ÎI. CONTELE MATHIAS SANDORF.

Ungurii sunt acea ramură de maghiari care s-au aşezat pe meleagurile lor de azi cam în secolul al IX-lea al erei creştine. Ei formează astăzi o treime din populaţia totală a Ungariei, adică mai bine de cinci milioane de suflete. Că ar fi de origine spaniolă, egipteană sau tătară, ori că ar descinde din hunii lui Attila sau din finii nordici, chestiunea este încă controversată; şi, în definitiv, puţin ne interesează! Ceea ce trebuie menţionat în primul rând este faptul că nu sunt de loc slavi sau germani, şi pe cât se pare, nici n-ar vrea în ruptul capului să fie. De aceea, ungurii şi-au păstrat religia şi s-au dovedit a fi nişte catolici înfocaţi încă din secolul al Xl-lea – dată la care au fost creştinaţi. în afară de aceasta, ei mai vorbesc încă vechea lor limbă, o limbă dulce, armonioasă, care se potriveşte de minune cu farmecul poeziei, mai puţin bogată ca germana, dar mai concisă, mai energică; o limbă care în perioada cuprinsă între secolul al XiV-lea şi al XVI-lea a ajuns să înlocuiască limba latină în legi şi în ordonanţe, pentru ca apoi să devină limba naţională. La 21 ianuarie 1699, Tratatul de la Carlowitz asigură Austriei stăpânirea Ungariei şi a Transilvaniei. Peste douăzeci de ani, pragmatica sancţiune declara solemn că statele Austro-Ungariei rămân pentru totdeauna indivizibile. Dacă împăratul nu avea fii, putea să ocupe tronul fiica sa, în ordinea întâietăţii naşterii. Şi, graţie acestui statut; Maria Tereza se urcă, în 1749, pe tronul tatălui său, Carol al VI lea, ultimul vlăstar în linie bărbătească al dinastiei austriace.

Ungurii trebuiră să-şi plece capul în faţa forţei; dar după o sută cincizeci de ani se mai găseau încă mulţi unguri, de toate condiţiile şi din toate clasele sociale, care nu voiau să audă nici de pragmatica sancţiune, nici de Tratatul de la Carlowitz. Pe timpul când începe această povestire trăia Uri, maghiar de viţă nobilă, a cărui viaţă se rezuma la aceste două sentimente: ura împotriva a tot ce este german, şi speranţa de a reda ţării sale autonomia ei de odinioară. Pe când era încă tânăr îl cunoscuse pe Kossuth, şi cu toate că originea sa nobilă şi educaţia lui trebuiau să-l despartă de Kossuth în chestiuni politice, totuşi nu putuse să nu admire sufletul mare al acestui patriot. Contele Mathias Sandorf locuia într-unul din comitatele Transilvaniei, în districtul Făgăraşului, într-un vechi castel medieval. Construit pe versantul nordic al Carpaţilor meridionali, care despart Transilvania de Valahia, castelul se înălţa măreţ pe acest lanţ abrupt de munţi, asemenea unuia din acele refugii ultime în care îconjuraţii pot rezista până în ultimul ceas. Nişte mine din vecinătate, bogate în minereu de fier şi de cupru, şi exploatate sistematic, îi aduceau proprietarului castelului din Artenak un venit considerabil. Acest domeniu cuprindea o parte din districtul Făgăraşului, a cărui populaţie nu e mai mică de şaptezeci şi două de mii de locuitori. Aceştia, fie orăşeni, fie ţărani, îşi mărturiseau deschis devotamentul lor neţărmurit faţă de contele Sandorf şi recunoştinţa lor nemărginită pentru binele pe care contele îl făcea în tot ţinutul. De aceea, castelul devenise obiectul unei supravegheri speciale din partea cancelariei din Viena pentru Ungaria, cancelarie cu totul independentă de celelalte ministere ale imperiului. Ideile stăpânului de la Artenak erau cunoscute forurilor superioare, cărora le produceau nelinişte, chiar dacă aceste foruri nu nelinişteau cu nimic persoana lui Sandorf.

Mathias Sandorf avea pe atunci treizeci şi cinci de ani. Era un bărbat de o statură ce abia depăşea statura mijlocie, şi părea a fi deosebit de voinic. Avea un cap bine înfipt pe umerii largi – un om cu trăsături distinse şi cu o ţinută mândră. Figura lui, puţin pătrată şi cu un ten uşor aprins, era caracteristică maghiarului în toată puritatea sa. Vioiciunea mişcărilor, vorba sa răspicată, privirea hotărâtă şi calmă, circulaţia activă a sângelui, ceea ce dădea nărilor şi colţurilor gurii un tremur uşor, obişnuitul su râs al buzelor, semn incontestabil de bunătate, buna sa dispoziţie care se desprindea din vorbe şi din gesturi – toate acestea trădau o fire sinceră şi generoasă. S-a observat că există o mare asemănare între caracterul francez şi cel maghiar. în privinţa aceasta, contele Sandorf era dovada cea mai vie. Trebuie să notăm una din trăsăturile cele mai caracteristice ale acestei firi: contele Sandorf – destul de nepăsător faţă de lucrurile care îl priveau numai pe el, în stare uneori să treacă cu vederea ofensele care i se adresau numai lui – nu iertase şi nici nu ar fi iertat vreodată o jignire adusă prietenilor lui. Avea înrădăcinat în el, în cel mai înalt grad, simţul dreptăţii şi ura cu înverşunare făţărnicia. în această privinţă era neînduplecat faţă de oricine. Nu era de loc dintre oamenii aceia care. se mulţumesc să lase numai pe seama lui Dumnezeu grija de a-i pedepsi pe vinovaţi. E locul să spunem aci că Mathias Sandorf primise o educaţie foarte aleasă. în loc să se retragă în mijlocul plăcerilor pe care i le putea asigura imensa lui avere, el dăduse ascultare îndemnurilor sale lăuntrice, care îl mânau spre studiul fizicii şi al medicinei. Dacă nevoile vieţii l-ar fi silit să îngrijească bolnavi, ar fi ajuns un medic de mare valoare. Se mulţumi însă să devină un chimist foarte apreciat de savanţi. Universitatea din Pesta, Academia de ştiinţe din Presburg, Şcoala regală de Mine din Schemnilz şi Şcoala Normală din Timişoara l-au avut printre elevii lor cei mai sârguincioşi. Această viaţă studi-oasă îi completă şi îi desăvârşi calităţile cu care era înzestrat de la natură, făcând din el un om în înţe-lesul înalt al cuvântului, aşa cum îl şi socoteau toţi cei ce îl cunoscuseră şi, în special, profesorii lui, deveniţi mai târziu prietenii lui, din diferitele şcoli şi universităţi ale regatului.

Pe vremuri, în acest castel din Artenak era veselie, zgomot, mişcare. Vânătorii transilvăneni îşi dădeau bucuros întâlnire în această regiune sălbatică a Carpaţilor. Se organizau aici vânători mari şi primejdioase, cu gonaci, în care contele Sandorf căuta să-şi cheltuiască prisosul de energie şi înclinaţiile sale combative, pe care nu şi le putea exercita în câmpul politicii. Se ţinea la o parte, urmărind îndeaproape desfăşurarea evenimentelor. Părea preocupat numai de viaţa lui personală, împărţindu-şi timpul între studiile lui şi acest trai pe picior mare, pe care l-l îngăduia averea sa imen-să. La data aceea, contesa Rena Sandorf mai trăia încă. Ea era sufletul acelor petreceri de la castelul din Artenak. Cu cincisprezece luni înainte de începutul acestei povestiri, moartea o lovise în plină tinereţe, în plină frumuseţe, lăsând în urma ei o fetiţă, care avea acum doi ani. Contele Sandorf fu lovit crunt de această nenorocire, care îl lăsă nemângâiat pentru toată viaţa. Castelul deveni tăcut şi pustiu. Din ziua aceea, doborât de durere, stăpânul castelului trăi aici ca într-un schit, îşi concentra toate preocupările asupra fetiţei sale, dată în grija Rosenei Lendeck, soţia intendentului contelui. Această fiinţă, foarte cumsecade, încă tânără, se dărui cu trup şi suflet îngrijirii singurei moştenitoare a familiei Sandorf, purtându-se cu ea ca o adevărată mamă. În timpul primelor luni de văduvie, Mathias Sandorf nu părăsi castelul din Artenak. Se reculese şi trăi numai cu amintirile trecutului. Apoi, gândul patriei sale, ajunsă iarăşi într-o situaţie umilitoare în Europa puse din nou stăpânire pe el. într-adevăr, războiul franco-italian din 1859 dăduse o lovitură teribilă puterii austriece. După şapte ani, în 1866, această lovitură fu urmată de una şi mai teribilă – aceea de la Sadowa. Ungaria se vedea acum supusă nu numai unei Austrii lipsite de posesiunile sale italiene, ci şi unei Austrii învinse din amândouă părţile şi supusă Germaniei. Ungurii – şi acesta este un sentiment pe care nu stai să-l mai judeci, pentru că îl ai în sânge – fură loviţi crunt în orgoliul lor. Pentru ei, victoriile de la Custozza şi de la Lissa nu putuseră compensa înfrângerea suferită la Sadowa. în cursul anului următor, contele Sandorf studiase temeinic terenul politic şi îşi dăduse seama că o mişcare separatistă ar putea reuşi. Aşadar sosise momentul de a trece la acţiune. În ziua de 3 mai a aceluiaşi an 1867, după ce îşi îmbrăţişase fetiţa pe care o lăsa în buna grijă a Rosenei Lendeck, contele Sandorf părăsi castelul din Artenak, plecă la Pesta, unde intră în legătură cu prietenii şi cu partizanii săi, dădu câteva dispoziţii preliminare, apoi, peste câteva zile, veni la Triest, să aştepte desfăşurarea evenimentelor.

Triestul urma să fie principalul centru al conspiraţiei. De aici trebuiau să pornească toate firele acesteia, adunate în mâinile contelui Sandorf. în acest oraş, unde conducătorii conspiraţiei erau poate mai puţin suspectaţi, puteau acţiona mai în siguranţă, şi mai ales cu mai multă uşurinţă, pentru a duce la bun sfârşit această operă de patriotism. La Triest locuiau doi din prietenii cei mai intimi ai contelui Sandorf. însufleţiţi de acelaşi gând, ei erau hotărâţi să-l urmeze până la capăt în această operă măreaţă. Contele Ladislau Zailimar şi profesorul Ştefan Báthory erau şi ei maghiari, şi amândoi de viţă nobilă. Erau amândoi cu vreo zece ani mai în vârstă decât Mathias Sandorf şi amândoi aproape fără nici o avere. Unul din ei avea ceva venituri modeste de pe urma unui mic domeniu, situat în comitatul Lipto, dincoace de Dunăre; celălalt era profesor de fizică la Triest, trăind numai din venitul pe care i-l aduceau lecţiile. Ladislau Zathmar locuia în casa de curând recunoscută pe Acquedotto de Sarcany şi Zirone, o locuinţă modestă, pe care o pusese La dispoziţia lui Mathias Sandorf pe tot timpul cât acesta urma să rămână departe de castelul său din Artenak, adică până la sfârşitul mişcării pe care o plănuiseră, oricare ar fi fost acest sfârşit. Singurul servitor al casei era Borik, un ungur în vârstă de cincizeci şi cinci de ani. Era un om tot atât de devotat stăpânului său, pe cât de devotat era intendentul Lendeck lui Mathias Sandorf.

Ştefan Báthory ocupa o casă nu mai puţin modestă, pe Corsa Stadion, cam în acelaşi cartier în care locuia şi contele Zathmar. Acolo îşi petrecea el viaţa, împreună cu soţia şi cu fiul său Petru, pe atunci în vârstă de opt ani.

Ştefan Báthory era înrudit – într-un grad îndepărtat de rudenie, dar autentic – cu familia acelor principi maghiari care în secolul al XVI-lea ocupaseră tronul Transilvaniei. În decursul vremurilor, familia se destrămase în numeroase ramificaţii ce îşi pierduseră urma, încât lumea ar fi fost fără îndoială foarte uimită să regăsească pe unul din ultimii descendenţi ai acestei familii în persoana unui simplu profesor de la Academia din Presburg. în orice caz, Ştefan Báthory era un savant de primul rang, dintre aceia care trăiesc o viaţă retrasă, dar pe care lucrările lor îi fac celebri. Inclusum labor illustrataceastă deviză a viermelui de mătase ar fi putut fi şi deviza sa. Dar, într-o bună zi, ideile sale politice – pe care de altfel nu ţinea de loc să şi le ascundă – îl obligară să-şi dea demisia; şi atunci, el veni şi se instala la Triest, ca profesor particular, împreună cu soţia sa care îl ajutase cu multă bărbăţie în tot timpul acestor momente atât de grele. De la sosirea contelui Sandorf, cei trei prieteni se întruneau în casa lui Ladislau Zalhmar, deşi contele Sandorf ţinuse să ocupe un apartament în Palazzo Model Ic – acum hotelul Delormo, din Piazza Grande. Poliţia habar n-avea că această casă de pe Acquedotlo era centrul unei conspiraţii care număra o mulţime de partizani în principalele oraşe ale imperiului.

Ladislau Zathmar şi Ştefan Bâthory nu şovăirii nici o clipă să-l ajute pe Mathias Sandorf. îşi dăduseră şi ei seama, întocmai ca şi el, că împrejurările erau prielnice unei mişcări, care ar fi putut să aşeze iarăşi Ungaria la locul de cinste pe care ea râvnea să-l ocupe printre statele Europei. Ştiau prea bine că îşi puneau viaţa în joc, dar gândul acesta nu-i putea opri de la nimic. Casa de pe Acquedotto devenise deci locul de întâlnire al principalilor conducători ai conspiraţiei. O mulţime de partizani ai mişcării, trimişi din diferite puncte ale regatului, veniră aici să chibzuiască asupra măsurilor ce trebuiau luate şi să primească dispoziţii. când era vorba de instrucţiuni, ce nu puteau fi încredinţate nici poştei, nici telegrafului, un serviciu de porumbei călători, purtători de mesagii, stabilea o comunicaţie rapidă şi sigură între Triest şi principalele oraşe din ţara ungurească şi din Transilvania. Cu un cuvânt – toate măsurile erau luate cu atâta precauţie, încât până acum conspiratorii putuseră să se pună la adăpost de cea mai mică bănuială. De altminteri, precum am văzut, corespondenţa nu se făcea decât în limbaj cifrat şi printr-o metodă care, dacă era foarte încurcată, cel puţin oferea o siguranţă absolută. La trei zile după sosirea porumbelului călător, al cărui bilet fusese interceptat de Sarcany, în ziua de 21 mai, către ora opt seara, Ladislau Zathmar şi Ştefan Bâthory se aflau în cabinetul de lucru, aşteptând întoarcerea lui Matbias Sandorf. Nişte afaceri personale îl obligaseră pe acesta să plece în Transilvania, la castelul său din Artenak; dar profitase de această călătorie pentru a se sfătui cu prietenii săi din Cluj, capitala provinciei, şi trebuia să se reîntoarcă chiar în ziua aceea, după ce le trimisese depeşa, a cărei copie o păstrase Sarcany.

Corespondenţa între Triest şi Buda continuase şi după plecarea contelui Sandorf, şi de asemenea sosiseră mai multe bilete cifrate aduse de porumbei. Chiar în momentul acela, Ladislau Zathmar era ocupat cu transpunerea textului criptogramatic în text clar, cu ajutorul instrumentului cunoscut sub numele de „grătar”…într-adevăr, aceste depeşe erau compuse după o metodă foarte simplă – aceea a transpunerii literelor. în acest sistem, fiecare literă îşi păstrează valoarea alfabetică, adică b rămâne b, o rămâne o, şi aşa mai departe. Dar literele sunt transpuse succesiv, potrivit plinurilor sau golurilor unui grătar care, aplicat pe depeşă, nu lasă să se vadă literele decât în ordinea în care trebuiesc citite, acoperindu-le pe celelalte. Se pare că aceste grătare, cunoscute de mult, dar perfecţionate în ultimul timp după sistemul colonelului Fleissner, au rămas încă procedeul cel mai bun şi cel mai sigur când e vorba să obţii o criptogramă indescifrabilă. în toate celelalte metode prin schimbarea ordinei, fie sisteme cu o bază invariabilă sau cu cheie simplă, în care fiecare literă a alfabetului este totdeauna reprezentată printr-o aceeaşi literă sau printr-un acelaşi semn, fie sisteme cu bază variabilă sau cu cheie dublă, în care schimbi alfabetul la fiecare literă, siguranţa nu este completă. Unii descifratori încercaţi sunt în stare să realizeze adevărate minuni în acest gen de cercetări, operând fie cu ajutorul calculului probabilităţilor, fie prin încercări repetate. Fusese de ajuns să se bazeze pe literele, pe care întrebuinţarea lor mai frecventă le face să fie repetate mai des în criptogramă – de pildă, litera e în limbile franceză engleză şi germană, sau litera o în limba spaniolă, litera a în limba rusă, sau literele e şi i în limba italiană – pentru ca să izbutească să redea literelor textului criptografia! semnificaţia pe care ele o au în textul clar. De aceea, puţine sunt depeşele, întocmite după aceste metode, care să poată rezista deducţiilor lor agere. Se pare, deci, că grătarele şi dicţionarele cifrate – adică acele în care anumite cuvinte uzuale, reprezentând fraze gata făcute, sunt indicate prin numere – trebuie să ofere toate garanţiile de indescifrabilitate. Dar aceste două sisteme au un neajuns destul de serios: ele cer un secret absolut, sau mai bine zis obligaţia de a nu lăsa niciodată să cadă în mâini străine instrumentele sau cărţile ce servesc spre a alcătui aceste depeşe. Căci, dacă nimeni nu poate ajunge să citească aceste depeşe fără grătar sau fără dicţionarul respectiv, în schimb oricine va pune mâna pe aceste grătare sau dicţionare le va putea citi foarte uşor.

Aşadar, corespondenţa contelui Sandorf şi a partizanilor săi era alcătuită cu ajutorul unui carton găurit pe alocuri; dar chiar dacă grătarele de care se serveau prietenii lui şi cu el ar fi fost pierdute sau furate, n-ar fi fost mare nenorocire, căci, atât dintr-o parte, cât şi din cealaltă, orice depeşă, după ce fusese citită, era numaidecât distrusă. Nu trebuia să rămână nici o urmă despre complotul în care cei mai mari magnaţi ai Ungariei, laolaltă cu reprezentanţii burgheziei şi ai poporului, îşi puneau viaţa în joc. Ladislau Zalhmar tocmai terminase de ars ultimele depeşe, când cineva bătu uşor la uşa cabinetului. Era Borik, care îl introducea pe contele Mathias Sandorf. Acesta tocmai venise pe jos de la gara vecină, Ladislau Zalhmar îi ieşi repede în întâmpinare.

— Cum a fost călătoria, Mathias?… întrebă el, cu graba unui om care abia aşteaptă să fie liniştit.

— A reuşit, Zathmar, răspunse contele Sandorf. Nici nu mă îndoiam de sentimentele prietenilor mei din Transilvania; putem fi siguri de concursul lor.

— Le-ai comunicat tu depeşa care ne-a sosit de la Pesta acum trei zile? continuă Ştefan Bâthory, care era atât de intim cu contele Sandorf, încât se tutuiau.

— Da, Ştefane, – răspunse Mathias Sandorf – da, i-ani înştiinţat. sunt gata şi ei. Se vor ridica la primul semnal. în decurs de două ore vom fi stăpâni pe Buda şi Pesta, într-o jumătate de zi pe principalele comitate de dincoace şi de dincolo de Tisa, şi într-o zi pe Transilvania şi pe guvernământul regiunilor grănicereşti. Şi atunci, opt milioane de unguri îşi vor recăpăta independenţa!

— Şi dieta întrebă Bâthory.

— Partizanii noştri sunt în majoritate în dietă, răspunse Mathyas Sandorf. Ei vor forma numaidecât noul guvern care va lua conducerea statului. Totul va merge în ordine şi uşor, căci, în ce priveşte administraţia, comitatele foarte puţin mai depind de coroană, iar şefii comitatelor îşi au poliţia lor.

— Dar consiliul de conducere al regatului, pe care palatinul îl prezidează la Buda?… întreba Ladislau Zathmar.

— Palatinul şi consiliul său de la Buda vor fi puşi numaidecât în imposibilitate de a acţiona.

— Şi în imposibilitate de a coresponda cu cancelaria Ungariei din Viena?

— Da. Am luat toate măsurile ca mişcarea să izbucnească peste tot în acelaşi timp, şi prin aceasta să avem succesul asigurat.

— Succesul! exclamă Ştefan Bâthory.

— Da, succesul, răspunse contele Sandorf. în armată, toţi cei ce sunt de acelaşi sânge ca noi, adică de sânge unguresc, sunt alături de noi şi în favoarea noastră. Care este urmaşul maghiarilor de odinioară, a cărui inimă să nu bată cu putere la vederea drapelului Rudolfilor şi Corvinilor?

Şi Mathias Sandorf pronunţă aceste cuvinte cu căldura celui mai fierbinte patriotism.

— Dar până atunci – continuă el, să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a înlătura orice bănuială. Cu cât vom fi mai prevăzători, cu atât vom fi mai puternici. N-aţi auzit vorbindu-se nimic suspect, aici la Triest?

— Nu, răspunse Ladislau Zathmar. Aici, toată lumea e preocupată în primul rând de lucrările pe care le face statul la Pola şi pentru care au fost angajaţi cea mai mare parte din lucrători.

Într-adevăr, de vreo cincisprezece ani încoace, guvernul austriac, ca să preîntâmpine o eventuală pierdere a Veneţiei – pe care mai târziu a şi pierdut-o – hotărâse să construiască Ia Pola, la extremitatea sudică a peninsulei istriene, nişte arsenaluri imense şi un port de război, care să domine întreg acest fund al Adriaticei. Cu toate protestele Triestului, căruia proiectele acestea îi micşorau importanţa maritimă, lucrările fuseseră continuate cu înfrigurare. Mathias Sandorf şi prietenii săi aveau deci motive să spere că şi triest inii ar fi dispuşi să-i urmeze, în cazul că mişcarea separatistă s-ar fi întins până la ei. în orice caz, secretul acestei conspiraţii în favoarea autonomiei maghiare fusese bine păstrat. Nimic n-ar fi putut da de bănuit poliţiei că principalii conspiratori erau acum întruniţi în această casă modestă” de pe Acquedotto.

Aşadar fusese prevăzut totul, pentru ca această întreprindere să reuşească, şi nu mai aveau decât să aştepte momentul fixat, pentru a trece la fapte. Corespondenţa cifrată dintre Triest şi principalele oraşe din Ungaria şi Transilvania urma să devină din ce în ce mai rară, sau chiar să înceteze cu totul, în afară de cazul unor evenimente, de altfel puţin probabile. De acum înainte, porumbeii călători nu mai aveau de dus nici o depeşă, căci fuseseră luate şi ultimele măsuri. De aceea, dintr-un exces de precauţie, conspiratorii luaseră hotărârea să-i ţină închişi în porumbarul din casa lui Ladislau Zathmar: în afară de aceasta, trebuie să mai adăugăm că banul este nu numai puterea războiului, ci şi al conspiraţiilor. Lucru important este ca atunci când va bate ceasul izbucnirii răscoalei, conspiratorilor să nu le lipsească banii. în împrejurarea de faţă, banii nu lipseau.

După cum am mai spus, dacă Ladislau Zathmar şi Ştefan Bâthory îşi puteau pune viaţa în primejdie pentru independenţa ţării lor, în schimb nu-i puteau sacrifica şi averea, fiindcă veniturile lor personale erau foarte modeste. în schimb, contele Sandorf era extrem de bogat şi, o dată cu viaţa, el era gata să-şi sacrifice şi toată averea pentru nevoile cauzei pentru care lupta. De aceea, în ultimele luni, cu ajutorul intendentului său Lendeck, putuse să realizeze, ipotecându-şi moşiile, suma considerabilă de peste două milioane de florini. Dar această sumă trebuia s-o aibă în orice moment la dispoziţie. De aceea fusese depusă pe numele său, la o bancă din Triest, a cărei onorabilitate şi soliditate erau bine cunoscute de toată lumea. Era tocmai casa Toronthal, despre care vorbiseră Sarcany şi Zirone în cimitirul din oraşul de sus. Dar această împrejurare cu totul neprevăzută urma să aibă cele mai grave urmări, după cum vom vedea în decursul acestei povestiri în legătură cu aceşti bani, despre care fusese vorba în treacăt în decursul ultimei lor întâlniri, Mathias Sandorf spuse contelui Zathmar şi lui Ştefan Băthory că avea de gând să facă foarte curând o vizită bancherului Silas Toronthal, pentru a-l preveni să-i ţină la dispoziţie fondurile în cel mai scurt timp posibil.

De fapt, evenimentele îl obligau pe Mathias San’dorf să dea în curând semnalul aşteptat de la Triest, cu atât mai mult, cu cât chiar în seara aceea el avea motive să creadă că locuinţa lui Ladislau Zathmar era obiectul unei supravegheri care îl cam neliniştea. Către ora opt, când contele Sandorf şi Ştefan Bâthory ieşiră, unul pentru a se duce la locuinţa sa de pe Corsa Stadion, celălalt pentru a se înapoia la hotelul Delorme, li se păru că doi oameni îi spionau din umbră, că îi urmăreau de la oarecare distanţă şi că se ascundeau ca nu cumva să fie văzuţi. Mathias Sandorf şi prietenul său, voind să ştie ce le rămâne de făcut, se îndreptară fără şovăire spre aceşti doi indivizi suspecţi; dar indivizii se făcură nevăzuţi după colţul bisericii San Antonio, la capătul canalului mare, înainte de a fi ajunşi din urmă.