă rana bolnavului. Apoi, aşezându-se lângă el, zise:

— Vrei să ştii povestea vieţii mele, Petru. Ei bine, atunci, ascultă-mă!