I. PORUMBELUL CĂLĂTOR

Triestul, capitala Iliriei, este format din două oraşe care nu seamănă de loc între ele: un oraş nou şi bogat, Theresienstadt, foarte ordonat, construit pe ţărmul acelui mic golf cucerit de mâna omenească; celălalt, un oraş vechi şi sărăcăcios, construit alan-dala, înghesuit între Corso, care îl desparte de oraşul cel nou, şi pantele dealului Karst, al cărui vârf este încoronat de o cetăţuie cu un aspect pitoresc.

Portul Triest este apărat de digul din San Cario, Lângă care ancorează mai ales vase de comerţ. Aici se formează de obicei, şi uneori într-un număr îngrijorător, grupuri de pierde-vară, oameni fără căpătâi, ale căror haine – pantalonii, vestoanele sau jiletcile – ar fi putut foarte bine să nu aibă buzunare, căci proprietarii lor n-au avut şi, pe cât se pare, nu vor avea niciodată nimic de pus în ele. Totuşi, în acea zi de 18 mai 1867, printre aceşti vântură-lume aţi fi putut remarca doi inşi ceva mai bine îm-brăcaţi. Nu prea arătau că vor ajunge vreodată să aibă mulţi florini sau creiţari, afară numai dacă n-ar fi dat norocul peste ei. Şi adevărul era că oamenii aceştia ar fi fost în stare să facă orice, pentru a sili norocul să-şi schimbe pasul.

Unul se numea Sarcany, şi spunea că e tripolitan. Celălalt, de fel din Sicilia, se numea Ziroue. Se opri-seră amândoi la capătul digului, după ce îl cutreieraseră de vreo zece ori. Stăteau şi priveau orizontul mării, înspre vest de golful Triest, ca şi cum ar fi aşteptat să apară o navă care să le aducă norocul!

— Cât e ceasul? întrebă Zirone, în acea limbă italiană pe care tovarăşul său o vorbea tot atât de bine ca şi pe celelalte graiuri din jurul Mediteranei.

Sarcany nu răspunse.

— Ah, ce prost mai sunt! făcu sicilianul. Nu e oare ceasul când ţi se face foame, dacă ai uitat să pui ceva în gură de dimineaţă?

În această parte a imperiului austro-ungar este o amestecătură atât de pestriţă de austrieci, italieni, slavi, încât aceşti doi inşi, deşi se vedea că sunt străini de oraş, nu atrăgeau atenţia nimănui. Pe deasupra, nimeni n-ar fi putut ghici că n-aveau nici o leţcaie în buzunare, într-atâta se plimbau de ţanţoşi în mantalele lor de culoare închisă, care le ajungeau până la glezne.

Sarcany, cel mai tânăr dintre ei, de statură mijlocie, dar bine legat, cu ţinută şi maniere elegante, avea douăzeci şi cinci de ani. Îl chema Sarcany, atâta tot. Nume de botez n-are. Şi, de fapt, nici nu fusese botezat, căci părea a fi de origine africană, din Tripolitania sau din Tunisia; dar, cu toate că avea faţa arămie, trăsăturile sale regulate îl apropiau mai mult de tipul alb decât de cel negru.

Dacă e adevărat că uneori fizionomia te poate înşela, apoi acesta era desigur şi cazul lui Sarcany. Ar fi trebuit să fii un foarte bun observator ca, în figura aceasta cu trăsături atât de regulate, cu ochi negri şi frumoşi, cu nasul fin, cu gura umbrită de o mustaţă subţire, să desluşeşti viclenia pe care o ascundea acest tânăr. Şi nimeni n-ar fi putut descoperi pe faţa lui, aproape nepăsătoare, urmele acelea de dispreţ, de dezgust, pe care le întipăreşte pe figura unui om o necontenită stare de revoltă împotriva societăţii. Dacă fizionomiştii pretind – şi în cele mai multe cazuri au dreptate – că orice prefăcut până în cele din urmă se dă de gol, oricât de iscusit ar fi, desigur că Sarcany ar fi dezminţit categoric această afirmaţie.: Nimeni n-ar fi putut ghici, văzându-l, nici cine era, nici ce fusese înainte. Nu îţi provoca acea aversiune puternică pe care o simţi faţă de excroci şi de pungaşi. Dar asta nu însemna decât că era cu atât mai periculos.

Cum a fost oare copilăria lui Sarcany? Nimeni nu ştia. Desigur, ca a unui copil părăsit. Cum a cescut şi cine l-a crescut? Prin ce colţ al Tripolitaniei se va fi pripăşit el în timpul primilor săi ani. Cine l-a îngrijit, de a putut scăpa de pericolele climei aceleia primejdioase? Nimeni n-ar fi fost în stare să spună – poate nici chiar el, care se născuse la voia întâmplării, crescuse la voia întâmplării şi fusese sortit să trăiască aşa, la voia întâmplăriitotuşi, în timpul adolescenţei sale nu fusese lipsit de o oarecare educaţie practică, datorită probabil faptului că îşi petrecuse viaţa cutreierând lumea, cunoscând tot felul de oameni, bătându-şi capul să găsească tot felul de mijloace, ca să iasă din vreo încurcătură sau măcar ca să-şi asigure traiul de azi pe tnâine. în felul acesta, şi datorită unor împrejurări destul de ciudate, ajunsese el să aibă legături, de vreo câţiva ani încoace, cu una din cele mai bogate case din Triest, casa bancherului Silas Toronthal, al cărui nume îl vom întâlni des în cursul acestei povestiri.

cât despre tovarăşul lui Sarcany, italianul Zirone, nu era altceva decât unul din oamenii aceia fără nici un Dumnezeu, un vântură-lume fără nici un scrupul, gata să se pună în slujba primului venit care îl va plăti bine, pe care apoi să-l părăsească de îndată ce s-ar găsi un altul care să-l plătească mai bine – un om în stare să facă orice. Sicilian de baştină, în vârstă de vreo treizeci de ani, Zirone era gata oricând să dea sau să primească sfaturi rele, şi mai ales să le pună în aplicare. Unde se născuse? Poate că ar fi spus-o, dacă ar fi ştiut. în orice caz nu spunea bucuros unde locuia – dacă într-adevăr avea o locuinţă. în Sicilia, viaţa sa de om fără căpătâi îl pusese în legătură cu Sarcany. Şi cei doi vagabondau astfel prin lume, încercând per fas et nefas 1 să-şi găsească norocul. Totuşi lui Zirone, acestui vlăjgan bărbos, foarte oacheş la faţă, cu părul negru ca tăciunele, i-ar fi fost cam greu să-şi ascundă firea sa de pungaş, pe care i-o dădeau de gol ochii săi pe jumătate închişi şi legănarea continuă a capului. Dar el căuta să-şi ascundă această viclenie pălăvrăgind tot timpul. De altminteri, era mai degrabă vesel decât trist, cu o fire pe atât de des-chisă, pe cât era de închisă firea tânărului său prieten.

Dar în ziua aceea, Zirone era destul de zgârcit la vorbă. Se vedea cât de colo că era îngrijorat din cauza cinei. în ajun, o ultimă partidă de joc într-o speluncă ordinară îl lăsase lefter pe Sarcany. Aşa că nu mai ştiau cum s-o scoată la capăt. Nu se mai puteau bizui decât pe un noroc orb; şi cum acest har dumnezeiesc al pungaşilor nu se prea grăbea să le iasă în cale, aici, pe digul din San Carlo, se hotărâră să îi iasă ei înainte, pornind-o pe străzile oraşului nou.

Acolo, prin pieţe, pe chei, pe străzile principale, dincoace ca şi dincolo de port, prin împrejurimile canalului cel mare, săpat de-a curmezişul Triestului, forfoteşte, se îmbulzeşte, aleargă după fel de fel de treburi o populaţie de şaptezeci de mii de locuitori de origine italiană, a căror limbă – aceeaşi care se vorbeşte şi în Veneţia – se pierde prin vuietul cosmopolit de glasuri al tuturor acestor marinari, negustori, slujbaşi, funcţionari, care vorbesc o limbă amestecată cu cuvinte nemţeşti, franţuzeşti, englezeşti şi slave.

Dar, deşi acest oraş nou este un oraş bogat, nu înseamnă câtuşi de puţin că toţi cei care îi bat străzile sunt nişte muritori prea norocoşi. Nu. Nici chiar cei mai înstăriţi n-ar fi putut rivaliza cu negustorii aceia englezi, armeni, greci, evrei, care ocupă un loc de frunte în Triest şi care duc o viaţă luxoasă, demnă de capitala regatului austro-ungar. Dar, în afară de aceştia, cât de mulţi oameni necăjiţi nu rătăcesc de dimineaţa până seara de-a lungul acestor străzi de negustori, cu clădiri înalte, încuiate ca nişte case de bani, în care sunt depozitate mărfurile de tot felul, ce sunt atrase în acest port franc atât de minunat aşezat în fundul Adriaticei. Câţi oameni nu sunt aici, care n-au prânzit astăzi şi care poate că nici nu vor cina, întârziind pe cheiul pe care vasele celei mai puternice societăţi maritime din Europa, Lloydul austriac, descarcă atâtea bogăţii aduse din toate colţurile lumii. În sfârşit, câţi nenorociţi, pe care îi găseşti cu sutele la Londra, la Liverpool, la Marsilia, la Havre, la Anvers, la Livorno, amestecându-se printre bogaţii armatori, prin preajma acestor arsenale, a căror intrare le este interzisă, sau în piaţa Bursei, care nu le va deschide niciodată porţile, sau la picioarele scărilor acestui Tergesteum, unde Lloydul şi-a instalat birourile, sălile de lectură, şi unde el trăieşte într-o înţelegere perfectă cu Camera de Comerţ!

Este un lucru ştiut că în toate marile oraşe maritime ale lumii vechi, ca şi ale celei noi, mişună o clasă de nenorociţi, cum numai în aceste centre mari întâlneşti. Nimeni nu ştie de unde vin. Nimeni nu ştie de unde au picat. Şi nici ei nu ştiu unde îşi vor mai sfârşi zilele. Numărul acestor dezmoşteniţi ai soartei este uriaş. De altfel, foarte mulţi din ei sunt străini. Trenurile şi vasele comerciale i-au azvârlit aici, ca pe nişte lăzi cu marfă de lepădat; apoi, ei rămân aici, umplând drumurile de pe care poliţia zadarnic mai încearcă să-i gonească.

Aşadar, Sarcany şi Zirone, după ce aruncară o ultimă privire peste golf, până înspre farul care se înălţa pe limba aceea de pământ numită Sf. Tereza, părăsiră digul, o luară pe lângă Teatro Comunale şi parc, şi ajunseră în Piazza Grande, unde mai hoinăriră un sfert de oră prin preajma fântânii de la picioarele statuii lui Carol al Vl-lea, fântână construită cu piatra scoasă din dealul Karst, din aropiere. După aceea o luară înapoi şi cotiră spre stânga. Zirone privea stăruitor pe toţi trecătorii, de parcă ar fi avut o poftă nebună să-i buzunărească. Ocoliră apoi uriaşul careu al Tergesleumului, tocmai la ora când se închidea Bursa.

— Iat-o goală… ca punga noastră găsi să zică sicilianul râzând, deşi nu avea nici un chef de râs.

Dar nepăsătorul Sarcany se făcea că nu pricepe gluma nesărată a prietenului său, care se întindea, căscând, ca un om leşinat de foame.

Apoi străbătură piaţa triunghiulară, în mijlocul căreia se înalţă statuia de bronz a împăratului Leopold I. Un fluierat al lui Zirone, fluierat de haimana, stârni un stol de porumbei, din aceia albaştri, care uguiesc pe sub porticul Bursei vechi, ca porumbeii fumurii din piaţa San Marco, din Veneţia. Nu departe se afla Corso, care desparte noul Triest de cel vechi.

Intrară într-o stradă largă, dar lipsită de orice eleganţă, cu magazine pline de lume, dar fără gust – o stradă ce semăna mai degrabă cu Regent Street din Londra, sau cu Broadway din New-York, decât cu Boulevard des Italiens din Paris. De altfel era frecventată de o mulţime de trecători şi de un număr destul de mare de trăsuri ce mergeau dinspre Piazza Grande înspre Piazza della Legna – nume care arată cât de mult se resimte acest oraş de originea sa italiană.

Dacă Sarcany ţinea cu orice chip să arate că pe el nu-l ispiteşte nimic, în schimb Zirone nu trecea pe lângă magazine fără să arunce privirea aceea a oamenilor pofticioşi, care n-au posibilitatea să intre şi să cumpere. Căci se găseau aici o mulţime de lucruri care le-ar fi fost pe plac, mai ales prin băcănii şi prin berăriile unde berea curgea în valuri, mai din belşug ca în orice alt oraş din imperiul austroungar.

— Pe Corsoul ăsta parcă ţi-e mai foame şi mai sete, băgă de seamă sicilianul, plescăindu-şi limba de cerul gurii sale uscate.

La această observaţie, Sarcany, drept răspuns, se mulţumi să ridice din umeri. O luară apoi pe prima stradă la stânga. Ajungând pe marginea canalului, acolo unde Ponto Rosso – pod mobil – traversează canalul, urcară pe cheiul la care pol acosta chiar şi vasele de mare tonaj. Acolo erau mult mai puţin ispitiţi de tarabele negustorilor. În dreptul bisericii San Antonio, Sarcany o apucă deodată la dreapta. Tovarăşul său îl urmă fără să scoată o vorbă. Apoi traversară iarăşi Corso, şi iată-i acum pornind să-şi caute norocul prin oraşul vechi, ale cărui străzi înguste – pe care trăsurile nu pot intra când aceste străzi încep să se caţăre pe primele pante ale dealului Karst – sunt astfel orientate, încât să nu poată fi bătute în toată lungimea lor de groaznicul bora, vântul acela puternic şi îngheţat care suflă dinspre nord-est. în acest Triest vechi, Zirone şi Sarcany – cei doi lefteri – trebuiau să se simtă mai în largul lor decât în mijlocul bogatelor cartiere din oraşul nou. într-adevăr, de când veniseră în capitala Iliriei locuiau într-un hotel modest, nu departe de biserica Santa Maria Maggiore. Dar cum hotelierul, care până atunci nu văzuse de la ei nici un ban, devenea din ce în ce mai stăruitor când venea vorba de nota de plată, din zi în zi tot mai încărcată, ei ocoliră această „stâncă primejdioasă”, străbătură piaţa şi mai hoinăriră câteva minute pe lângă Arco di Riccardo. Nu era însă nici un chilipir pentru ei să stea şi să studieze aceste rămăşiţe de arhitectură romană. Aşa că, deoarece norocul nu voia cu nici un chip să le iasă în cale nici pe străzile acestea cu lume puţină, începură să urce, unul în urma altuia, potecile anevoioase ce duc până aproape de vârful dealului Karst, la terasa din faţa catedralei.

— Straşnică idee, n-am ce zice, să ne căţărăm până acolo susmormăi Zirone, strângându-şi mantaua.

Dar nu-şi părăsi tovarăşul; şi iată-i pe amândoi urcând aceste scări, care numai „străzi” nu se puteau numi, şi care încep de la poalele dealului Karst. După zece minute ajunseră la terasă, mai flămânzi şi mai însetaţi ca înainte. De aici, de la această înălţime, se deschidea o privelişte minunată, de-a lungul golfului Triestului şi până în largul mării, peste portul ce forfotea de bărci de pescuit, de vapoare şi de vase comerciale. De aici, de sus, privirea îmbrăţişează întreg oraşul, mahalalele, ultimele case aşezate în trepte pe coasta dealului, vilele împrăştiate pe înălţimi. Dar toate acestea nu-i mai încântau pe cei doi aventurieri. Mai văzuseră ei multe privelişti de-astea; şi apoi, de câte ori nu mai veniseră ei să-şi plimbe pe-aici necazurile şi sărăciazirone, mai ales, ar fi hoinărit mai bucuros prin faţa bogatelor prăvălii de pe Corso. în sfârşit, acum că veniseră aici să-şi caute norocul, trebuiau să-l aştepte cu răbdare.

La capătul scării ce ducea la terasă, alături de catedrala în stil bizantin Saint-Just, se află un loc împrejmuit, care pe vremuri fusese un cimitir, iar acum era un muzeu de antichităţi. Mormintele nu mai existau, ci doar bucăţi de pietre funerare, culcate la pământ pe sub crengile joase ale unor pomi frumoşi – coloane romane, pietre de mormânt medievale, bucăţi de triglife şi de metope din diferite epoci ale Renaşterii, cuburi în care se mai văd încă urme de cenuşă – totul de-a valma prin iarbă.

Portiţa fostului cimitir era deschisă. Sareany nu trebui decât s-o împingă. Intră, urmat de Zirone, care se mulţumi să facă această reflecţie melancolică:

— Dacă am avea de gând să sfârşim cu viaţa, locul acesta ar fi cât se poate de potrivit!

— Şi dacă ţi s-ar propune s-o faci? Zise ironic Sareany.

— Eh aş refuza, prietene! Din zece zile, să-mi dai doar o zi fericită, şi sunt mulţumit

— Ţi se va da, şi chiar mai multe.

— Să te audă toţi sfinţii din Italia… şi numai Dumnezeu ştie câte sute mai sunt!

— Ei, haide să mergemzise Sareany. O luară pe o alee lăturalnică, printre două şiruri de urne, şi se aşezară pe o rozace mare, romană, culcată la pământ. Rămaseră tăcuţi câtva timp – ceea ce putea să fie pe placul lui Sareany, dar câtuşi de puţin şi pe placul prietenului său. Aşa că, în curând, Zirone, după două sau trei căscaturi pe care nu şi le putu stăpâni, zise:

— Fir-ar al naibii! Nu se mai grăbeşte să vină norocul ăsta, pe. care ne bizuim ca nişte proşti!

Sareany nu răspunse.

— Ce idee, să venim să-l căutăm printre aceste ruine, continuă Zirone. Mă tem că am greşit drumul, amice Pe cine naiba să-l mai caute să-l procopsească, în fundul acestui cimitir vechi? Sufletele nu mai au nevoie de el, după ce şi-au părăsit învelişul lor pământesc. Şi când am să ajung şi eu aici, puţin o să mă mai sinchisesc de un prânz care întârzie sau de o cină care nu mai vine! Haide, să mergem!

Sarcany, scufundat în gândurile lui, cu privirea pierdută în gol, rămase pironit locului. Zirone stătu câteva momente, fără să mai scoată un cuvânt. Apoi, lăsându-se dus de limbuţia sa obişnuită, zise:

— Sarcany, ştii tu sub ce formă mi-ar plăcea să-l văd că apare norocul ăsta, care azi şi-a uitat de nişte muşterii vechi ca noisub forma unuia din casierii băncii Toronthal, care să vină aici cu portofelul dol. dora de bancnote, şi care să ne înmâneze numitul portofel din partea numitului bancher, o dată cu mii de scuze pentru că ne-au făcut să aşteptăm atâta!

— Ascultă-mă, Zirone, răspunse Sarcany, încruntând din sprâncene. îţi repet pentru ultima oară că nu mai avem de aşteptat nimic din partea lui Silas Toronthal.

— Eşti sigur de asta?

— Da. Tot creditul pe care-l puteam avea la el s-a isprăvit. Ultima dată când i-am cerut bani m-a refuzat categoric.

— Asta e rău!

— Foarte rău, dar… aşa el

— Ei bine, dacă creditul ţi s-a isprăvit – continuă Zirone, înseamnă că până acum ai avut credit. Şi pe ce bază aveai acest credit. Pe faptul că ţi-ai pus în mai multe rânduri inteligenţa şi râvna în serviciul băncii lui, ca să-i înlesneşti anumite afaceri…delicate! De aceea, în primele luni ale şederii noastre la Triest, Toronthal nu s-a arătat prea îndărătnic în privinţa banilor. Dar e cu neputinţă să nu-l mai ai încă la mână cu ceva, şi dacă l-ai ameninţa…

— Fii sigur că aş fi făcut-o de mult, dacă s-ar fi putut, răspunse Sarcany, ridicând din umeri, şi nici tu n-ar mai fi trebuit să alergi acum după o prăpădită de cină. Nu, zău că nu. Nu-l mai am la mână pe Toronthal ăsta. Dar, poate că într-o bună zi îl voi avea. Şi atunci o să-mi plătească cu dobândă, şi cu dobândă la dobândă, banii pe care astăzi mi-i refuză, îmi închipui, de altfel, că afacerile băncii lui sunt cam încurcate acum şi fondurile îi sunt compromise în întreprinderi foarte îndoielnice. Urmările falimentelor din Germania, de la Berlin, de la München s-au resimţit până la Triest; şi oricât ar fi încercat să mi-o ascundă, când l-am văzut ultima dată, Silas Toronthal mi s-a părut totuşi foarte neliniştit. Eu zic să lăsăm apele să se tulbure de-a binelea… şi după ce se vor mai tulbura…

— Fie, făcu Zirone, dar până atunci noi n-avem de băut decât apă. Uite, Sarcany, eu cred că ar trebui să mai încerci o dată. Ar trebui să mai baţi înc-o dată la uşa lui şi să obţii măcar suma necesară ca să ne putem întoarce în Sicilia, prin Malta…

— Şi ce să facem în Sicilia?

— Asta mă priveşte personal. Cunosc foarte bine ţinutul, şi aş putea să duc cu noi o bandă de maltezi, nişte tovarăşi îndrăzneţi şi fără prejudecăţi, cu care am putea face ceva. Ce dracu’! Dacă nu mai este nimic de făcut aici, să plecăm şi să-l silim pe acest bancher afurisit să ne plătească cheltuielile de drum! Oricât de puţine lucruri ai şti despre afacerile lui, e de ajuns pentru ca el să fie mai bucuros să te ştie oriunde în altă parte, numai în Triest nu!

Sarcany dădu din cap.

— Eh, situaţia asta nu mai poate ţine aşa multă vreme. Am ajuns pe drojdie, adăugă Zirone.

Se sculase în picioare şi bătea cu piciorul în pământ, ca şi cum s-ar fi luat la harţă cu o mamă vitregă, care nu mai e în stare să-l hrănească. în momentul acela, privirea îi fu atrasă de o pasăre ce se căznea să zboare dincolo de gard. Era un porumbel, care de-abia mai bătea din aripile-i obosite şi care se lăsa din ce în ce mai jos.

Zirone, fără să se mai întrebe căreia din cele o sută şaptezeci şi şapte de specii în care sunt clasaţi porumbeii în nomenclatura ornitologică îi aparţinea această zburătoare, nu vedea decât un singur lucru: că ea trebuia să facă parte neapărat dintr-o specie comestibilă. Aşa că, după ce i-l arătă prietenului său, începu să-l mănânce din ochi. Se vedea că pasărea ajunsese la capătul puterilor. Tocmai se lăsase pe o ieşitură a zidului catedralei, a cărei faţadă este străjuită de un turn înalt în patru colţuri, mai vechi de cât biserica. Rupt de oboseală, gata să se prăbuşească la pământ, porumbelul se aşeză mai întâi pe acoperişul unei firide mici, care adăpostea statuia sfântului Just; dar nu se mai putu ţine pe picioruşele-i slăbite, şi biata pasăre alunecă până pe capitelul unei coloane antice, vârâte în colţul dintre turn şi faţada clădirii. Dacă Sarcany, care stătea mereu dus pe gânduri şi fără să se clintească, nu se gândea câtuşi de puţin să urmărească zborul acestui porumbel, în schimb Zirone nu-l scăpa din ochi. Pasărea venea dinspre miazănoapte. Un drum lung o adusese în această stare de istovire. Bineînţeles că instinctul o împingea spre un punct mai îndepărtat. Aşa că peste câteva clipe îşi luă zborul, urmând o traiectorie curbă, care o sili să se oprească iarăşi, tocmai pe crengile joase ale unuia din pomii vechiului cimitir. Zirone se hotărî să pună mâna pe el, şi, binişor-binişor, se îndreptă târâş spre pom. în curând ajunse la poalele unui trunchi noduros, de unde nu-i era greu să ajungă cu mâna până la primele ramuri. Stătu nemişcat şi mut, ca un câine care îşi pândeşte prada cocoţată deasupra capului său. Porumbelul, fără să-l fi zărit, dădu să-şi continue drumul, dar puterile îl părăsiră iarăşi şi căzu din nou pe pământ, la câţiva paşi de pom. cât ai clipi, sicilianul făcu o săritură, întinse mâna şi înhaţă pasărea. Fireşte că era cât p-aci să sugrume biata zburătoare, când, deodată, se opri, scoase un ţipăt de surpriză şi alergă într-un suflet la Sarcany.

— Un porumbel călător! zise el.

— Ei bine, iată un călător care a făcut acum ultimaa-i călătorie, răspunse Sarcany.

— Fără îndoială, continuă Zirone, şi cu atât mai rău pentru cei cărora le este destinat biletul atârnat de aripa lui…

— Un bilet, făcu Sarcany. Stai puţin, Zirone, stai puţin! Lucrul ăsta merită să mai întârzii puţin!

Şi opri mâna tovarăşului său, care era gata să gâtuie biata pasăre. Apoi, luând punguliţa din mâna lui Zirone, o deschise şi scoase dinăuntru un bilet scris în limbaj cifrat. Biletul nu conţinea decât optsprezece cuvinte, aşezate pe trei coloane, astfel: t h n a n z

0 e a p r g a p x n e s u iade ia în n ţ n n i

1 e u r r d i î e a r e i p v în i e

0 r d s t v

1 i 1 rr r t î i o e t r d t i o iu s e r e a r e e p e e e s

1 a p i 1 u î 1 t t a t o iuti n t d a în g 1

Nici un cuvânt despre locul de plecare şi despre destinaţie. în ce priveşte aceste optsprezece cuvinte, compuse, fiecare dintr-un număr egal de litere, era oare cu putinţă să le pricepi sensul, fără să le cunoşti cifrul. Lucrul era puţin probabil, dacă nu erai un descifrator iscusit; şi încă şi atunci, numai cu condiţia ca biletul să nu fi fost „indescifrabil”!

În faţa acestei, criptograme care nu-i spunea nimic, Sarcany rămase foarte dezamăgit şi zăpăcit. Biletul conţinea oare vreun lucru important şi, mai ales, compromiţător? Erai îndreptăţit s-o bănuieşti, ba chiar trebuia s-o presupui, judecând după toate precauţiile ce fuseseră luate ca să nu poată fi citit, dacă cumva ar fi căzut în alte mâini decât acele ale destinatarului. Faptul că trimiţătorul nu întrebuinţase pentru corespondenţa lui nici poşta, nici telegraful, ci acest instinct extraordinar al porumbelului călător, însemna că aici era vorba de o afacere care cerea un secret desăvârşit.

— Poate că în rândurile acestea stă ascunsă o taină care ne va aduce norocul, zise Sarcany.

— În cazul acesta, răspunse Zirone, porumbelul ar fi reprezentantul norocului după care alergăm într-una de azi dimineaţă. Drace. Şi eu care era să-l sugrum!… în definitiv, lucru important e să punem mâna pe mesaj şi pe urmă nimic nu ne împiedică să punem la frigare pe mesager…

— Nu te grăbi, Zirone, zise Sarcany, care salvă şi de astă dată viaţa păsării. Poate că mulţumită acestui porumbel vom putea să aflăm şi cine este destinatarul biletului, dacă, bineînţeles, destinatarul locuieşte în Triest.

— Ei, şi pe urmă. Asta nu-ţi va ajuta să poţi citi ce scrie în bilet, Sarcany!

— Nu, desigur!

— Nici să afii de unde vine!

— Fireşte că nu… Dar, dacă reuşesc să cunosc pe unul din cei doi corespondenţi, mă gândesc că aceasta îmi va putea ajuta să-l cunosc şi pe celălalt! Aşa că în loc să omori biata pasăre, trebuie dimpotrivă, să cauţi s-o înzdrăveneşti ca să poată ajunge la destinaţie!

— Cu biletul? întrebă Zirone.

— Cu biletul, de pe care voi lua o copie exactă şi pe care o voi păstra până în momentul când va fi cazul să mă folosesc de ea.

Sarcany scoase atunci din buzunar un carnet şi, cu creionul, copie exact biletul. Ştiind că la cele mai multe criptograme nu trebuie să neglijezi nimic din felul în care sunt aranjate, Sarcany avu grijă să păstreze întocmai ordinea exactă a cuvintelor. După ce termină această operaţie, puse copia în carnetul său, apoi vârî biletul în punguliţă, pe care o legă sub aripa porumbelului.

Zirone îl privea, fără să împărtăşească prea mult speranţele prietenului său.

— Şi acum? făcu el.

— Acum, răspunse Sarcany, vezi de îi dă îngrijirile necesare poştaşului.

În realitate, porumbelul era mai sfârşit de foame decât de oboseală. Aripile sale nevătămate, fără nici o urmă de rană sau de fractură, dovedeau că sfârşeala lui momentană nu se datora nici plumbului vreunui vânător, nici vreunui copil răufăcător care-l lovise cu piatra. îi era doar foame, şi mai ales îi era sete.

Zirone căută şi găsi pe jos câteva grăunţe, pe care pasărea le mâncă cu lăcomie; apoi îi potoli setea cu câteva picături de apă, rămase de la ultima ploaie, pe fundul unui ciob antic. Astfel încât, la o jumătate de ceas după ce fusese prins, întremat, încălzit, porumbelul îşi revenise complet şi-şi putea continua călătoria întreruptă.

— Dacă trebuie să meargă mai departe, dincolo de Triest, zise Sarcany, puţin ne interesează că o să cadă în drum, căci în curând îl vom fi pierdut din ochi şi ne va fi cu neputinţă să-l urmărim. Dacă însă e aşteptat şi trebuie să se oprească la una din casele din Triest, o să aibă destulă putere ca să ajungă până acolo, căci nu mai are de zburat decât vreo două minute.

— Ai perfectă dreptate, răspunse sicilianul. Dar chiar dacă nu merge dincolo de Triest, vom putea noi oare să-l urmărim cu privirea până la adăpostul lui obişnuit?

— În orice caz, vom încerca, zise simplu Sarcany.

Şi iată ce făcu: catedrala, compusă din două vechi biserici în stil roman, una închinată Sfintei Fecioare, cealaltă sfântului Just patronul Triestului, este sprijinită de un turn înalt, ce se înalţă la colţul faţadei, cu o rozacee mare, sub care se deschide poarta principală a clădirii. Acest turn domină platoul dealului Karst, la poalele căruia oraşul se aşterne ca o hartă în relief. Din acest punct ridicat se zăresc uşor toate acoperişurile şi casele, începând chiar de la poalele dealului şi până la ţărmul golfului. Nu era deci prea greu de urmărit porumbelul în zbor. Trebuia doar să-i dai drumul din acest turn, şi pe urmă, bineînţeles, să cauţi să recunoşti casa în care se va adăposti – dacă destinaţia lui era Triestul, iar nu un alt oraş din peninsula Ilirică. încercarea putea foarte bine să reuşească; în orice caz merita făcută. Nu le mai rămânea decât să dea din nou drumul păsării. Sarcany şi Zirone părăsiră deci cimitirul cel vechi, străbătură mica piaţă din faţa bisericii şi se îndreptară spre turn. Una din porţile ogivale – şi anume cea de sub streaşină antică, chiar din dreptul firidei sfântului Just – era deschisă. Intrară amândoi şi începură să urce treptele anevoioase ale scării în spirală, care ducea la etajul de sus. Le trebuiră două sau trei minute ca să ajungă în vârf, chiar sub acoperişul clădirii, căreia îi lipseşte o terasă exterioară… Dar la etajul acesta sunt două ferestre, care se deschid într-o parte şi într-alta a turnului, şi prin care îţi poţi roti privirea în toate direcţiile.

Sarcany şi Zirone se aşezară la fereastra care dădea direct spre Triest, către nord-vest. Orologiul din turnul castelului, construit în secolul al XVI-lea în vârful dealului Karst, în spatele catedralei, bătu ora patru. Era încă în plină zi. Soarele cobora încet, într-o atmosferă foarte limpede, spre apele Adriaticei, iar faţadele dinspre turn ale celor mai multe case din oraş erau scăldate de razele lui.

Aşadar, toate împrejurările erau favorabile. Sarcany luă porumbelul, îl îmbărbăta cu o ultimă mângâiere şi îi dădu drumul. Pasărea bătu din aripi, dar începu să se lase din ce în ce spre pământ, încât cei doi se temură că poştaşul acesta aerian se va prăbuşi. Sicilianul, foarte tulburat, nu-şi putu stăpâni un adevărat strigăt de dezamăgire.

Nu! Iată-l că se ridică din nou, zise Sarcany.

Şi într-adevăr, porumbelul îşi restabili echilibrul de îndată ce dădu de stratul mai de jos al aerului; apoi, schimbându-şi brusc direcţia, se îndreptă spre cartierul nord-vestic al oraşului. Sarcany şi Zirone nu-l slăbeau din ochi. Nu vedeai nici cea mai mică şovăire în zborul acestei păsări, călăuzită de un instinct atât de minunat. Se ducea drept la ţintă – acolo unde ar fi trebuit să ajungă de un ceas, dacă n-ar fi fost silit să se oprească sub pomii din cimitirul cel vechi. Sarcany şi cu prietenul său îl urmăreau cu atenţie şi nelinişte. Se întrebau dacă nu cumva va trece dincolo de zidurile oraşului, ceea ce le-ar fi zădărnicit cu totul planurile. Dar porumbelul nu-i dezamăgi.

— Îl văd!… Îl văd şi acum! exclamă Zirone, care avea nişte ochi foarte ageri.

— Ceea ce trebuie să descoperim în primul rând, zise Sarcany, este casa unde se va opri, şi să-i determinăm poziţia exactă.

După câteva minute de la plecare, porumbelul se lăsă pe o casă, al cărui acoperiş ascuţit domina celelalte case din jur şi care se înălţa în mijlocul unui desiş de pomi, în partea dinspre spital şi grădina publică. Acolo, porumbelul dispăru printr-o ferestruică de la mansardă, care se vedea foarte bine de la distanţă, şi deasupra căreia era o morişcă de vânt, din fier forjat, care – dacă Triestul s-ar fi găsit în ţara flamandă – ar fi fost cu siguranţă lucrată de mâna lui Quentin Metsysk.

După ce se orientară în linii mari, nu le putea fi prea greu ca, luându-se după această morişcă de vânt uşor de recunoscut, să descopere mansarda cu ferestruica aceea şi apoi casa unde locuia destinatarul biletului. Sarcany şi Zirone se dădură repede jos din turn, şi, după ce coborâră dealul Karst, o luară pe nişte străduţe ce dădeau în Piazza della Legna. Acolo se orientară ca să poată găsi grupul de case ce formau cartierul estic al oraşului. Ajunşi la locul unde se întâlnesc cele două mari artere ale oraşului – Corsa Stadion, ce duce la grădina publică, şi Acquedotto, o alee frumoasă, cu pomi înalţi, care duce la marea braserie Boschetto – cei doi aventurieri şovăiră o clipă, neştiind încotro s-o apuce. Să o ia spre dreapta, sau spre stânga. Instinctiv o luară spre dreapta, cu gândul să cerceteze una câte una toate casele de pe aleea în direcţia căreia observaseră că morişca de vânt domina vârfurile câtorva arbori. Merseră deci aşa o bucată de vreme, cercetând cu atenţie toate faţadele şi acoperişurile de pe Acquedotto, fără să fi găsit ceea ce căutau, până când ajunseră la capătul aleii.

— Iat-o! strigă în sfârşit Zirone.

Şi arătă spre o morişcă ce scârţâia în bătaia vântului, deasupra unei ferestruici de mansardă, în jurul căreia tocmai zbura un stol de porumbei. Aşadar nu mai putea fi nici o îndoială. Aici intrase să se adăpostească pasărea călătoare. Casa, cu o înfăţişare modestă, se pierdea în această îngrămădire de clădiri de pe aleea Acquedotto. Sarcany se informă de la nişte negustori din vecinătate şi află numaidecât tot ce voia să afle. De ani de zile, casa aparţinea şi servea de locuinţă contelui Ladislau Zathmar.

— Cine e contele Zathmar? întrebă Zirone, căruia numele acesta nu-i spunea nimic.

— Contele Zathmar e… contele Zathmar, răspunse Sarcany.

— Dar dacă am întreba…?

— Mai târziu, Zirone, să nu dăm lucrurile peste cap. Să chibzuim bine şi să fim calmi. Şi acum, haidem la hanul nostru!

— Da!… Pentru cei care pot să se aşeze la masă, este chiar ora cinei, observă ironic Zirone.

— Dacă nu cinăm azi, poate că vom cina mâine! răspunse Sarcany.

— La cine?

— Cine ştie? Poate că la contele Zathmar!

Porniră agale – la ce bun să se grăbească – şi în curând ajunseră la hotelul lor, modest şi totuşi prea luxos pentru ei, din moment ce nu-şi puteau plăti nici camera. Acasă îi aştepta o surpriză. Tocmai sosise o scrisoare pe adresa lui Sarcany. Scrisoarea conţinea o bancnotă de două sute de florini, însoţită doar de câteva cuvinte: „Aceştia sunt ultimii bani pe care îi mai capeţi de la mine. îţi vor fi de ajuns ca să te reîntorci în Sicilia. Pleacă, şi să nu mai aud vorbindu-se de dumneata! SILAS TQRONTHAL”.

— Bravo! exclamă Zirone. Bancherul s-a răzgândit. Hotărât lucru, niciodată nu trebuie să-ţi pierzi speranţa, când e vorba de oameni de finanţe!

— Asta e şi părerea mea, răspunse Sarcany.

— Aşadar, banii aceştia ne vor sluji să plecăm din Triest?

— Nu. Să rămânem aici!