VII. CASA INGLESE.

A doua zi, pe la ora unu după-amiază, doctorul şi Petru Bâthory se pregătiră să părăsească bordul. înainte de a coborî în barcă, doctorul îi spuse căpitanului Kostrik să supravegheze sosirea Electricului 2, care era aşteptat să vină dintr-un moment în tr-altul, şi să-l trimită în largul Faraglionilor, adică a stâncilor lui Polifem. Dacă planul reuşea, dacă Sarcany, sau măcar Zirone şi Carpena erau prinşi, trebuia ca vasul acesta rapid să fie gata să-i ducă în Antekirlta, unde doctorul voia să-i aibă sub mână pe trădătorii din Triest şi Rovigno. Barca porni. Peste câteva minute ajunseră la una din scările cheiului din Catania. Doctorul Antekirtt şi Petru erau îmbrăcaţi ca nişte turişti care trebuiau să înfrunte o temperatură ce poate coborî până la şapte sau opt grade sub zero, când la nivelul mării temperatura este de plus treizeci de grade. O călăuză de la secţia Clubului Alpin, de pe strada Lincoln nr. 17, îi aştepta cu caii, care, la Nicolosi, urmau să fie înlocuiţi cu catâri, dobitoacele acelea cu mersul atât de sigur şi de neobosit.

Oraşul Catania, destul de îngust faţă de lungimea sa, îl străbătură repede. Nimic nu-i dădea de bănuit doctorului că ar fi spionaţi şi urmăriţi. După ce o luară pe drumul ce ducea spre Belvedere, începură să urce cele dintâi pante ale masivului Etna, căruia sicilienii îi spun Mongibello şi al cărui diametru nu e mai mic de douăzeci şi cinci de mile. Drumul era foarte prost şi întortocheat. Ocolea mereu scurgerile de lavă împietrită, rocile bazaltice, solidificate în urmă cu milioane de ani, sau râpele secate acum, dar care primăvara se schimbă în torenţi vijelioşi – totul într-o regiune de pădure, cu măslini, portocali, roşcovi, frasini, viţă de vie, ale cărei curmeie se căţăraţi printre crengile pomilor din jur. Aceasta este una din cele trei zone ce alcătuiesc vegetaţia acestui vulcan, acestui „munte al Focului”, cum traduceau fenicienii cuvântul Etna, sau „acest cui al pământului şi stâlp al cerului”, cum îi spuneau geologii unei epoci în care ştiinţa geologiei nu exista încă. După două ceasuri de mers, în timpul unui popas de câteva minute, mai necesar cailor decât călăreţilor. Doctorul şi cu Petru putură admira la picioarele lor oraşul Catania, acest minunat rival al oraşului Palermo, care numără nu mai puţin de optzeci şi cinci de mii de suflete. Mai întâi, liniile străzilor sale principale, ce merg paralel cu cheiul, apoi clopotniţele şi cupolele celor o sută de biserici, numeroasele şi pitoreştile sale mânăstiri, casele sale în stilul cam încărcat al secolului al XVII-lea, şi totul încercuit în cel mai fermecător cordon de arbori înverziţi care înconjoară vreun oraş. Apoi, mai departe, portul, căruia Etna a avut grijă să-i construiască diguri naturale, după ce l-a acoperit în bună parte, în timpul acelei îngrozitoare erupţii din 1669, care a distrus paisprezece oraşe şi sate, făcând optsprezece mii de victime omeneşti, revărsând peste câmpie mai bine de un miliard de metri cubi de lavă. De altfel, dacă Etina e mai puţin agitat acum în secolul al XlX-lea, este pentru că are pe deplin dreptul la odihnă. De la începutul erei creştine a avut peste treizeci de erupţii. Dacă Sicilia totuşi a rezistat, înseamnă că temelia insulei e foarte solidă. De altminteri, trebuie să observăm că vulcanul nu şi-a făcut un crater permanent, ci mereu îşi schimbă craterele, după toane. Muntele crapă acolo unde se dezvoltă unul di,n acele accese prin care răbufneşte focul şi se prelinge toată lava adunată în rărunchii muntelui. Aşa se explică toată sumedenia aceasta de vulcani mai mici: Monte Rossi, format în decurs de trei luni pe o înălţime de o sută treizeci şi şapte de metri de nisipurile şi zgura din 1669; apoi Frumento, Simoni, Stornello, Crisinco, asemenea unor mici clopotniţe împrejurul unui dom de catedrală, fără să mai socotim şi craterele din 1809, 1811, 1819, 1838, 1852, 1865, 1879, ale căror pâlnii găuresc flancurile conului central, asemenea unor căsuţe de fagure. După ce trecură de cătunul Belvedere, călăuza o luă pe o potecă mai scurtă, ca să ajungă pe drumul Tramestieri, aproape de cel care duce la Nicoloisi. Mergeau încă tot prin prima zonă de vegetaţie a masivului care se întinde până aproape de târgul acesta, la o altitudine de două mii o sută douăzeci de picioare. Pe la ora patru după-amiază, fără să fi întâlnit nici lupi, nici mistreţi de-a lungul celor cincisprezece kilometri cât făcuseră de la Catania, zăriră şi orăşelul Nicolosi. Mai aveau încă douăzeci de kilometri până să ajungă la Casa Inglese.

— Cât timp doreşte înălţimea voastră să ne oprim aici? întrebă călăuza.

— Cât mai puţin, răspunse doctorul, pentru că aş vrea să ajungem acolo astă-seară pe la nouă.

— Patruzeci de minute, se poate?

— Bine, fie şi patruzeci de minute!

Era de ajuns ca să îmbuce ceva, într-unul din cele două hanuri ale târgului, care mai salvează puţin reputaţia culinară a birturilor din Sicilia. Lucrul acesta se cuvine spus spre cinstea celor trei mii de locuitori din Nicolosi, socotind în acest număr şi pe cerşetorii de care e plin târgul. Drumeţii mâncară o friptură de ied, nişte fructe, struguri, portocale şi rodii, apoi luări; un vin de San Placido, din viile din împrejurimile Cataniei. sunt multe oraşe, mai mari, în Italia, în crucim hangiu cu greu ar putea să ofere musafirilor săi atâtea bunătăţi.

Înainte de ora cinci, doctorul, Petru şi călăuza, călări pe catâri, continuară urcuşul, străbătând a doua zonă a masivului, zona forestieră. Aceasta însă nu înseamnă că aici pădurea ar fi fost mai deasă, căci tăietorii distrug, ca peste tot, străvechii şi minunaţii codri, din care nu va mai rămâne în curând decât amintirea. Totuşi, ici-colo, de-a lungul coastelor de lavă. pe marginea prăpăstiilor, vezi dumbrăvi întregi sau măcar grupuri de fagi, de stejari, de smochini cu frunzele aproape negre, apoi, ceva mai sus, brazi, pini şi mesteceni. Chiar şi cenuşa aceasta, amestecată cu puţină humă, face să crească suprafeţe mari de ferigi, de frăsinele, de nalbe, sau covoare întinse de muşchi.

Către ora opt seara, doctorul şi cu Petru ajunseseră la o altitudine de trei mii de metri, aproape de limita zăpezilor veşnice. Pe coastele Etnei este atât de multă zăpadă, încât ar putea aproviziona toată Italia şi Sicilia.

Era regiunea lavei negre, a cenuşei, a zgurei, întinzându-se dincolo de imensa vale, de imensa căldare de formă eliptică numită Vallc del Bove. Trebuiră să ocolească stâncile abrupte, înalte de o mie până la trei mii de picioare, care se vedeacă erau formate din straturi de trachit şi de bazalt, asupra cărora vremea n-a avut nici o putere.

În faţă se înălţa conul propriu-zis al vulcanului acoperit ici-colo de petice de verdeaţă, de întinderi de fanerogame. Această parte centrală şi rotundă ca o cocoaşă, formând ea singură un munte – Pelia pe Ossa – îşi înalţă piscul până la o înălţime de trei mii trei sute şaisprezece metri deasupra nivelului mării.

Terenul începea acum să se clatine sub picioare. Vibraţiile provocate de tulburările vulcanice din adâncuri, care frământă neîncetat masivul Etnei, se simţeau puternic sub stratul de zăpadă. Aburii sulfuroşi ce ieşeau din gura vulcanului şi pe care vântul îi împrăştia înspre orificiul craterului coborau uneori până la baza conului, şi o puzderie de grăunţe de zgură, asemenea cocsului incandescent, cădeau pe covorul alburiu al zăpezii şi se stingeau sfârâind.

Temperatura era foarte scăzută acum – câteva grade sub zero – şi drumeţii respirau foarte greu din pricina aerului rar. Trebuiră să se învelească strâns în mantalele lor. Un vânt tăios ridica de pe jos zăpada prăfuită, învârtejind-o în aer. De la înălţimea aceasta se putea vedea, mai jos de gura de foc a vulcanului din care ieşeau flăcări jucăuşe, alte cratere secundare, sub Munţi din Grecia. Legenda spune că uriaşii, revoltându-se împotriva lui Zeus şi voind să se Urce în cer, au aşezat în acest scop muntele Pelion peste muntele Ossa. (n. t.), Fatare strimte sau puţuri întunecate, în fundul cărora sforăiau flăcările subpământene. Se auzea apoi un vuiet continuu, ca izbucnirile năprasnice ale unui uragan, ca şi cum aburii supraîncălziţi dintr-un cazan uriaş ar fi forţat supapele. Nu era vorba, totuşi,” de o erupţie, ci toată frământarea aceasta care se simţea pornind din măruntaiele muntelui era produsă de bubuiturile craterului superior şi al gurilor vulcanice care găureau conul.

Se făcuse ora nouă. Pe cer scânteiau mii de stele, pe care densitatea redusă a atmosferei la această înălţime le făceau şi mai scânteietoare. înspre apus, cornul lunei se îneca în apele Mării Eoliene. Dacă muntele acesta n-ar fi fost un vulcan în activitate, liniştea şi seninătatea nopţii ar fi fost sublime.

— Cred că am ajuns, nu-i aşazise doctorul.

— Da, iată Casa Inglese, răspunse călăuza. Şi-i arătă un perete, găurit de două ferestre şi de o uşă, o clădire aşezată în aşa fel, încât era apărată de zăpadă, la vreo cincizeci de paşi spre stânga, adică la patru sute douăzeci şi opt de metri dedesubtul piscului conului central. Era casa construită, în 1811, de ofiţerii englezi, pe un platou format din lavă, numit Piano del Lago.

Această casă, numită şi Casa Etna, după ce a fost mult timp întreţinută pe cheltuiala domnului Gemoilaro, fratele savantului arheolog cu acelaşi nume, fusese de curând restaurată prin grija Clubului Alpin. Nu departe se zăreau în întuneric nişte ruine de pe timpul romanilor, care fuseseră botezate Turnul Filosofilor. Legenda spune că de aici s-ar fi aruncat Empedocle în craterul vulcanului. într-adevăr, trebuia să fii înzestrat cu o mare doză de înţelepciune, pentru ca să poţi suporta opt zile de singurătate în locurile acestea, aşa că e lesne de înţeles fapta celebrului filosof din Agrigent!

Intre timp, doctorul Antekirtt, Petru Bâthory şi călăuza se îndreptaseră spre Casa Inglese. Ajunşi acolo, bătură la o uşă care se deschise numaidecât. Se aflau acum în mijlocul oamenilor lor. Această Casă Inglese se compune doar din trei camere, cu masă, scaune şi obiecte de bucătărie; dar e de ajuns pentru ca cei care urcă pe Etna să se poată odihni aici, după ce au atins o altitudine de două mii opt sute optzeci şi opt de metri.

până în momentul acela,. Luigi, temânclu-se ca nu cumva prezenţa micului detaşament să trezească vreo bănuială, nu voise să facă focul, deşi era un frig straşnic. Acum însă nu mai era nevoie de această măsură de prevedere, căci Zirone ştia că doctorul va rămâne peste noapte în Casa Inglese. Aruncară deci în vatră, câteva lemne din cele ce fee mai găseau în cămară. în curând, flăcările dădură şi căldură, şi lumină, care lipseau amândouă deopotrivă.

Între timp, doctorul, luâmdu-l pe Luigi deoparte, îl întrebă dacă nu s-a întâmplat ceva deosebit de când sosiseră.

— Nimic, răspunse Luigi. Mă tem numai că prezenţa noastră aici nu a rămas tocmai aşa de secretă cum am fi dorit noi.

— Şi de ce?

— Pentru că, începând de la Nicolosi, dacă nu mă înşel, am fost urmărit de un individ, care a dispărut cu puţin înainte de a ajunge noi la poalele conului.

— Ai dreptate, destul de rău că s-a întâmplat aşa, Luigi. Asta ar putea să-i taie pofta lui Zirone de a mai veni să mă surprindă aici. Dar de când s-a întunecat, n-a dat nimeni târcoale prin jurul casei?

— Nimeni, domnule doctor, răspunse Luigi. Am mers până acolo cu precauţiile, încât am cotrobăit şi printre ruinele Turnului Filosofilor. Dar sunt pustii.

— Să aşteptăm, Luigi, dar să stea un om tot timpul de pază în faţa uşii. Se poate vedea până departe, căci e o noapte senină, şi ceea ce e mai important este să nu fim luaţi prin surprindere!

Ordinele doctorului fură executate întocmai, şi, după ce se aşeză pe un scăunel în faţa vetrei, oamenii săi se culcară pe nişte grămezi de paie în jurul lui.

Matifou, însă, se apropie de doctor. Se uita la el, fără să îndrăznească să-i vorbească. Dar era lesne de ghicit ce anume gânduri îl frământau.

— Vrei să ştii ce e cu Pescade, nu-i aşazise doctorul. Ai răbdare!… O să se întoarcă în curând, cu toate că acum joacă un rol, care l-ar putea face să cadă…

—.în braţele noastre, adăugă Petru, voind să-l liniştească pe Matifou în privinţa bunului său prieten.

Se scurse încă un ceas, fără ca ceva deosebit să tulbure adânca singurătate din jurul conului. Nici o umbră nu se ivise pe povârnişul alb al zăpezii din faţa acestei Piano del Lago. Doctorul şi Petru nu-şi puteau stăpâni un simţământ de nerăbdare şi de nelinişte. Dacă din nefericire Zirone ar fi fost prevenit despre prezenţa micului detaşament, nu s-ar mai fi aventurat să atace Casa Inglese. însemna că planul doctorului ar fi dat greş. Şi totuşi, trebuia să pună mâna măcar pe acest complice al lui Sarcany, dacă nu chiar pe Sarcany însuşi, şi să-i smulgă secretele.

Cu puţin înainte de ora zece se auzi detunătura unei arme de foc, la o jumătate de milă mai sus de Casa Inglese.

Ieşiră cu toţii afară, se uitară, dar nu văzură nimic suspect.

— Şi totuşi, a fost o împuşcătură, zise Petru.

— E poate vreun vânător de vulturi sau de mistreţi care stă la pândă pe munte! răspunse Luigi.

— Să intrăm, zise doctorul, să nu fim văzuţi!

Intrară în casă. Dar peste zece minute, marinarul care făcea de pază dădu buzna înăuntru, strigând:

— Păzea! Mi se pare că am văzut…

— Mai mulţi oameni?… întrebă Petru.

— Nu, unul singur!

Doctorul, Petru, Luigi şi Matifou se repeziră la uşă, având grijă să rămână în umbră. într-adevăr, un om, alergând ca o capră neagră, urca povârnişul de lavă ce dădea pe platou. Era singur, şi după ce mai făcu câteva salturi căzu în braţele care îl aşteptau deschise – în braţele lui Matifou. Era Pescade.

— Repede!… Repede!… Adăpostiţi-vă, domnule doctor strigă el.

Într-o clipă, toţi intrară în Casa Inglese, a cărei uşă se închise numaidecât.

— Şi Zirone? întrebă doctorul. Ce e cu el?… Ai putut deci să-l părăseşti?

— Da… ca să vă dau de ştire…!

— Nu mai vine…?

— Ba da, peste douăzeci de minute va fi aici!

— Cu atât mai bine!

— Ba, cu atât mai rău!… Nu ştiu cum de a fost înştiinţat că dumneavoastră aţi trimis înainte vreo doisprezece oameni!

— De bună seamă că individul acela care ne-a urmărit i-a dat de veste, zise Luigi.

— În sfârşit, vorba e că ştie, răspunse Pescade, şi şi-a dat seama că îi întindeţi o cursă.

— Să vină dar, exclamă Petru.

— Vine, domnule Petru, vine. Dar la cei doisprezece indivizi care i-au fost aduşi din Malta s-a mai adăugat şi restul bandei, care s-a întors chiar azi dimineaţă la Santa-Grotta!

— Câţi bandiţi sunt în total întrebă doctorul.

— Vreo cincizeci, răspunse Pescade.

Situaţia doctorului şi a micii sale trupe, compusă numai din unsprezece marinari, la care se mai adăugau Luigi, Petru, Matifou şi Pescade, adică şaisprezece contra cincizeci, era cât se poate de critică. În tot cazul, dacă aveau de luat o hotărâre, trebuia luată repede, căci un atac era de aşteptat din clipă în clipă. Dar mai întâi de toate, doctorul voi să afle de la Pescade tot ce se întâmplase, şi iată ce află:

Chiar în dimineaţa aceea, Zirone se întoarse de la Catania, unde stătuse toată seara; individul pe care doctorul îl văzuse că le dădea târcoale în grădina vilei Bellini era tocmai Zirone. când ajunse la taverna Santa-Grotta, îl aştepta aici un muntean, care îl informă că vreo doisprezece oameni venind din diferite direcţii ocupau Casa Inglese. Asta îi fu de ajuns lui Zirone ca să-şi dea seama de situaţie. Acum, nu mai era el cel care căuta să-l atragă în cursă pe doctorul Antekirtt, ci doctorul acesta, de care i se spusese să se păzească, îl atrăgea pe el în capcană. Totuşi, Pescade stărui ca Zirone să atace Casa Inglese, spunându-i că maltezii lui vor putea înfrunta uşor mica trupă a doctorului. Dar Zirone era nehotărât. Ba chiar i se părură ciudate stăruinţele lui Pescade, aşa că dădu ordine să fie supravegheat, lucru de care Pescade îşi dădu seama numaidecât. într-un cuvânt, poate că Zirone ar fi renunţat să-l răpească pe doctor, nefiind sigur de reuşită, dacă restul bandei sale nu s-ar fi înapoiat, pe la ora trei după-amiază. Acum, că avea vreo cincizeci de oameni la dispoziţie, nu mai stătu pe gânduri şi întreaga bandă, părăsind taverna din Santa-Grotta, se îndreptase spre Casa Inglese.

Pescade înţelese că doctorul şi oamenii lui erau pierduţi dacă nu-i anunţa la timp, ca să poată fugi, sau măcar să caute să se apere. Aşteptă deci ca banda lui Zirone să se apropie de Casa Inglese, a cărei poziţie n-o cunoştea. Pe la orele nouă, luminile care se zăreau la ferestrele ei îi îngădui s-o recunoască, pe povârnişul conului, la mai puţin de două mile. Numaidecât, Pescade se repezi în această direcţie. Focul de armă tras după el – împuşcătura aceea care se auzise de la Casa Inglese – nu-l nimerise. Cu sprinteneala sa de clovn ieşi îndată din bătaia puştii, şi iată cum ajunse aici, cu douăzeci de minute înaintea trupei lui Zirone.

După ce termină de povestit, doctorul îi strânse mâna îndrăzneţului şi inteligentului băiat, mulţumindu-i pentru fapta sa; discutară apoi ce le mai rămânea de făcut.

Să plece de la Casa Inglese, să opereze o retragere în toiul nopţii, pe coastele acestui munte, când Zirone şi ai săi cunoşteau toate potecile şi toate ascunzişurile, însemna să se expună unei nimiciri totale. Era de o mie de ori mai bine să rămână până la ziuă în această clădire, să se întărească, să se apere aici. Când se va lumina de ziuă, dacă vor trebui să plece de aici, cel puţin vor pleca pe lumină, nu vor orbecăi pe povârnişurile acestea, printre râpe şi sulfatare. Aşa că fu hotărât să rămână aici şi să reziste. Începură numaidecât pregătirile de apărare. Mai întâi închiseră cele două ferestre şi ferecară bine obloanele pe dinăuntru. Vor trage prin golurile dintre căpriorii acoperişului din faţă. Fiecare om, înarmat cu o puşcă cu tragere rapidă, avea vreo douăzeci de cartuşe la el. Doctorul, Petru şi Luigi puteau să le vină în ajutor cu revolverele lor. Matifou n-avea decât braţele, iar Pescade doar mâinile. Dar, poate că nu erau dintre cei mai prost înarmaţi!

Trecură aproape patruzeci de minute, fără nici un semn de atac. Oare Zirone, ştiind că doctorul Antckirtt fusese prevenit de Pescade şi că prin urmare nu mai putea fi luat prin surprindere, să fi renunţat la planurile lui de a-l atacatotuşi, având cincizeci de oameni sub comanda sa, precum şi avantajul de a cunoaşte bine locurile, însemna că toate şansele erau de partea lui. Deodată, pe la ora unsprezece, marinarul de gardă dădu buzna înăuntru. Banda se apropia, răsfirându-se, astfel încât să înconjoare casa din trei părţi, căci prin spatele casei nu mai era nici o posibilitate de retragere din pricina povârnişului.

După ce se încredinţară de această manevră, uşa fu închisă, baricadată, şi fiecare se aşeză la postul său, în dreptul golurilor dintre căpriori, cu recomandaţia de a nu trage decât în plin. în timpul acesta, Zirone şi bandiţi săi înaintau încet, cu băgare de seamă, ascunzându-se după stânci, ca să iasă la creasta platoului Piano del Lago. Aici, pe creastă, erau adunate grămezi uriaşe de trachită şi bazalt, desigur că pentru a proteja Casa înglese de troienele din timpul viscolelor iernii. O dată ajunşi pe acest platou, atacatorii puteau să ia casa cu asalt, să spargă uşa sau ferestrele, apoi, fiind în număr mare, să pună mâna pe doctor şi pe oamenii săi. Deodată se auzi o detunătură. Un fum uşor se prelinse pe lângă unul din căpriorii acoperişului. Unul din bandiţi se prăbuşi, lovit de moarte. Banda se dădu repede câţiva paşi îndărăt şi se adăposti după stânci. Dar, încetul cu încetul, folosind cutele terenului. Zirone o aduse iarăşi chiar sub buza platoului.

Douăsprezece împuşcături, însă, luminară faţada clădirii şi alţi doi bandiţi fură culcaţi la pământ, pe zăpadă. Atunci, Zirone, scoţând un strigăt, dădu semnalul de asalt. Cu preţul câtorva noi răniţi, întreaga bandă se năpusti asupra clădirii. Uşa fu ciuruită de gloanţe şi doi marinari dinăuntru, răniţi uşor, trebuiră să se dea la o parte.

Lupta începu să devină crâncenă. Bandiţii sfărâmară cu răngile şi cu securile uşa şi una din ferestre. Asediaţii trebuiră să facă o ieşi-re pentru a-i respinge, în mijlocul împuşcăturilor dintr-o parte şi din cealaltă. Pălăria lui Luigi fu găurită de un glonţ, iar Petru ar fi fost străpuns de unul din tâlhari, dacă n-ar fi intervenit la timp Matifou, care smulse baioneta din mâinile banditului, culcându-l la pământ dintr-o lovitură. în timpul acestui contraatac, Matifou a fost extraordinar. Mereu era ochit, dar nici un glonţ nu-l atinse. Gândul că Pescade ar fi fost pierdut dacă Zirone punea mâna pe el, îi dădea puteri înzecite. în faţa unei rezistenţe atât de înverşunate, tâlharii trebuiră să dea înapoi pentru a doua oară. Doctorul şi oamenii lui putură să intre iarăşi înăuntrul clădirii şi să examineze situaţia.

— Ce muniţii mai avem? întrebă el.

— Câte zece-douăsprezece cartuşe de cap de om, răspunse Luigi.

— Şi cât e ceasul?

— Abia e miezul nopţii!

Mai erau încă patru ceasuri până la ziuă. Trebuiau să facă economie de muniţii, pentru a proteja retragerea, când se va crăpa de ziuă. Dar în cazul acesta, cum să se mai apere şi să oprească pe bandiţi de a ocupa Casa Inglese, când Zirone va porni din nou asaltul?

Ceea ce şi făcură bandiţii, peste un sfert de oră, după ce îşi adunară răniţii, adăpostindu-i după o ridicătură de lavă în formă de meterez. Acum, bandiţii, îndârjiţi de o asemenea rezistenţă şi înfuriaţi peste măsură văzându-şi cinci sau şase tovarăşi scoşi din luptă, urcară din nou povârnişul şi apărură iarăşi la creasta platoului. în timp ce înaintau, cei dinăuntru nu traseră nici un foc. De unde, Zirone trase concluzia – şi pe bună dreptate – că asediaţii începeau să ducă lipsă de muniţii.

Începu să-şi încurajeze banda. De altfel, gândul de a pune mâna pe un arhimilionar putea foarte bine să-i aţâţe pe nişte tâlhari de teapa lor. De astă dată, atacul lor fu atât de înverşunat, încât forţară şi uşa şi fereastra, şi cu siguranţă că ar fi luat clădirea cu asalt, dacă o nouă salvă, după care urmară apoi altele, n-ar fi ucis cinci sau şase dintre ei. Trebuiră să se retragă din nou la marginea platoului, dar de astă dată răniseră destul de grav doi dintre marinari.

Celor din Casa Inglese nu le mai rămăseseră decât patru sau cinci focuri de tras. în asemenea condiţii, o retragere, fie chiar şi în miezul zilei, era aproape cu neputinţă. Simţeau că sunt pierduţi, dacă nu le venea de undeva vreun ajutor. Dar de unde putea să le vină acest ajutor?

Din nenorocire, nu se puteau aştepta ca Zirone şi tovarăşii săi să renunţe la planul lor. Mai rămăseseră încă vreo patruzeci, teferi şi bine înarmaţi. Ştiau că în curând asediaţii nu vor mai putea răspunde la focurile lor, aşa că porniră din nou asaltul. Deodată, nişte blocuri enorme, rostogolindu-se pe povârnişul platoului ca nişte stânci luate de o avalanşă, striviră trei bandiţi, înainte ca aceştia să aibă timp să se dea la o parte.

Era Matifou, care desprinsese şuncile de bazalt, aruncându-le de pe creasta platoului. Dar nici acest mijloc de apărare nu era de ajuns. De altfel, în curând nu va mai găsi nici stânci pe care să le prăvălească. Nu le mai rămânea deci decât să piară cu toţii, sau să facă tot ce le stătea în putinţă ca să caute vreun ajutor dinafară.

Pescade avu atunci o idee. Nu voi s-o împărtăşeascădoctorului, care poate că nu şi-ar fi dat consimţământu. Dar i-o spuse lui Matifou. Din cele ce auzise vorbindu-se în taverna din Santa-Grotta, ştia că la Cassone se află un detaşament de jandarmi. Ca să ajungi până la Cassone nu-ţi trebuia decât o oră, şi tot peatâta ca să te întorci. Oare era într-adevăr cu neputinţă să te duci să anunţi detaşamentul acesta? Nu, dar pentru asta ar fi trebuit mai întâi să răzbaţi printre rândurile tâlharilor, şi apoi s-o iei la goană înspre partea apuseană a masivului.

— Aşadar, trebuie neapărat să trec, şi voi trece! îşi zise Pescade. Ce dracu, sunt sau nu sunt un clovn?

Şi îi destăinui lui Matifou în ce fel se gândise să procedeze, ca să se ducă după ajutor.

— Dar… făcu Matifou, e foarte periculos…

— Vreau s-o fac!

Matifou n-ar fi îndrăznit niciodată să i se împotrivească lui Pescade.

Cei doi prieteni se furişară în partea dinspre dreapta a clădirii, într-un loc unde zăpada era adunată din belşug.

Peste zece minute, în timp ce lupta continua, Matifou se ivi şi el, rostogolind un imens bulgăre de zăpadă. Apoi, printre celelalte stânci pe care marinarii continuau să le prăvălească peste atacatori, Matifou dădu drumul acestui bulgăre, care o porni pe povârniş în jos, trecu printre tâlharii lui Zirone, oprindu-se la cincizeci de paşi în urma lor, într-o groapă.

Aproape sfărâmat de lovitură, bulgărul se desfăcu şi dintr-însul ieşi o făptură vie, sprintenă, „dată naibii”, cum obişnuia să spună despre sine. Era Pescade.

Închis în această carapace de zăpadă îngheţată, îndrăznise să o pornească de-a rostogolul, cu riscul de a se prăbuşi în fundul unei prăpăstii. Şi acum, iată-l alergând într-un suflet pe poteci, înspre Cassone.

Trecuse de miezul nopţii. Doctorul, nevăzându-l pe Pescade, se temu că fusese rănit. îi strigă.

— A plecat! zise Matifou.

— A plecat?

— Da… după ajutor!

— Şi cum?

— Într-un bulgăre! Matifou povesti toată năzdrăvănia lui Pescade.

— Ah! Straşnic băiat!… exclamă doctorul… Curaj, prieteni, curaj!… Bandiţii ăştia nu vor reuşi să ne dea gata!

Şi bucăţile de stânci continuară să se prăvălească peste atacatori. Dar în curând terminară şi acest mijloc de apărare.

Către ora trei dimineaţa, doctorul, Petru, Luigi şi Matifou, urmaţi de ceilalţi oameni ai lor şi ducându-şi şi răniţii, trebuiră să evacueze casa, lăsând-o pe mâna lui Zirone. Douăzeci de bandiţi fuseseră ucişi; totuşi, avantajul numărului era încă de partea lui. Dar mica trupă nu putea să bată în retragere decât urcând povârnişul conului central, această îngrămădire de lavă, de zgură, de cenuşă, în vârful căreia era un crater, adică un abis de foc.

Se retraseră, totuşi, pe acest povârniş, cu răniţii după ei. Din cei trei sute de metri cât are conul, urcară două sute cincizeci, printr-un nor de aburi sulfuroşi, pe care vântul îi abătea asupra lor. începea să se crape de ziuă; zorile luminau crestele munţilor Calabriei, înspre coasta orientală a strâmtorii Messina. Dar în situaţia în care se aflau doctorul şi oamenii săi, ziua nu le mai putea aduce nici o rază de nădejde. Trebuiau să bată mereu în retragere, să urce tot mai sus, trăgând şi ultimele gloanţe ce le mai rămăseseră şi slujindu-se de ultimele bucăţi de stânci pe care Matifou le prăvălea cu o putere supraomenească. Se socoteau, aşadar, pierduţi, când, deodată, se auziră nişte împuşcături la poalele conului. în rândurile bandiţilor domni un moment de nehotărâre. Apoi începură să o rupă la fugă. Recunoscu seră pe jandarmii din Cassone, în fruntea cărora se afla Pescade. Curajosul băiat nici nu trebui să se ducă până în sat, căci jandarmii, auzind împuşcături, veneau acum încoace. Pescade nu trebui decât să-i conducă înspre Casa Inglese.

Doctorul şi oamenii săi reluară ofensiva. Matifou se năpusti ca o avalanşă asupra bandiţilor, doborî doi din ei, care nu avuseseră timp să fugă, şi se repezi asupra lui Zirone.

— Bravo, Matifou, bravo! strigă Pescade, sosind. Trânteşte-l!… Pune-l cu umerii la pământ!… începe lupta, domnilor, începe lupta între Zirone şi Matifou! Zirone îl auzi, şi, cu mâna care-i rămăsese liberă, trase un foc de revolver asupra lui Pescade. Pescade se prăbuşi.

Atunci se petrecu ceva înspăimântător. Matifou îl apucă pe Zirone de gât şi îl târî după el, fără ca ticălosul, aproape sugrumat, să se poată împotrivi.

Zadarnic doctorul, care voia să-l aibă viu, îi striga să-l cruţe. Zadarnic Petru şi Luigi alergară să i-l Smulgă. Matifou nu se mai gândea decât la un singur lucru: că Zirone îl împuşcase, poate mortal, pe Pescade! Nu mai era stăpân pe sine, nu mai auzea nimic, nu mai vedea nimic, nici măcar nu se mai uita la această rămăşiţă de om pe care-l târa după sine. în sfârşit, dintr-un ultim salt, se repezi înspre craterul larg căscat al unui sulfatar şi îl azvârli pe Zirone în acest puţ de foc. Pescade, destul de grav rănit, sta sprijinit,de genunchiul doctorului, care îi examina rana şi îl pansa.când Matifou veni lângă el, lacrimi mari îi curgeau din ochi.

— Nu-ţi fie frică, dragul meu Matifou, nu-ţi fie frică!… Nu are să fie nimic! murmură Pescade.

Matifou îl luă în braţe ca pe un copil, şi cu toţii îl urmară coborând povârnişul conului, în timp ce jandarmii îi curăţau pe ultimii fugari din banda lui Zirone.

Peste şase ore, după ce se înapoiară la Catania, doctorul şi oamenii săi erau pe bordul vasului Ferrato. Pescade fu dus în cabina lui. Avându-l pe doctorul Antekirtt ca medic şi pe Matifou ca infirmier – cum era să nu fie bine îngrijit? De altfel, rana sa – un glonţ în partea de sus a umărului – nu era gravă. Vindecarea era doar o chestiune de timp. când trebuia să se odihnească, Matifou îi spunea o poveste – veşnic aceeaşi – şi Pescade adormea adânc.

Cu toate acestea, planurile doctorului eşuaseră dintru început. După ce că era cât pe-aci să cadă în mâinile lui Zirone, până la urmă nu izbutise nici măcar să pună mâna pe acest tovarăş al lui Sarcany, de la care ar fi smuls secretele acestuia. Şi asta numai din pricina lui Matifou. Dar… puteai să i-o iei în nume de rău?

În afară de aceasta, deşi doctorul ţinu să mai rămână încă opt zile la Catania, nu izbuti să afle nimic în legătură cu Sarcany. Dacă acesta avusese de gând să se întâlnească cu Zirone în Sicilia, fără îndoială că-şi schimbase acum planurile când aflase despre sfârşitul atacului împotriva doctorului Antekirtt şi despre moartea vechiului său tovarăş. Aşa că, în ziua de 8 septembrie, Ferrato porni în larg, îndreptându-se cu toată viteza spre Antekirlta, unde acostă în curând. Aici, doctorul, Petru şi Luigi urmau să reia şi să discute planurile în care îşi concentraseră întreaga for viaţă. Trebuiau acum să-l găsească pe Carpena, care de bună seamă că ştia ce se mai întâmplase cu Sarcany şi cu Silas Toronthal.

Din nenorocire pentru spaniol, dacă cu ocazia nimicirii bandei lui Zirone el izbutise să scape, rămânând la taverna din Santa-Grotta, în schimb şansa aceasta a lui fu de scurtă durată. într-adevăr, peste zece zile, unul din agenţii doctorului îl înştiinţa că ticălosul de Carpena fusese arestat în Siracuza, dar nu în calitate de complice al lui Zirone, ci pentru o crimă pe care o făptuise în urmă cu cincisprezece ani, un omor săvârşit la Almayate, în provincia Balaga, după care fugise din patria lui, stabilindu-se la Rovigno. La trei săptămâni după aceea, Carpena, după ce fusese extrădat, fu condamnat la ocnă pe viaţă şi trimis pe coasta Marocului, în presidiul 1 din Ceuta, unul din principalele locuri de pedeapsă din Spania.

— În sfârşit, zise Petru, iată pe unul din ticăloşii ăştia la ocnă, şi încă pe viaţă!

— Pe viaţă?… Nu!… răspunse doctorul. Dacă Andrea Ferrato a murit la ocnă, în schimb Carpena nu trebuia să moară la ocnă.