ÎI. TRECUTUL ŞI PREZENTUL

— Şi, mai întâi, povestea doctorului Antekirtt, care începe din momentul când contele Mathias Sandorf se aruncă în apele Adriaticei:

Am scăpat teafăr din ploaia de gloanţe cu care mă acoperi ultima salvă a poliţiştilor. Noaptea era foarte întunecoasă. Nu puteam fi văzut. Valurile mă trăgeau în larg, încât nu m-aş fi putut reîntoarce la ţărm, chiar dacă aş fi vrut. De altfel, nu voiam câtuşi de puţin să mă întorc. Mai bine să mor, decât să fiu înhăţat din nou, şi pe urmă să fiu dus şi împuşcat în donjonul din Pisino. Dacă pieream, terminam cu toate. Dar dacă izbuteam să scap, puteam cel puţin să trec drept mort. Nimic nu m-ar mai fi împiedicat să; aduc la îndeplinire opera de dreptate pe care îi jurasem contelui Zaihmar, tatălui tău şi mie însumi s-o îndeplinesc… şi pe care o voi îndeplini!

— O operă de dreptate? făcu Petru, a cărui privire se aprinse deodată, la auzul acestor cuvinte atât de neaşteptate pentru el.

— Da, dragul meu Petru, ai să cunoşti şi tu aceasta operă, căci te-am smuls din cimitirul din Raguza aşa mort cum erai, dar tot atât de viu ca şi mine, ea să te asociez şi pe tine la această operă.

La auzul acestor cuvinte, Petru Bâthory simţi că retrăieşte clipele de acum cincisprezece ani, când tatăl său se prăbuşea în curtea fortăreţei din Pisino.

— În faţa mea se întindea marea nesfârşită, până la ţărmul italian. Oricât de bun înotător aş fi fost, nu mă puteam gândi s-o străbat. Dacă cerul nu m-ar fi ajutat, fie să întâlnesc o epavă, fie să fiu salvat de un vas străin care să mă ia pe bord, cu siguranţă că aş fi pierit. Dar când ai fost gata să-ţi sacrifici viaţa, te simţi destul de puternic să ţi-o şi aperi, dacă lucrul acesta e cu putinţă. Mai întâi m-am dat de câteva ori la fund, ca să scap de ultimele gloanţe. Apoi, după ce am fost sigur că nu mai sunt zărit, m-am ţinut la suprafaţa apei şi m-am îndreptat spre larg. Hainele nu mă stinghereau prea mult, fiindcă erau foarte uşoare şi ajustate pe corp. Putea să fie ora nouă seara. Cred că am înotat aşa mai bine de un ceas în direcţia opusă coastei, îndepărtându-mă de portul Rovigno, ale cărui lumini dispăreau încetul cu încetul în depărtare. Dar încotro mergeam şi ce speranţă puteam avea? Nici o speranţă, dragul meu Petru, dar simţeam în mine o putere de a rezista, o tenacitate, o voinţă supraomenească susţinându-mă. Nu viaţa căutam să mi-o salvez, ci opera de dreptate pe care trebuia s-o îndeplinesc. Şi dacă în momentul acela ar fi trecut pe lângă mine o barcă, m-aş fi dat la fund ca s-o evit. câţi trădători nu mai puteam încă întâlni pe ţărmul acesta austriac, gata să mă vândă ca să încaseze premiul pus pe capul meu! Chiar aşa se şi întâmplă, cam la un ceas de când înotam. Din umbră apăru, aproape pe neaşteptate o barcă. Venea din larg şi se grăbea să ajungă la ţărm. Cum începusem să obosesc, făceam pluta, dar mă întorsei, instinctiv, gata să mă dau la fund. O barcă de pescari care se îndrepta spre unul din ţărmurile Istriei nu putea decât să-mi pară suspectă! Numaidecât mă încredinţai că bănuielile mele erau întemeiate. Unul din mateloţi strigă cârmaciului, în limba dalmată, să cârmească. Mă dădui repede la fund, şi barca trecu peste mine, fără ca oamenii să mă fi văzut. Abia mai respirând, ieşit la suprafaţă şi continuai să înot înspre apus. când se lăsă noaptea, briza se mai domoli. Valurile se potoliră şi ele o dată cu vântul. Curentul mă ţinea la suprafaţă, târându-mă în larg. Mai înotând, mai odihnindu-mă, mă îndepărtai, de ţărm timp de încă un ceas. Nu mai vedeam decât ţinta pe care trebuia s-o ating, şi altceva nimic. Cincizeci de mile spre a trece Adriatica, bine, fie, voiam să le străbat şi le-aş fi străbătut! Ah, dragul meu Petru! Trebuie să fi trecut prin astfel de încercări, ca să-ţi dai seama de ce este în stare omul, ce rezultanţă a forţei morale unită cu forţa fizică poate ieşi din această maşină omenească! Mă menţinui aşa încă un ceas. Partea aceasta a Adriaticei era pustie cu desăvârşire. Ultimele păsări o părăsiseră, ducându-se pe la cuiburile lor de prin stânci. Pe deasupra mea nu mai treceau decât goelanzi şi pescăruşi, doi câte doi, cu ţipete ascuţite. în timpul acesta, deşi nu voiam să ţin seamă de oboseală, braţele-mi deveneau grele, picioarele abia mi le puteam mişca. Degetele mi se răşchirau singure şi de-abia mai puteam ţine mâinile strânse. Capul îmi atârna greu, de parcă aş fi avut o ghiulea pe umeri, şi abia mi-l mai puteam ţine deasupra apei. Un fel de halucinaţie puse atunci stăpânire pe mintea mea. Gândurile mi se învălmăşeau în cap. în mintea-mi tulburată se iscară asociaţii de idei foarte ciudate, îmi dădui seama că abia aş mai putea vedea o lumină care s-ar ivi prin apropiere, sau să aud un zgomot la numai câţiva paşi de mine. Şi chiar aşa se şi întâmplă.

Trebuie să fi fost cam miezul nopţii. Deodată, în depărtare, spre răsărit, se auzi un vuiet surd şi nedesluşit. O lumină puternică trecu peste pleoapele-mi, care se închiseră fără să vreau. încercai să-mi înalţ capul, şi izbutii numai după ce mă scufundai pe jumătate în apă. Apoi privii. îţi povestesc toate amănuntele acestea, dragul meu, pentru că trebuie să le cunoşti, şi în felul acesta să mă cunoşti şi pe mine.

— Vă cunosc foarte bine, domnule doctor, foarte bine, zise tânărul. Credeţi că mama nu mi-a spus cine era contele Mathias Sandorf?

— Pe contele Mathias Sandorf poate să-l fi cunoscut, dragul meu Petru, dar pe doctorul Antekirtt – nu. Iar tu, pe acesta trebuie să-l cunoşti. Ascultă-l, deci. Ascultă-mă!

Zgomotul pe care-l auzisem era zgomotul unui vapor ce venea dinspre răsărit şi se îndrepta spre coasta italiană. Lumina venea de la felinarul principal, atârnat de odgonul catargului – ceea ce arăta că era vorba de un sieamer. Văzui şi celelalte lumini, una roşie la babord şi una verde la tribord; şi fiindcă le vedeam pe amândouă în acelaşi timp, însemna că vaporul venea înspre mine direct.

Momentul avea să fie hotărâtor. Căci, după toate semnele, steamerul părea să fie austriac, fiindcă venea dinspre Triest. Aşa că a-i cere ajutor, însemna să mă dau pe mâna jandarmilor din Rovigno Eram hotărât să n-o fac, dar eram tot atât de hotărât să profit de mijlocul de salvare ce mi se prezenta.

Steamerul acesta era un vas de mare viteză. îl vedeam cum creştea pe măsură ce se apropia de mine, despicând valurile, vedeam şi marea înspumată din faţa lui. în mai puţin de două minute trebuia să fi străbătut distanţa până la locul unde mă găseam eu.

Eram sigur că steamerul acesta era un vas austriac. Dar se putea foarte bine să aibă destinaţia Brindisi sau Otranto, sau măcar să facă escală într-unul din aceste porturi. în cazul acesta, ar fi urmat să ajungă acolo în mai puţin de douăzeci şi patru de ore. Hotărârea mea era luată: aşteptai. încredinţat că nu puteam fi văzut din pricina întunericului, mam menţinut în direcţia pe care o urma şi această matahală, ce înainta acum foarte încet, şi pe care abia o mai legănau valurile de adâncime. în sfârşit, steamerul ajunse lângă mine, dominând toată marea cu prova sa, înaltă de peste douăzeci de picioare. Valurile de spumă din faţă mă învăluiră, dar n-am fost lovit. Corpul vasului mă atinse, dar mă dădui repede la o parte. Totul se petrecu în câteva clipe. Apoi, când am ajuns în dreptul părţii dinapoi a vasului, mă agăţai de cârmă, cu riscul de a fi strivit de elice. Din fericire însă, vasul era încărcat la maximum, încât elicea, înfundată adânc sub valuri, nu bătea apa la suprafaţă – altminteri nu m-aş fi putut desprinde din acest vârtej şi ar fi trebuit să dau drumul cârmei de care mă agăţasem. Ca la toate vapoarele, două lanţuri de fier spânzurau în partea dinapoi a vasului, legându-se de cârmă. Apucai unul din aceste lanţuri, mă ridicai până la cârligul lor de fixare, puţin deasupra apei, şi mă aşezai cum putui pe grinda cârmei. Acum eram întrucâtva în siguranţă. Peste trei ore se lumină de ziuă. îmi făcui socoteala că mai trebuia să rămân în această poziţie încă douăzeci de ore, dacă steamerul făcea escală la Brindisi sau la Otranto. Mai mult aveam să sufăr de sete şi de foame. Dar ceea ce era mai important era faptul că nu puteam să fiu văzut de pe punte, nici din baleniera, atârnată de grui. E adevărat că puteam fi văzut şi semnalat de alte vase. Dar am întâlnit puţine vase, şi acestea treceau destul de departe, ca să poată zări pe omul agăţat de lanţurile cârmei. Un soare arzător îmi îngădui în curând să-mi usuc hainele, de care mă dezbrăcai. Cei trei sute de florini de la Andrea Ferrato erau la mine. Banii aceştia aveau să-mi fie de mare folos, când voi ajunge pe uscat. Nu mai aveam de ce să mă tem acolo. într-o ţară străină, contelui Mathias Sandorf n-avea de ce să-i fie frică de agenţii Austriei. Refugiaţii politici nu sunt extrădaţi. Dar nu-mi era de ajuns să fiu în viaţă, ţineam cu orice preţ să fiu socotit mort. Nimeni nu trebuia să ştie că ultimul fugar din donjonul din Pisin. O pusese piciorul pe pământul italian. Ceea ce voiam eu, se împlini întocmai. Ziua trecu fără să se întâmple nimic deosebit. Se lăsă noaptea. Către ora zece seara se zări o lumină aprinzându-se, la intervale regulate, înspre sud-vest. Era farul din Brindisi. Peste două ore, steamerul intră în raza portului.

Dar înainte ca pilotul portului să fi urcat pe bord, cam la o depărtare de două mile de uscat, şi după ce îmi făcui pachet hainele, pe care mi le pusei pe după gât, dădui drumul lanţurilor cârmei şi mă lăsai încetişor în apă. în curând nu mai văzui steamerul; îi auzeam doar mugetele sirenei.

Peste o jumătate de ceas, înotând pe o mare liniştită, ajunsei la ţărm, fără să fiu văzut de nimeni; mă ascunsei după nişte stânci, mam îmbrăcat şi, oboseala fiind mai tare decât foamea, adormii buştean, sleit de puteri, pe nişte iarbă de mare uscată. când se lumină de ziuă intrai în Brindisi, trăsei la unul din cele mai modeste hoteluri din oraş şi aşteptai acolo desfăşurarea evenimentelor, înainte de a-mi face un plan pentru noua-mi viaţă. Peste două zile, dragul meu Petru, aflai din ziare deznodământul conspiraţiei din Triest. Se mai spunea că se făcuseră cercetări pentru a găsi trupul contelui Sandorf, dar Iară nici un rezultat. Eram socotit mort, întocmai ca şi cum aş fi fost împuşcat împreună cu ceilalţi doi tovarăşi ai mei, Ladislau Zathmar şi tatăl tău, Ştefan Băthory, în curtea donjonului din Pisino. Eu, mort!… Nu dragul meu, nu. Şi în curând o să vadă lumea că sunt viu!

Petru Băthory ascultase foarte atent povestirea doctorul. Era atât de puternic impresionat ca şi cum ar fi ascultat un glas venind din fundul unui mormânt. Dar cel care vorbea era contele Mathias Sandorf în faţa lui Petru, în faţa portretului viu al lui Ştefan Băthory, obişnuita lui răceală îl părăsise. Mathias Sandorf îi descinsese larg băierele sufletului, i se arătase aşa cum era, după ce atâţia ani de zile se ascunsese faţă de toată lumea. Dar nu-i spusese încă nimic despre ceea ce Petru ardea de nerăbdare să afle, nimic despre ajutorul pe care contele Sandorf îl aştepta din partea lui. Tot ce povestise doctorul despre îndrăzneala cu care trecuse Adriatica era adevărat până în cele mai mici amănunte. Aşa ajunsese el teafăr la Brindisi, în timp ce Mathias Sandorf urma să rămână mort pentru toată lumea. Dar trebuia să părăsească Brindisi cât mai repede. Oraşul acesta nu era decât un port de trecere, în care lumea se îmbarca pentru Indii sau debarca pentru Europa. De obicei este un oraş pustiu, afară de una sau două zile pe săptămână, când sosesc pacheboturile, şi mai ales cele ale „Peninsular and Oriental Company”. Or, aceasta ar fi fost de ajuns, pentru ca fugarul din Pisino să fie recunoscut; şi, dacă nu-i mai era teamă pentru viaţa lui, în schimb ţinea cu orice preţ să treacă drept mort. La aceste lucruri se gândea doctorul, a doua zi după sosirea sa la Brindisi, în timp ce se plimba în jurul coloanei Cleopatrei, de unde începea drumul Appia, vechiul drum de pe vremea romanilor. îşi şi făcuse planuri pentru noua sa viaţă. Voia să plece în Orient, să ajungă bogat, şi prin urmare puternic. Dar nu-i venea de loc la socoteală să se îmbarce pe unul din pacheboturile acestea care deservesc coasta Asiei mici, la un loc cu fel de fel de pasageri străini. îi trebuia un mijloc de transport mai discret, pe care nul putea găsi la Brindisi. Aşa că, chiar în seara aceea, plecă cu trenul la Otranto. într-o oră şi jumătate ajunse în acest oraş, situat aproape la capătul cizmei peninsulei italiene, pe canalul pe care-l formează intrarea strâmtă a Adriaticei. Aici, în portul acesta părăsit, doctorul se tocmi cu proprietarul unui şebec, gata să plece la Smirna, unde ducea nişte cai mici, albanezi, care nu găsiseră cumpărători la Otranto. A doua zi, şebecul porni în larg, şi doctorul văzu în zare farul de la Punta di Lucea, în punctul cel mai îndepărtat din sudul Italiei, în timp ce pe coasta din faţă, munţii Acroceraunieni se pierdeau în ceaţă. Peste câteva zile, după un drum liniştit, ocoliră capul Matapan din sudul Greciei, şi şebecul intră în portul Smirnei.

Doctorul îi povestise pe scurt această parte a călătoriei sale; îi povesti apoi cum află din ziare ştirea morţii năpraznice a fetiţei sale, care-l lăsa singur pe lume.

— În sfârşit, zise el, ajunsesem pe acest pământ al Asiei mici, unde aveam să trăiesc atâţia ani, necunoscut de nimeni. în tinereţea mea, în timp ce studiam la diferite şcoli şi Universităţi din Ungaria – unde preda şi tatăl tău, bucurându-se de o preţuire deosebită – m-am ocupat în mod deosebit cu medicina, chimia şi ştiinţele naturale; acestor studii urma să le cer acum să-mi asigure existenţa. Am avut norocul să reuşesc, şi chiar mai curând decât nădăjduiam, mai întâi la Smirna, unde, timp de şapte sau opt ani, mi-am creat o reputaţie strălucită ca medic. Câteva tratamente reuşite m-au pus în legătură cu cei mai bogaţi oameni din aceste ţinuturi, în care medicina se află încă într-o stare rudimentară. M-am hotărât apoi să plec din acest oraş. Şi întocmai ca profesorii de odinioară, vindecând şi în acelaşi timp învăţând arta de a vindeca, iniţiindu-mă în terapeutica necunoscută a talebilor din Asia mică şi a pandiţilor din India, am slrăbătut toate aceste regiuni, oprindu-mă ici câteva săptămâni, colo câteva luni, chemat de unii şi de alţii la Karalusar, la Binder, la Adana, la Aâep, la Tripoli, la Damasc, peste tot bucurându-mă de o faimă din ce în ce mai mare şi adunând o avere ce creştea pe măsură ce creştea şi faima mea. Dar asta nu era de ajuns. Trebuia să cuceresc o putere nemărginită, ca a unui rajah din India, care să fie pe cât de bogat, pe atât de învăţat. Această ocazie se prezentă în curând.

La Homs, în nordul Siriei, era un om ce se prăpădea de o boală cronică. până atunci nici un medic nu-i putuse pune diagnosticul. Din pricina aceasta nu i se putuse aplica nici un tratament care să fi dat un rezultat satisfăcător. Acest personaj, numit Faz-Rhat, ocupase funcţii înalte în imperiul otoman. Pe atunci n-avea decât patruzeci şi cinci de ani, şi ţinea cu atât mai mult la viaţă, cu cât averea lui imensă îi îngăduia să-şi facă toate plăcerile.

Faz-Rhat auzise vorbindu-se de mine, căci la acea dată ajunsesem un medic vestit. îmi trimise vorbă că mă roagă să mă duc la Homs să-l-văd, şi m-am dus.

— Doctore, îmi spuse el, îţi dau jumătate din averea mea, dacă îmi salvezi viaţa!

— Păstrează-ţi amândouă jumătăţile, i-am răspuns eu! Te voi îngriji şi, cu voia lui dumnezeu, te voi vindeca!

Am examinat foarte atent pe bolnavul acesta, pe care medicii il părăsiseră. îi spuseseră că nu mai are de trăit decât cel mult câteva luni. Eu, însă, am avut norocul să-i pot pune un diagnostic sigur. Timp de trei săptămâni arii rămas lângă Faz-Rhat, ca să urmăresc rezultatul tratamentului pe care i-l aplicasem. Se vindecă complet. când voi să se achite faţă de mine, n-am vrut să primesc decât atât cât socoteam că mi se cuvine. Apoi am plecat din Homs. Peste trei ani, în urma unui accident de vânătoare, Faz-Rhat îşi pierdu viaţa. Neavând rude sau urmaşi direcţi, m-a făcut pe mine, prin testament, unicul moştenitor al tuturor bunurilor, a căror valoare reprezentativă nu putea fi preţuită sub cincizeci de milioane de florini. Se împliniseră atunci treisprezece ani de când fugarul din Pisino se refugiase în aceste ţinuturi ale Asiei Mici. Numele doctorului Antekirtt, devenit legendar, era cunoscut acum în toată Europa. Obţinusem deci rezultatul dorit. îmi rămânea doar să-mi ating unicul scop al vieţii mele.

Mă hotărâsem să mă întorc în Europa, sau măcar în vreun punct din Mediterana, cât mai înspre miazăzi. Am vizitat ţărmul african şi, cu o sumă imensă, am cumpărat o insulă importantă, bogată, fertilă, în stare să întreţină o mică colonie – insula Antekirtta. Aici, dragul meu Petru, sunt suveran, sunt stăpân absolut sunt rege fără supuşi, dar eu un personal care îmi e supus devotat cu trup şi suflet, cu mijloace de apărare canvor fi straşnice când vor fi gata, cu mijloace de comunicaţie care mă ţin în legătură cu diferite puncte din bazinul Mediteranei, şi cu o flotilă de o rapiditate care, ca să zic aşa, mă poate face stăpân pe tot întinsul acestei mări!

— Unde e situată insula Antekirtta? întrebă Petru Bâthory.

— Prin părţile Syrtei mari, regiune care se bucură de cea mai proastă reputaţie din timpurile cele mai vechi, la extremitatea acestei mări, pe care vâturile de miazănoapte o fac primejdioasă chiar şi pentru vasele moderne, în fundul golfului Sidra, care intră adânc în coasta africană, între Tripolitania şi Cirenaica.

Într-adevăr, insula Antekirtta este situată în nordul grupului de insule Syrtice. Cu mulţi ani în urmă, doctorul străbătuse coastele Cirenaicei, Suza, vechiul port Cyrene, ţara lui Barca, toate oraşele acestea care au înlocuit vecinie oraşe Plolemais, Berenice, Adrianopolis, într-un cuvânt, acest străvechi Pentapolis, odinioară grecesc, macedonean, roman, persan, sarazin ele, iar astăzi arab şi ţinând de paşalâcul din Tripoli. în drumurile lui – căci se ducea cam peste tot unde era chemat – ajunsese până prin numeroasele arhipelaguri presărate de-a lungul litoralului libian, Pharos şi Antlnrode, Plinthine şi Enesipt, stâncile Tyndariene, Pyrgos, Plateea, Ilos, insulele Hyphale, Poritienele, insulele Albe, şi, în sfârşit, cele Syrtice.

Aici, în golf, la treizeci de mile sud-vest de regiunea Benghazi, punctul cel mai apropiat de pe coastă, această insulă Antekirtta îi atrase atenţia în mod deosebit. Era numită astfel fiindcă era situată în faţa celorlalte insule Syrtice sau Kyrtice. Din momentul acela, doctorul îşi puse în minte să facă din ea, într-o zi, domeniul său; şi anticipând luarea în stăpânire a insulei, îşi luase şi el numele de Antekirtt, a cărui faimă se întinse în curând în toată Lumea Veche.

Două motive serioase îi dictaseră această alegere: mai întâi, Antekirtta, care avea o circumferinţă de optsprezece mile, era o insulă destul de mare, ca să poată adăposti tot personalul pe care voia să şi-l angajeze; era destul de ridicată deasupra nivelului mării, căci un con a cărui înălţime atingea opt sute de picioare permitea să supraveghiezi golful până la ţărmul Cirenaicei; era destul de variată produse şi bine udată de pâraie, ca să poată face faţă nevoilor celor câteva mii de locuitori. Pe de altă parte, era aşezată în fundul acestei mări foarte primejdioase în timp de furtună şi care, în timpurile străvechi, fusese fatală argonauţilor. De altfel, acest fapt a fost semnalat de Apolloriius din Rhoclos, Horaţiu, Virgiiiu, Properţiu, Seneca, Valerius Flaccus, Lucan şi atâţia alţii, mai mult geografi decât poeţi, ca Pofibiu, Sallustiu, Strabon, Mela, Pliniu, Proeopju, care au dinţat sau au descris aceste Syrle, al căror nume înseamnă „locuri care te răpesc”. Tocmai acesta era ţinutul care îi convenea de minune doctorului Antekirtt. Cumpără insula pe un preţ enorm şi deveni proprietarul ei, fără nici un fel de altă obligaţie, cu acte în regulă, aprobate şi semnate de sultan, care făceau din posesorul Antekirttei, un proprietar suveran.

De trei ani, doctorul locuia în această insulă. Vreo trei sute de familii de europeni şi de arabi, atraşi de ofertele lui şi de garanţia unei vieţi fericite, formau aici o mică colonie de vreo două mii de suflete. Nu erau de loc nişte sclavi, nici chiar nişte supuşi, ci nişte tovarăşi devotaţi căpeteniei lor, precum şi acestui colţ al globului, ce devenise acum noua lor patrie.

Cu timpul fu organizată aici o administraţie, o miliţie însărcinată cu apărarea insulei, o magistratură aleasă dintre fruntaşi, care însă n-avea niciodată ocazia să-şi exercite mandatul. Apoi, după planurile pe care doctorul le trimisese celor mai mari şantiere din Anglia, din Franţa şi din America, se construiseră vasele acestei minunate flote, steamere, steam-iahturi, goelete sau Electrice, destinate călătoriilor rapide de-a lungul şi de-a latul bazinului Mediteranei. Totodată fuseseră ridicate aici şi fortificaţii, care însă nu erau terminate, deşi doctorul, din motive foarte serioase, grăbea lucrările.

Se temea, oare, Antekirtta de vreun duşman, de pe aici, de prin meleagurile golfului Sidrei? Da! O sectă periculoasă, mai bine zis o asociaţie de piraţi, priveau cu invidie şi cu ură pe străinul care întemeia această colonie în apropierea litoralului libian. Această sectă era „Frăţia musulmană” a lui Sicii Mohamed Ben-Ali-Es-Senusi. în acest an, în anul 1260 al hegirei, secta devenise mai ameninţătoare ca oricând, numărând acum aproape trei milioane de aderenţi. Centrele sale de acţiune, răspâmdite în Egipt, în imperiul otoman din Europa şi din Asia, prin ţinuturile triburilor Baele şi Teuboii, în Sudanul oriental, în Tunisia, în Algeria, în Maroc, în Sahara independentă şi până la graniţele Sudanului occidental, erau în număr mai mare în Tripolitauia şi Cirenaica. Din această situaţie rezulta un pericol permanent pentru aşezările europene din Africa de Nord, din această minunată Algcrie destinată să ajungă ţara cea mai bogată din lume şi, în primul rând, bineînţeles, pentru această insulă Antekirtta. Aşadar, a folosi toate mijloacele moderne de apărare, nu era decât o măsură de prevedere din partea doctorului.

Iată câte lucruri noi află Petru Bâthory în decursul acestei convorbiri, care avea să-i mai descopere încă multe altele. Aici fusese el adus, în insula Antekirtta, din această îndepărtată mare a Syrtelor ca într-unul din colţurile cele mai neştiute ale Lumii Vechi, la câteva sute de leghe de Raguza, unde lăsase două fiinţe iubite, a căror amintire n-avea să-l mai părăsească niciodată: pe mama sa şi pe Sava Toronfhal. Apoi, în câteva cuvinte, doctorul completă amănuntele privitoare la această a doua parte a vieţii lui. În timp ce lua astfel de măsuri pentru siguranţa insulei, în timp ce se ocupa să pună în valoare bogăţiile solului insulei, să-l amenajeze pentru nevoile materiale şi morale ale unei mici colonii, el era ţinut la curent cu soarta prietenilor săi de odinioară, a căror urmă n-o pierduse nici un moment – printre alţii, doamna Bâthory, fiul său şi Borik, care se mutaseră din Triest la Raguza.

Astfel, Petru află de ce venise goeleta Savarena la Gravosa, în acele condiţii ce stârniseră atât de mult curiozitatea tuturor, de ce doctorul îi făcuse vizita doamnei Bâthory, cum ea refuzase, fără ca fiul ei să fi ştiut ceva, banii ce îi fuseseră puşi la dispoziţie, cum doctorul sosise tocmai la timp, pentru a-l răpi din mormântul acela în care nu era decât adormit de un somn hipnotic.

— Da, pe tine fiul meu, adăugă el, pe tine care pierzându-ţi capul nu te-ai dat înapoi de la o sinucidere.

La auzul acestui cuvânt, Petru avu putere să se ridice, cu o mişcare de. indignare.

— O sinucidere! strigă el. Aşadar, aţi putut să credeţi că am vrut să mă sinucid?

— Dragul meu… într-un moment de deznădejde…

— Deznădejde… da I Eram foarte deznădăjduit!… Mă credeam părăsit chiar şi de dumneavoastră, prietenul tatălui meu, părăsit după toate promisiunile pe care mi le-aţi făcut şi pe care nu eu vi le-am cerut… Deznădăjduit, da, eram deznădăjduit, şi mai sunt, şi acum!… Dar deznădăjduitului, dumnezeu nu-i spune să moară… ci să trăiască… pentru a se răzbuna!

— Nu pentru a se răzbuna… ci pentru a pedepsi, răspunse doctorul. Dar atunci, dragul meu Petru, cine te-a înjunghiat?

— Un om pe care-l urăsc, răspunse Petru, un om cu care m-am întâlnit în seara aceea, din întâmplare, pe o stradă pustie, prin preajma zidurilor oraşului. Poate că omul acela a crezut că mă voi năpusti eu asupra lui. Dar mi-a luat-o înainte… M-a lovit!… Omul acela e Sarcany, e…

Petru nu putu termina. Gândindu-se la ticălosul acela în care el vedea acum pe soţul Savei, mintea i se tulbură, ochii i se închiseră, viaţa părea că se scurge din el, ca şi cum rana i s-ar fi deschis din nou. într-o clipă, doctorul îl readuse la viaţă. îl privi îndelung:

— Sarcany!… Sarcany! murmură el.

Petru ar fi trebuit să se odihnească puţin după zguduirea prin care trecuse. Dar nu voi.

— Nu, zise el. Mi-aţi spus doar; voi începe cu povestea doctorului Antekirtt, din momentul când contele Mathias Sandorf s-a aruncat în apele Adriaticei.

— Da, dragul meu…

— Aşa că mai trebuie să-mi spuneţi ceea ce nu ştiu încă despre contele Mathias Sandorf.

— Te simţi în puteri ca să mă asculţi?

— Da, desigur!

— Ei bine, fie, zise doctorul. E mai bine să termin o dată cu secretele pe care trebuie să le afli şi tu, cu toate lucrurile groaznice ce s-au petrecut atunci, ca să nu mai revin niciodată asupra acestui trecut. Tu ai crezut, dragul meu, că te-am părăsit când am plecat din Gravosa… Ei bine, ascultă-mă… Mă vei judeca după aceea!

Ştii că în ajunul zilei când urma să aibă loc executarea sentinţei, tovarăşii mei şi cu mine am încercat să evadăm din fortăreaţa din Pisino. Dar Ladislau Zathmar fu prins de gardieni chiar în momentul când voia să iasă din celulă. Tatăl tău şi cu mine, târâţi de şuvoaiele ce clocotesc în prăpastia Buco, scăparăm de urmărirea lor. După ce am scăpat ca prin minune din vârtejul Foibei, când am pus piciorul pe ţărmul canalului lemo, am fost văzuţi de un ticălos, care n-a şovăit să ne vândă, ca să ia premiul pus de stăpânire pe capetele noastre. Fiind descoperiţi în casa unui pescar din Rovigno, în momentul când se pregătea să ne treacă de cealaltă parte a Adriaticei, tatăl tău fu arestat şi dus din nou în fortăreaţa din Pisino. Eu, mai norocos, am izbutit să scap. Toate astea le ştii; dar iată ceea ce nu ştii încă. înainte de a fi denunţaţi de spaniolul acela, numit Carpena – denunţ care pe pescarul Andrea Ferrato îl costă libertatea şi, după câteva luni, viaţa – doi oameni vânduseră secretul conspiraţiei din Triest.

— Şi cum se numesc?… izbucni Petru Bâthory.

— Întreabă-mă mai întâi cum a fost descoperită trădarea lor, zise doctorul.

Şi povesti pe scurt tot ceea ce se petrecuse în celula donjonului, povesti cum, datorită unui fenomen de acustică, izbutise să afle numele celor doi trădători.

— Spuneţi-mi cum se numesc, strigă înc-o dată Petru Bâthory. Cred că o să-mi spuneţi cum se numesc!

— Am să-ţi spun!

— Cine sunt?

— Unul din ei e contabilul care pătrunsese ca spion în casa lui Ladislau Zathmar. E omul care a vrut să te asasineze. E Sarcany!

— Sarcany! strigă Petru, care, adunându-şi puterile făcu câţiva paşi spre doctor. Sarcany!… Ticălosul acela!… Şi dumneavoastră ştiaţi!… Şi dumneavoastră, prietenul lui Ştefan Bâthory, dumneavoastră care v-a oferit să-l protejaţi pe fiul său, dumneavoastră căruia i-am încredinţat secretul dragostei mele, dumneavoastră care i-aţi dat curaj, dumneavoastră l-aţi lăsat pe ticălosul acela să pătrundă în casa lui Silas Toronthal, când l-aţi fi putut opri cu un singur cuvânt!… Şi prin tăcerea dumneavoastră, aţi încurajat această crimă… da!… această crimă care a dat-o pe nenorocita fată lui Sarcany!

— Da dragul meu Petru, aşa este.

— Şi de ce?

— Pentru că ea nu putea să fie soţia ta!

— Ea?… Ea…?

— Da. Pentru că, dacă Petru Bâthory s-ar fi însurat cu domnişoara Toronthal, ar fi fost o crimă şi mai îngrozitoare!

— Dar de cede ce?… repeta într-una Petru, ajuns în culmea tulburării.

— Pentru că Sarcany avea un complice… Da! Un complice, în toată uneltirea aceasta odioasă care l-a trimis la moarte pe tatăl tău!… Şi acest complice… a sosit momentul să-l cunoşti!… este bancherul din Triest, Silas Toronthal!

Petru auzise bine, pricepuse… Nu putu să mai scoată nici un cuvânt. Un spasm îi contractă buzele. Dacă groaza nu i-ar fi paralizat şi înţepenit tot corpul, s-ar fi prăbuşit. Privirile sale, aţintite în gol, păreau că vor să pătrundă adâncurile unor taine de nepătruns.

Aceasta dură doar câteva secunde, în timpul cărora doctorul se întrebă cu groază dacă pacientul său nu cumva se va prăpădi, după teribila operaţie la care îl supusese.

Dar şi Petru Bâthory era o fire foarte energică. Izbuti să-şi stăpânească revolta sufletească. Din ochi i se prelinseră câteva lacrimi. Apoi, după ce căzu iar în fotoliu, îşi lăsă mâna într-a doctorului.

— Dragul meu Petru, zise acesta, cu o voce blândă şi gravă, pentru lume noi suntem nişte morţi, amândoi. Acum, sunt singur pe lume, nu mai am prieteni, nu mai am copil!… Vrei să fii tu copilul meu?

— Da… tată, răspunse Petru Bâthory.

Şi sub imboldul unui sentiment cu adevărat părintesc şi a unui sentiment cu adevărat filial, cei doi se aruncară unul în braţele celuilalt.