VI. ÎN ÎMPREJURIMILE CATANIEI.

Dacă omul ar fi fost însărcinat să făurească, el, globul pământesc, fără îndoială că l-ar fi făcut rotund, ca la strung, întocmai ca o bilă de biliard, fără să-i lase nici un zgrunţure, nici o încreţitură. Dar Creatorul nu l-a făcut aşa. De aceea, pe coasta Siciliei, între Aci Reale şi Catania, se află pe minunatul litoral o sumedenie de capuri, de stânci, de grote şi de munţi.

În această parte a Mării Tireniene începe strâmtoarea Mesinei, al cărei ţărm din faţă este încadrat de lanţul munţilor Calabriei. Strâmtoarea, coasta, munţii aceştia ce domină Etna erau tot atât de falnici pe vremea lui Homer ca şi azi. Dacă pădurea în care Enea l-a găsit pe Achemenide nu mai există azi, în schimb grota Galateei, grota lui Polifem, insulele Ciclopilor şi, ceva mai înspre nord, stâncile Scyllei şi Charybdei sunt tot acolo, pe locurile cunoscute din istorie, şi poţi coborî şi azi pe aceleaşi locuri pe care a debarcat şi eroul troian, când a venit aici să-şi întemeieze noul său regat.

Trebuie să recunoaştem că uriaşul Polifem are la activul său isprăvi de felul acelora cu care uriaşul Matifou nu se poate mândri. Dar Matifou are avantajul că este încă în viaţă, pe când Pofifem e mort de trei mii de ani, dacă cumva o fi existat vreodată, aşa cum afirmă Ulyssen. Căci, de fapt, Elisée Reclus e de părere că, probabil, acest faimos ciclop nu era decât vulcanul Etna, al cărui crater scânteiază în timpul erupţiilor ca un ochi imens în vârful muntelui şi car; azvârle bucăţi de stânci uriaşe, ce devin apoi nişte ostroave, sau nişte stilici la suprafaţa apei, ca Faraglioni. Aceste Faraglioni, situate la câteva sute de metri de ţărm şi de drumul Cataniei, dublat acum de o cale ferată ce leagă Siraeuza de Messina, sunt vechile insule ale Ciclopilor. Grota lui Polifem nu e departe de aici, şi în tot lungul coastei răsună zgomotul asurzitor al mării izbindu-se de aceste văgăuni săpate în stâncile de bazalt. Chiar aici, în mijlocul acestor stânci, în seara zilei de 29 august, doi oameni, cărora farmecul amintirilor istorice nu le spunea nimic, vorbeau despre anumite lucruri pe care jandarmii sicilieni ar fi fost foarte bucuroşi să le audă.

Unul din cei doi, care de câteva minute pândea sosirea celuilalt, era Zirone. Celălalt, care apăruse venind pe drumul dinspre Catania, era Carpena.

— În sfârşit, bine că ai venit exclamă Zirone. Ai întârziat cam mult! Am crezut că şi Malta a fost înghiţită de ape ca insula Iulia, vecina ei de pe vremuri, şi că ai ajuns să îngraşi acum thoninele şi bonicuşii din fundul Mediteranei!

După cum se vede, prietenul lui Saroany era tot aşa de vorbăreţ ca pe vremuri, cu toate că trecuseră de atunci cincisprezece ani, şi tot atât de neobrăzat ca şi atunci. Cu pălăria pe o ureche, pe umeri cu o pelerină cafenie, cu nişte jambiere strânse cu şireturi până la genunchi, se vedea cât de colo ce fel de om era, ce fel de om fusese totdeauna: un bandit.

— N-am putut să mă întorc mai devreme, răspunse Carpena, şi chiar azi dimineaţă m-a lăsat pachebotul la Catania.

— Ai venit împreună cu oamenii tăi?

— Da.

— câţi ai?

— Doisprezece.

— Numai doisprezece?

— Da, dar unul şi unul!

— sunt din Manderaggio?

— Câţiva din ei, şi mai ales maltezi.

— Bună achiziţie, dar sunt cam puţini, răspunse Zirone, căci de câteva luni nevoile sunt din ce în ce mai mari şi mai costisitoare! Jandarmii parcă mişună acum prin toată Sicilia, şi în curând vor fi câtă frunză şi iarbă, în sfârşit, dacă marfa e de bună calitate…

— Cred şi eu, Zirone, zise Carpena, şi o să-i vezi când o să-i pui la încercare. Pe deasupra, am mai adus cu mine şi un băiat straşnic, un fost comediant de bâlci, sprinten şi foarte şmecher, din care la nevoie am putea face şi o fală, şi care cred că ne va aduce servicii serioase.

— Ce făcea la Malta?

— Şterpelea ceasuri când avea ocazie, sau, când nu găsea ceasuri, şterpelea batiste!

— Şi cum îl cheamă?

— Pescador.

— Bine! zise Zirone. când o să-l punem la treabă o să vedem câte parale face. Unde i-ai ascuns pe toţi ăia?

— La hanul Santa-Grotta, mai sus de Nicolosi.

— Şi când o să-ţi reiei acolo funcţia de hangiu?

— Chiar de mâine…

— Ba chiar de astă-seară, răspunse Zirone, după ce voi primi şi eu instrucţiuni noi. Aştept aici să treacă trenul de Messina, aştept un bilet care o să-mi fie aruncat pe fereastra de la uşa vagonului din urmă.

— Un bilet de la… el?

— Da… de la el!… Din pricina însurătorii lui, care nu se mai face odată, mă sileşte să lucrez, ca să putem trăi! Ei dar ce nu faci pentru un tovarăş atât de straşnic ca el?

Deodată, dinspre Catania, se auzi un huruit îndepărtat, pe care însă nu-l puteai confunda cu zgomotul talazurilor. Era trenul pe care îl aştepta Zirone. Cei doi se căţărară atunci pe povâmişul stâncos, şi în curând fură lângă calea ferată.

Două fluierături, înainte de a intra într-un tunel scurt, anunţară apropierea trenului, care mergea foarte încet; în curând, gâfâitul locomotivei se auzi tot mai tare, felinarele străpunseră întunericul cu lumina lor albă, făcând să lucească şinele din faţă, până departe.

Zirone urmărea foarte atent trenul, ale cărui vagoane se perindau la trei paşi în faţa lui. Cu puţin înainte ca ultimul vagon să ajungă în dreptul său, geamul se lăsă jos şi o femeie îşi scoase capul pe fereastră. când îl zări pe sicilian aşteptând la postul său, aruncă iute o portocală, care se rostogoli la vreo zece paşi de Zirone.

Această femeie era Namir, spioana lui Sarcany. Peste câteva clipe nu se mai văzu; trenul dispăruse în direcţia Aci Reale. Zirone luă de jos portocala, sau mai bine zis cele două jumătăţi de portocală prinse laolaltă cu o sfoară, apoi, urmat de spaniol, se adăposti după o stâncă înaltă. Acolo, Zirone aprinse o lanternă, desfăcu cojile portocalei şi scoase un bilet care cuprindea această înştiinţare: „ Speră să vă întâlnească la Nicolosi peste cinci sau şase zile. Păziţi-vă mai ales de un oarecare doctor Antekirtt „

Fireşte că Sarcany aflase, pe când se găsea la Raguza, că acest personaj misterios, de care se ocupa atât de mult lumea curioasă, fusese de două ori în casa doamnei Bâthory. De aici o oarecare nelinişte la acest om, obişnuit să fie tot timpul cu ochii în patru. De aici şi înştiinţarea aceasta, pe care avea grijă să o trimită tovarăşului său Zirone, nu prin poştă, ci prin Namir.

Acesta băgă biletul în buzunar, stânse lanterna şi îl întrebă pe Carpena:

— Ai auzit vreodată vorbindu-se de un oarecare doctor Antekirtt?

— Nu, răspunse spaniolul, dar poate că Pescador îl cunoaşte! Băiatul ăsta dat naibii ştie tot!

— O să vedem, zise Zirone. Ce crezi Carpena, nu ne temem să umblăm noaptea pe drumuri, nu-i aşa?

— Mai bine noaptea decât ziua, Zirone!

— Da… ziua e plin de jandarmi peste tot! Atunci…la drum! înainte de ora trei trebuie să ajungem la hanul Santa-Grotta!

Şi, trecând linia ferată, cei doi se înfundară pe potecile bine cunoscute de Zirone, ce străbăteau meleagurile dimprejurul Etnei.

Acum optsprezece ani exista în Sicilia, şi în special la Palermo, capitala sa, o puternică bandă de răufăcători. Banda număra câteva mii de indivizi, legaţi între ei printr-un fel de rit francmasonic. Furtul şi contrabanda era obiectivul acestei asociaţii numită „Mafia”, căreia mulţi comercianţi şi industriaşi îi plăteau un fel de impozit anual, ca să-şi poată vedea cât de cât, nestingheriţi, de afacerile lor.

La data aceea – adică înainte de povestea cu conspiraţia din Triest – Sarcany şi Zirone erau dintre principalii membri ai Mafiei, şi nu dintre cei mai puţin zeloşi. Cu timpul, însă, din pricina unei mai bune administraţii, măcar a oraşelor, dacă nu şi a satelor, această asociaţie începu să fie stingherită în acţiunile ei şi să o ducă mai prost. Impozitele şi veniturile se micşorară. Aşa că cei mai mulţi dintre asociaţi se despărţiră, căutând în tâlhăria la drumul mare un mijloc de existenţă mai bun.

În acest timp, regimul politic al Italiei se schimbase, în urma unificării ţării. Sicilia, ca şi celelalte provincii, avu aceeaşi soartă, trebui să se supună şi ea noilor legi, şi în special obligaţiilor legii recrutării. Răzvrătiţii care nu voiră să se supună legilor şi cei ce nu voiau să facă armata, toţi oamenii aceştia fără nici un scrupul, „mafiştii” şi alţii, se întovărăşiră în bande ce începură să jefuiască satele.

Zirone era chiar şeful unei asemenea bande. Apoi, după ce toată partea din averea contelui Mathias Sandorf, ce-i revenise lui Sarcany ca răsplată a trădării lui, fu mâncată, cei doi îşi reluară vechea lor ocupaţie, aşteptând să se ivească o ocazie mai bună ca să se procopsească. Dar ocazia se ivise: era căsătoria lui Sarcany cu fata lui Silas Toronthal. Se ştie cum fusese zădărnicit acest plan şi în ce împrejurări.

Ce regiune minunată pentru tâlhării era, chiar şi la această dată, Sicilia! Intr-o circumferinţă de şapte sute douăzeci de kilometri, între punctele acestui triunghi care proiectează la nord-est capul Faro, la vest capul Marsala, la sud-est, capul Passaro, străvechea Trinacria cuprinde nişte lanţuri de munţi, Pelorele şi Nebrodele, un grup vulcanic independent, Etna, Gâarella, Cântară, Platani, torenţi, văi, şesuri, oraşe cu foarte proaste căi de comunicaţie între ele, târguri ale căror împrejurimi sunt destul de sărace, sate pierdute printre stânci şi în care cu greu poţi ajunge, mănăstiri izolate în trecători sau pe creste de munţi, în sfârşit o mulţime de refugii în care te poţi adăposti, şi o sumedenie de golfuleţe, unde marea îţi oferă mii de prilejuri de a fugi. Acest petic de pământ, această Sicilie, este, în mie, un rezumat al globului pământesc, în care găseşti tot ce vrei: munţi, vulcani, văi, câmpii, fluvii, râuri, lacuri, torenţi, oraşe, sate, cătune, porturi, golfuri, promontorii, capuri, stânci – toate astea la dispoziţia unei populaţii de aproape două milioane de locuitori, răspândită pe o suprafaţă de douăzeci şi şase de mii de kilometri pătraţi.

Putea oare să existe un loc mai prielnic pentru isprăvile banditeşti? De aceea, cu toate că numărul bandiţilor tindea să se micşoreze, cu toate că banditul sicilian, ca şi cel calabrez par că şi-au trăit traiul, că sunt alungaţi – cel puţin din literatura modernă! – în fine, deşi oamenii încep să-şi dea seama că munca e mai rentabilă decât furtul, e bine ca drumeţii să nu se aventureze prin aceste ţinuturi, dragi lui Cacus 1 şi binecuvântate de Mercur2, fără să ia măsuri de precauţie.

Totuşi, în ultimii ani, jandarmeria siciliană, tot timpul trează, tot timpul în gardă, făcuse prin regiunile răsăritene câteva expediţii încununate de succes. Mai multe bande, care căzuseră în capcană, fuseseră în bună parte distruse. Printre altele şi banda lui Zirone, care nu mai număra acum decât vreo treizeci de oameni. De aceea se hotărâse el să-şi mai împrospăteze banda şi cu alte elemente, în special cu maltezi. Ştia că prin tavernele din Manderaggio, pe care odinioară le frecventase şi el, borfaşi fără lucru se găseau cu sutele. De aceea se dusese Carpena în La Valetta, şi dacă nu adusese decât doisprezece oameni, cel puţin aceştia erau aleşi pe sprânceană.

Nu e nici o mirare că spaniolul i se arăta atât de devotat lui Zirone. îi convenea de minune meseria asta; dar cum era laş din fire, se expunea cât mai rar în primele rânduri, unde prea era mare primejdia. El se mulţumea doar să pregătească loviturile, să facă planurile şi să îndeplinească funcţia de cârciumar, în această tavernă din Santa-Grotta, acest groaznic cuib de hoţi, pierdut pe undeva pe la poalele vulcanului.

Bineînţeles că Sarcany şi Zirone cunoşteau, din viaţa lui Carpena, toată povestea în legătură cu Andrea Ferrato; în schimb, Carpena nu ştia nimic despre afacerea din Triest. Credea pur şi simplu că intrase în legături cu nişte bandiţi cumsecade, care de ani de zile îşi fac meseria prin munţii Siciliei.

În tot timpul acestui drum de opt mile, de la şuncile lui Polifern şi până la Nicolosi, Zirone şi Carpena nu avură nici o întâlnire neplăcută, adică nu întâlniră nici un jandarm în cale. Mergeau pe nişte poteci destul de anevoioase, printre vii, printre livezi de măslini, de portocali, de chitri, printre dumbrăvi de frasini, de stejari şi smochini. Uneori o luau prin albiile pâraielor secate, care, văzute de departe, par nişte drumuri pietruite, clar nebătătorite încă de tăvălugul compresorului. Sicilianul şi spaniolul trecură prin satele San GiO’Vanni şi Tramestieri, care se află la o mare înălţime deasupra nivelului Mediteranei. Pe la orele zece şi jumătate ajunseră la Nicolosi – un târg aşezat în mijlocul unui cazan imens, adăpostit înspre nord şi vest de conurile eruptive ale Montpilierilor, ale muntelui Rossi şi ale Serrei Pizzuta.

În acest târg se găsesc şase biserici, o mănăstire închinată sfântului Nicolo d’Arena şi două hanuri, ceea ce arată îndeosebi importanţa sa. Dar Zirone şi Carpena n-aveau ce căuta la aceste două hanuri. Cârciuma de la Santa-Grotta îi aştepta la un ceas de drum, întruna din trecătorile cele mai întunecoase ale masivului Etnei. Ajunseră acolo, înainte ca orologiile din turnurile bisericilor din Nicolosi să bată miezul nopţii.

La taverna Santa-Grotta toată lumea era trează. Oamenii cinau, într-o hărmălaie de strigăte şi de înjurături. Aici erau strânşi toţi indivizii angajaţi de Carpena, cărora un bătrân din bandă, numit Benito – un nume înadins ales, pentru că era tocmai contrar firii sale – le făcea onorurile casei. Restul bandei, vreo patruzeci de munteni şi de dezertori, se găsea acum la vreo douăzeci de mile spre vest, operând pe celălalt versant al Etnei; trebuiau să vină şi ei în curând aici. Aşa că la Santa-Grota nu erau decât cei doisprezece maltezi, aduşi de spaniol. Peste toată hărmălaia aceasta de înjurături şi de glasuri ce se lăudau cu isprăvile lor se auzea vocea lui Pescado adică a lui Pescade. Dar în acelaşi timp flăcăul trăgea cu urechea, observa totul, îşi întipărea bine în minte tot ce îi putea fi de vreun folos. Astfel reţinu el un cuvânt, pe care îl rosti Benito, adresându-se musafirilor săi, ca să mai potolească larma, cu puţin înainte de venirea lui Carpena şi a lui Zirone.

— Mai tăceţi din gură, maltezii dracului, mai tăceţi din gură! O să vă audă din Cassone, unde comisarul central, binevoitorul chestor al provinciei, a trimis un detaşament de carabinieri!

Ameninţarea era făcută în glumă, căci Cassone era destul de departe de Santa-Grotta. Dar noii veniţi crezură că larma lor putea fi într-adevăr auzită de carabinieri, cum se numesc jandarmii pe aici. Aşa că gălăgia se mai potoli; oamenii continuau însă să golească carafele cu vinişorul acela de Etna, pe care Benito le umplea mereu, pentru a le ura bun venit într-un cuvânt, cu toţii erau mai mult sau mai puţin beţi, când uşa cârciumii se deschise.

— Straşnici băieţi! exclamă Zirone, intrând. Carpena a dat o lovitură bună, iar Benito văd că ştie ce are de făcut!

— Mureau de sete oamenii ăştia, răspunse Benito.

— Şi cum moartea asta e cea mai grozavă, urmă Zirone, râzând, ai voit să-i cruţi. Bravo! Acuma, să se ducă să doarmă! Mâine, vom face cunoştinţă!

— De ce să mai aşteptăm până mâine? zise unul din ei.

— Pentru că acumsunteţi prea chercheliţi, ca să ne putem înţelege şi să ascultaţi, răspunse Zirone.

— Chercheliţi!… Auzi vorbă!… Chercheliţi!… Pentru că am golit câteva sticle de poşircă de-a voastră, noi care suntem obişnuiţi cu ginul şi cu whisky-ul din cârciumile noastre din Manderaggio!

— Care e ăla? întrebă Zirone.

— E împieliţatul de Pescador! răspunse Carpena.

— Care e ălaântrebă Pescador la rândul său, arătându-l pe sicilian.

— E Zirone, răspunse Carpena.

Zirone îl privi cu atenţie pe tânărul borfaş, pe care Carpena i-l lăudase atâ’ta şi care se arăta a fi atât de dezgheţat. Găsi, fără îndoială, că are o mutră inteligentă şi îndrăzneaţă, căci dădu din cap a încuviinţare. Apoi, adresându-se lui Pescador:

— Aşadar, ai băut şi tu ca ceilalţi!

— Mai mult ca ceilalţi!

— Şi eşti încă treaz?

— Păi, doar n-o să mă ameţesc numai cu atâta!

— Ia ascultă, băiete, urmă Zirone, mi-a spus Carpena că ai putea să-mi dai o lămurire, de care aş avea nevoie.

— Numai aşa, pe gratis…?

— Ei bine, iată!

Şi Zirone îi aruncă o jumătate de piastru, pe care Pescador, ca un scamator de meserie, îl şi făcu să dispară cât ai clipi din ochi în buzunarul vestei.

— E dat naibii! zise Zirone.

— Tare dat naibii, răspunse Pescador. Ia să vedem, despre ce e vorba?

— Cunoşti bine Malta?

— Şi Malta, şi Italia, şi Istria, şi Dalmaţia, şi Adriatica, răspunse Pescador.

— Ai călătorit…?

— Mult, dar pe buzunarul meu!

— Te sfătuiesc să nici nu călătoreşti vreodată altfel, căci când îţi plăteşte guvernul drumul…

— Te costă prea scump, răspunse Pescador.

— Întocmai, zise Zirone, încântat de acest tovarăş nou care măcar putea să stea de vorbă.

— Şi mai departe?… urmă inteligentul băiat.

— Mai departe, iată despre ce este vorba: în timpul numeroaselor tale călătorii, Pescador, ai auzit vreodată vorbindu-se de un anume doctor Antekirtt?

Cu toată agerimea sa, Pescade nu se aştepta la o „bombă” ca asta. Dar fu de ajuns de stăpân pe sine, ca să-şi ascundă uimirea. Cum de putuse Zirone, el care nu fusese la Raguza când sosise acolo Savarena, şi nici la Malta, în timp ce Ferrafci era ancorat acolo, cum de auzise despre doctor şi chiar să-i afle numele?

Cu mintea lui ageră, însă, înţelese numaidecât că răspunsul său putea să-i fie de folos; aşa că, fără să şovăiască, zise:

— De doctorul Antekrittfireşte că am auzit!… Pe tot întinsul Mediteranei numai de el se vorbeşte!

— L-ai văzut vreodată?

— Niciodată!

— Dar ştii cine e doctorul ăsta?

— Un biet om, un arhimilionar, se zice, care nu umblă niciodată fără să aibă câte un milion în fiecare buzunar… şi haina sa de voiaj are cel puţin şase buzunare. Un nenorocit, care trebuie să facă medicină ca un amator, aci pe goeleta lui, aci pe steam-iahtul său, şi oare-ţi dă numaidecât leacuri pentru oricare din cele douăzeci şi două de mii de boli cu care natura l-a dăruit pe om!

În Pescade se trezea acum iarăşi măscăriciul de altădată; pălăvrăgeala lui îl uimea atât pe Zirone, cât şi pe Carpena, care părea că spune: „Ce zici? Grozavă achiziţie „

Pescade făcu, după ce aprinse o ţigară, scoţând parcă fumul în acelaşi timp pe nas, pe ochi şi chiar pe urechi.

— Aşadar, zici că doctorul ăsta e bogat întrebă Zirone.

— Aşa de bogat, că ar putea cumpăra toată Sicilia, ca să-şi facă din ea o grădină englezească, răspunse Pescade. Apoi, socotind că venise momentul potrivit ca să-i dea lui Zirone ideea acelui plan, a cărui înfăptuire o urmărea flăcăul, zise:

— Uite ce. e, căpitane Zirone. Dacă nu l-am văzut niciodată pe acest doctor Antekirtt, în schimb i-am văzut unul din iahturi, căci se zice că are o flotilă întreagă, pentru plimbările lui pe mare.

— Unul din iahturile lui?

— Da, vasul său Ferraio. Un vas minunat, cu care mi-ar plăcea grozav să fac nişte excursii prin golful Neapole, cu una sau două prinţese alături, alese pe sprânceană!

— Unde ai văzut iahtul acela?

— La Malta, răspunse Pescade.

— când?

— Alaltăieri, în La Valetta, când ne-am îmbarcat noi, cu sergentul nostru Carpena, era încă ancorat în portul militar. Dar se spunea că va pleca cu douăzeci şi patru de ore în urma noastră.

— Unde?

— Chiar în Sicilia, la Catania.

— La Catania, făcu Zirone.

Coincidenţa aceasta între plecarea doctorului Antekirtt şi înştiinţarea pe care o primise de a se păzi de el nu putea decât să-l pună pe gânduri pe Zirone. Pescade pricepu că în mintea lui Zirone se frământa un gând ascuns, dar ce fel de gândneputând ghici, se hotărî să-l iscodească mai îndeaproape.

Zirone zise:

— Ce dracu vrea să facă aici în Sicilia afurisitul ăsta de doctor, şi tocmai la Catania?

— Ei, asta-i bună! Vine să viziteze oraşul! Vine să urce pe Etna! Vine să se plimbe, ca orice călător bogat!

— Pescador, zise Zirone în mintea căruia din când în când încolţea câte o bănuială, se pare că ştii prea multe lucruri despre omul ăsta!

— Nu mai multe decât aş fi în stare să fac, dacă mi s-ar ivi prilejul, răspunse Pescade.

— Ce vrei să spui?

— Că dacă doctorul Antekirtt va veni să se plimbe, după câte se pare, pe pământurile noastre, ar trebui ca înălţimea sa să ne plătească o taxă grasă de trecere.

— Zău, făcu Zirone.

— Şi dacă treaba asta n-o să-l coste decât un milion sau două, înseamnă că a scăpat ieftin!

— Crezi?

— Şi în cazul ăsta, înseamnă că Zirone şi prietenii săi au fost nişte mari nătărăi!

— Bine, făcu Zirone râzând. Acum, după ce ne-ai făcut complimentul acesta, te poţi duce la culcare.

— Aşa şi fac, căpitane, răspunse Pescade, dar ştiu de pe acum ce am să visez.

— Ce ai să visezi?

— Milioanele doctorului Antekirtt… un vis de aur, în toată legea!

Apoi, după ce mai aruncă un fum de ţigară, se duse la ceilalţi tovarăşi ai săi, în şura hanului, în timp ce Carpena intra în odaia lui.

Dar isteţul băiat, în loc să doarmă, începu să cumpănească tot ce făcuse şi spusese. Din moment ce Zirone îi vorbise, spre marea lui uimire, de doctorul Antekirtt, oare făcuse bine ceea ce făcuse. Să vedem!

Venind în Sicilia, doctorul spera să-l găsească aici pe Sarcany şi, în caz că erau împreună, pe Silas Toronthal, ceea ce era cu putinţă, căci amândoi părăsiseră Raguza. în lipsa lui Sarcany, se gândea să pună mâna măcar pe Zirone, apoi, prin promisiuni sau ameninţări, să-l facă să spună unde se găseau Sarcany şi Silas Toronthal. Acesta era planul său; iată, acum, cum voia să-l pună în aplicare: în tinereţea sa, doctorul vizitase de mai multe ori Sicilia, şi în special regiunea Htnei. Cunoştea diferitele drumuri pe care o luau excursioniştii, dintre care drumul cel mai umblat trece pe lângă casa zidită la poalele conului’central, şi care se cheamă casa englezilor – „Casa Inglese”.

Ori, în acest timp, banda lui Zirone, căreia Carpena îi adusese întăriri din Malta, cutreiera povâmişurile Etnei. Era deci sigur că sosirea unui personaj atât de celebru ca doctorul Antekirti va produce obişnuitul efect. Şi cum doctorul va face tuturor cunoscută intenţia sa de a urca pe Etna, era tot aşa de sigur că Zirone va afla, mai ales cu ajutorul lui Pescade. După cum am văzut, începutul fusese chiar foarte uşor, căci Zirone fusese acela care îl întrebase întâi pe Pescador despre doctor. Iată acum ce cursă voia el să-i întindă lui Zirone, cursă în care se putea foarte uşor să cadă.

În ajunul zilei când doctorul trebuia să pornească să urce vulcanul, doisprezece oameni de pe Ferrato, bine înarmaţi, se vor duce în taină la Casa Inglese. A doua zi, însoţit de Lingi, de Petru şi de o călăuză, doctorul va pleca din Catania, pe drumul obişnuit, astfel ca să ajungă la Casa Inglese către ora opt seara, şi să înopteze acolo. Aşa fac toţi turiştii care vor să vadă de sus de pe Etna răsăritul soarelui şi toţi munţii Calabriei. Acest loc de popas, situat la trei mii de metri deasupra nivelului mării, se datoreşte câtorva gentlemeni, iubitori de confort, (n. a.).

Fără nici o îndoială că Zirone, îndemnat de Pescade, va căuta să-l înhaţe pe doctorul Antekirtt, crezând că n-au de-a face decât cu el şi cu cei doi însoţitori ai lui. Dar când vor ajunge la Casa Inglese, Zirone va fi luat în primire de marinarii de pe Ferrato, fără să mai poată opune nici o rezistenţă.

Pescade, cunoscând acest plan, se folosise deci în mod fericit de împrejurări, pentru a-i băga în cap lui Zirone idee a de a pune mâna pe doctorul Antekirtt – o pradă bogată, pentru răscumpărarea căruia va putea lua bani grei, şi, în acelaşi timp, ţinea seama şi de înştiinţarea pe care o primise. De altfel, dacă era vorba să se păzească de acest om, oare nu era mai bine să se asigure de el, să-l aibă la mână, chiar de ar fi trebuit să piardă banii pe care i-ar fi putut lua drept preţ de răscumpărare. Aceasta era hotărârea pe care o luase Zirone, aşteptând noi instrucţiuni de la Sarcany.

Dar pentru a fi mai sigur de reuşită, şi în lipsa bandei sale pe. care în momentul acela n-o avea la îndemână, plănuia să ducă la bun sfârşit această ispravă cu ajutorul maltezilor lui Carpena, ceea ce, de altminteri, nu-l putea îngrijora pe Pescade, pentru că aceşti doisprezece răufăcători n-ar fi putut ţine piept oamenilor de pe Ferrato. Dar Zirone nu făcea nimic la întâmplare. Deoarece, după spusele lui Pescador, steam-iahtul trebuia să sosească a doua zi, părăsi în zori taverna din Santa-Grotta şi se duse la Catiania. Nu-l cunoştea nimeni, aşa că nu era nici o primejdie.

Steam-iahtul ancorase de câteva ceasuri. Dar nu acostase lângă chei, întotdeauna tixit de vase, ci în fundul unui fel de avanport, între zăgazul dinspre nord şi un masiv enorm de lavă negricioasă, pe care erupţia din 1669 o împinsese până în mare. încă de pe când se crăpase de ziuă, Matifou şi unsprezece oameni din echipaj, sub conducerea lui Luigi, debarcaseră în Catania, de unde porniră apoi, unul câte unul, înspre Casa Inglese. Prin urmare, Zirone nu ştia nimic de această debarcare; şi, cum Ferrato era ancorat la vreo două sute de metri de ţărm, nu putu nici să observe ce se petrecea pe bord.

Către ora şase seara, o barcă aduse pe chei doi pasageri de pe steam-iaht. Erau doctorul şi Petru Bâthory. Aceştia, mergând pe Via Stesicoro şi pe Strada Etna, se îndreptară înspre minunatul parc Bellini, poate unul dintre cele mai frumoase parcuri din Europa, cu tufişurile sale de flori, cu povârnişurile sale capricioase, cu terasele sale umbrite de pomi înalţi, cu apele sale curgătoare şi cu măreţul vulcan înălţându-se în zare, cu creştetul învăluit într-un nor de aburi.

Zirone îi urmărise pe cei doi pasageri, fiind sigur că unul din ei era doctorul Antekirtt. Făcu chiar în aşa fel, încât să se apropie mai mult de ei, prin îmbulzeala aceasta de lume, atrasă de muzica din parcul Bellini. Dar doctorul şi Petru observaseră manevrele acestui individ suspect. Dacă ăsta era Zirone, era într-adevăr o ocazie minunată de a-l atrage de-a binelea în cursa ce i-o pregătiseră.

De aceea, către orele unsprezece seara, când cei doi părăseau grădina întorcându-se pe bord, doctorul îi spuse lui Petru, cu voce tare:

— Da, ne-am înţeles. Plecăm mâine, şi vom dormi la Casa Inglese.

Desigur că spionul aflase tot ce voia să ştie, căci numaidecât se şi făcuse nevăzut.