VIII. CASA PESCARULUI FERRATO.

Andrea Ferrato era corsican, de fel din Santa Manza, un mic port din regiunea Sartena, situat ceva mai sus de vârful meridional al insulei. Acest port, împreună cu porturile Bastia şi Porto Vecchio, sunt singurele porturi de pe această coastă orientală, atât de capricios tăiată până mai acum câteva mii de ani, azi însă îndreptată de eroziunea continuă a valurilor, care aproape că i-au distrus capurile, i-au umplut golfurile, i-au şters golfuleţele şi i-au mâncat micile intrânduri de mare.

Aici, la Santa Manza, pe această porţiune strâmtă de mare dintre Corsica şi pământul italian, îndepărtându-se uneori cu barca lui până printre stâncile din strâmtoarea Bonifacio şi cea a Sardinei, se îndeletnicea Andrea Ferrato cu meseria lui de pescar. în urmă cu douăzeci de ani se căsătorise cu o fată din Sartena. După doi ani avură o fetiţă, pe care o botezară Maria. Meseria de pescar era destul de grea, mai ales când în afară de peşte mai pescuieşti şi mărgean, ale cărui bancuri submarine trebuie să le cauţi pe fundul mării, prin locurile cele mai periculoase din strâmtoare, Dar Andrea Ferraio era un om curajos, voinic, neobosit, ştiind să se slujească cu aceeaşi iscusinţă de plasă ca şi de curăţitoarea de nămol.

Treburile îi mergeau strună. Soţia lui, o femeie harnică şi ageră la minte, ţinea căsuţa din Santa Manza de îţi era mai mare dragul s-o vezi. Amândoi ştiau să scrie, să citească şi să socotească, aşa că erau nişte oameni cu oarecare învăţătură, dacă îi puneai alături de cei o sută cincizeci de mii de neştiutori de carte, pe care ni-i arată şi azi statistica vorbind despre cei două sute şaizeci de mii de locuitori ai insulei. în afară de asta – şi poate tocmai datorită faptului că învăţase carte – Andrea Ferrato, deşi italian de origine, era însă francez ca idei şi ca sentimente, aşa cum sunt cei mai mulţi dintre corsicani. Din această pricină avusese oarecare neplăceri din partea locuitorilor acelui canton.

Într-adevăr, acest canton situat la extremitatea sudică a insulei, departe de Bastia, departe de Ajaccio, departe de principalele centre administrative şi judecătoreşti, a rămas, în fond, foarte refractar faţă de tot ce nu este italian sau sard – o stare de lucruri regretabilă, care putem spera că va lua sfârşit o dată cu educaţia noilor generaţii.

Aşadar, locuitorii acelui canton duşmăneau oarecum familia lui Ferrato. Or, în Corsica, de la duşmănie până la ură nu este decât un pas, iar de la ură până la violenţă, incă şi mai puţin. În curând, anumite împrejurări înrăutăţiră această stare de lucruri, într-o zi, Andrea Ferrato nu mai putu răbda şi, într-o pornire de mânie, „găuri pielea” unuia. Cu alte cuvinte, ucise o secătură de prin partea locului, care îl ameninţa într-una. De aceea, trebui să o şteargă.

Dar Andrea Ferrato nu era omul care să stea ascuns prin hăţişurile Corsicei, să ducă o viaţă de continuă luptă atât contra poliţiei, cât şi contra rudelor sau prietenilor mortului, să prelungească o serie de răzbunări care, în cele din urmă, i-ar fi atins pe ai săi. Hotărî să se expatrieze, şi reuşi să părăsească în taină Corsica, pentru a se refugia pe coasta Sardiniei. Soţia lui, după ce prefăcu în bani tot micul lor avut, după ce vându casa din Santa Manza, după ce îşi vându lucrurile din casă, barca şi plasele de pescuit, se duse şi ea după el, împreună cu fiica lor. Andrea Ferrato avea de gând să nu se mai întoarcă niciodată în ţinutul său natal.

De altfel, acest omor, deşi fusese săvârşit în stare de legitimă apărare, îi apăsa conştiinţa. Cu ideile lui cam superstiţioase pe care le moştenise din moşistrămoşi, Andrea Ferrato ţinea foarte mull să-şi răscumpere acest păcat. îşi zicea că nu va fi iertat că omorâse un om decât în ziua când va fi salvat viaţa altui om, chiar cu riscul propriei sale vieţi. Şi era foarte hotărât s-o facă, dacă i s-ar fi ivit vreodată ocazia. Dar după ce părăsise Corsica, Andrea Ferrato nu rămăsese decât puţin timp în Sardinia, unde putea fi recunoscut şi descoperit foarte uşor. Nu tremura pentru pielea lui, căci era curajos şi viteaz; în schimb tremura la gândul că răzbunarea i-ar fi putut atinge pe ai săi. Aştepta momentul potrivit pentru a se muta în altă parte, fără a trezi vreo bănuială, şi astfel trecu în Italia. Acolo, la Ancona, găsi o ocazie de a trece Adriatica şi de a ajunge pe coasta istrâană, ocazie pe care nu o scăpă din urină. Iată de ce, şi în urma căror împrejurări., se stabilise corsicanul acesta în micul port Rovigno. Venise aici în urmă cu şaptesprezece ani; îşi reluase meseria de pescar – ceea ce îi îngăduise să-şi refacă repede bunăstarea de dinainte. La nouă ani după ce sosise aici, soţia lui născu un băiat, pe care îl boteză Luigi, şi a cărui naştere costă viaţa mamei sale.

De când rămăsese văduv, Andrea Ferrato trăia numai cu fiica şi cu fiul său. Maria, acum în vârstă de optsprezece ani, era ca o mamă pentru băieţelul care mergea pe opt ani. Şi dacă inima lui n-ar fi fost tot timpul sfâşiată de durerea de a-şi fi pierdut vrednica sa tovarăşă de viaţă, pescarul din Rovigno ar fi fost un om tot atât de fericit cum poate fi un om care munceşte şi care are mulţumirea datoriei îndeplinite. Era iubit de toată lumea din ţinut, gata oricând să ajute pe oricine, fie cu un sfat bun, fie cu fapta. Era socotit de toţi, Şi pe drept cuvânt, ca un om iscusit şi priceput în meseria lui. Prin această puzderie de stânci care acoperă ţărmurile Istriei, nu avea de ce să-i pară rău după pescuitul său din golful Santa Manza şi din strâmtoarea Bonifacio. în afară de asta ajunsese şi un foarte bun cunoscător al acelor locuri, unde se vorbea aceeaşi limbă pe care o vorbise şi el în Corsica. Ceea ce câştiga pilotând vasele de-a lungul coastei, de la Pola până la Triest, se adăuga la ceea ce câştiga pescuind prin apele acestea bogate. De aceea oamenii săraci găseau totdeauna deschisă uşa casei sale, iar fiica sa, Maria, îl ajuta din toată inima în operele sale de binefacere.

Dar pescarul din Santa Manza nu uitase nici o clipă ceea ce îşi făgăduise sieşi. Viaţă pentru viaţă Luase viaţa unui om, trebuia să salveze, în schimb, viaţa altui om. Iată de ce, când cei doi fugari apărură în pragul casei lui, Andrea Ferrato, ghicind cine erau, deşi ştia la ce pedeapsă se expunea, nu şovăise să le spună: „Intraţi”, adăugând în sinea lui: „Şi Dumnezeu să ne ocrotească pe toţi”.

Între timp patrula de poliţie trecuse prin faţa casei lui Andrea Ferrato, fără să se oprească. Contele Sandorf şi Ştefan Bathory puteau deci să se socotească în siguranţă, cel puţin pentru câteva ore din noapte, în casa pescarului corsican. Casa era clădită nu în oraş, ci la vreo cinci sute de paşi în afara zidurilor, dincolo de port, pe o temelie de stânci care se înălţa deasupra ţărmului. Dincolo, la mai puţin de două sute de metri, marea, izbindu-se de stâncile ţărmului, se întindea până în depărtările orizontului (cât vedeai cu ochii). înspre sud-vest se proiecta promontoriul, a cărui curbură închidea mica rază a portului Rovigno spre Adriatica.

Locuinţa lui Andrea Ferrato se compunea din patru odăi, dintre care două înspre stradă, iar două în spate, şi dintr-un şopron de scânduri, unde se aflau uneltele de pescuit. Barca lui era o simplă luntre napolitană cu un catarg, cu pupa pătrată, lungă de treizeci de picioare, echipată cu o antenă înaltă, cu o pânză triunghiulară – un gen de barcă foarte potrivită pentru pescuitul cu năvodul. când nu avea nevoie de ea, barca era ancorată după nişte stânci, unde puteai ajunge cu o mică iolă, trasă pe uscat. În spatele casei se întindea o ogradă de o jumătate de pogon, cu legume, duzi, măslini şi viţă de vie, înspre câmp, un gard de mărăcini o despărţea de un pârâu lat de cinci-şase picioare.

Aceasta era modesta, dar ospitaliera casă în care providenţa îi condusese pe fugari, aceasta era gazda care îşi punea viaţa în primejdie pentru a le da adăpost. De îndată ce uşa se închise în urma lor, contele Sandorf şi Ştefan Bathory cercetară cu privirea încăperea în care îi primise pescarul. Era încăperea principală a casei, cu câteva mobile doar, dar foarte curat ţinute, care dovedeau gustul şi hărnicia unei gospodine vrednice.

— Mai întâi de toate trebuie să mâncaţi, zise Andrea Ferrato.

— Da, suntem lihniţi de foame, răspunse contele Sandorf. De douăsprezece ceasuri n-am mai mâncat nimic!

— Auzi, Maria, urmă pescarul.

cât ai bate din palme, Maria puse pe masa puţină carne sărată de porc, peşte rasol, pâine, o sticlă de vin de regiune, struguri uscaţi, două pahare, două farfurii şi o faţă de masă albă. Un Veglione – un fel de lampă cu trei feştile alimentate cu untdelemn – lumina încăperea.

Contele Sandorf şi Ştefan Bathory se aşezară îndată la masă. Erau frânţi de oboseală.

— Dar dumneavoastră? se adresară ei pescarului.

— Noi am cinat, răspunse Andrea Ferrato.

Cei doi înfometaţi înfulecară – acesta e cuvântul potrivit – bucatele ce le erau oferite cuatâta simplitate şi din toată inima. Dar în timp ce mâncau, nu conteneau să se uite la pescar, la fiică-sa şi la fiul său, care se aşezaseră într-un colţ al odăii şi îi priveau pe cei doi străini fără să scoată o vorbă.

Andrea Ferrato putea să aibă vreo patruzeci şi doi de ani. Era un bărbat cu o înfăţişare aspră, chiar puţin tristă, cu trăsături expresive pe faţa sa arsă de soare, cu ochii negri şi cu o privire vie. Purta îmbrăcămintea pescarilor de pe Adriatica, sub care puteai ghici o statură robustă şi vânjoasă.

Măria, care semăna leit cu fosta lui soţie, era înaltă, bine făcută, frumoasă, cu ochi negri şi focoşi, cu părul negru şi cu pieliţa obrajilor îmbujorată de vioiciunea sângelui corsican. Serioasă, ca urmare a îndatoririlor pe care le avusese de îndeplinit încă din fragedă tinereţe, cu acea linişte în ţinută şi în mişcări pe care o dă o fire chibzuită, totul arăta la această fată o energie la care ea desigur nu va renunţa niciodată, oricare ar fi împrejurările în care ar arunca-o soarta. Fusese cerută în căsătorie în mai multe rânduri, de tineri pescari de prin împrejurimi, dar ea nici nu voia să audă de aşa ceva. Oare nu aparţinea întreaga sa viaţă tatălui ei şi acestui copil, la care ţinea ca la propriul ei copil?

cât despre Luigi, acesta era un băiat hotărât, curajos, muncitor, obişnuit de pe acum cu viaţa de marinar. îl însoţea pe Andrea Ferrato la pescuit şi la pilotat, cu capul gol, fie vânt, fie ploaie. Făgăduia să ajungă un bărbat voinic, sănătos, bine legat, curajos, chiar îndrăzneţ, fără să-i fie teamă de furtuni, fără să-i pese de loc de primejdii. îşi iubea părintele şi îşi adora sora.

Contele Sandorf iscodise cu privirea aceste trei făpturi, unite printr-un sentiment atât de mişcător de afecţiune. Nu încăpea nici o îndoială că se găsea în casa unor oameni cumsecade, în care puteai avea toată încrederea. După ce masa se termină, Andrea Ferrato se ridică şi, apropiindu-se de Mathias Sandorf, zise:

— Acum, să vă culcaţi, domnilor. Nu ştie nimeni căsunteţi aici. Mâine, vom vedea ce e de făcut.

— Nu, Andrea Ferrato, auzise contele Sandorf. Acum ne-am potolit foamea şi ne-am mai întremat. Lasă-ne să plecăm numaidecât de-aici, unde prezenţa noastră înseamnă un pericol atât de mare pentru dumneata şi pentru ai dumitale!

— Da, să plecăm, adăugă Ştefan Bathory, şi Dumnezeu să te răsplătească pentru binele pe care ni l-ai făcut.

— Trebuie să vă duceţi la culcare, insistă pescarul. În seara asta toată coasta este supravegheată. Nici un vas, nici o barcă nu au voie să iasă în larg. În noaptea asta nu puteţi încerca să faceţi nimic.

— Fie, dacă aşa vrei dumneata, îi răspunse contele Sandorf.

— Da, aşa vreau eu.

— Un singur lucru să te mai întreb: de când s-a aflat despre evadarea noastră?

— De azi dimineaţă, răspunse Andrea Ferrato. Dar eraţi patru prizonieri în donjonul din Pisino. Şi aici nusunteţi decât doi. Al treilea urmează să fie pus în libertate, după cum se vorbeşte…

— Sarcany izbucni contele Sandorf, abia stăpânindu-şi o pornire de mânie ce îl apucase pronunţând acest nume, de oare ce îi era atâta scârbă.

— Şi al patrulea?… întrebă Ştefan Bathory, fără să aibă curajul să-şi termine fraza.

— Al patrulea mai trăieşte încă, răspunse Andrea Ferrato. Execuţia a fost amânată.

— Trăieşte! exclamă Ştefan Bathory.

— Da, zise ironic contele Sandorf. Călăii aceia aşteaptă să ne înhaţe din nou şi pe noi, ca să ne facă bucuria să murim toţi trei împreună.

— Maria, zise Andrea Ferrato, condu-i pe oaspeţii noştri în odaia din dos, dinspre ogradă, dar fără lumină. Astă seară nu trebuie să se vadă de afară că e lumină în odaia aceea. Pe urmă te poţi culca şi tu. Lingi şi cu mine vom sta de veghe.

— Da tată, zise băiatul.

— Veniţi domnilor, îi pofti fata.

Contele Sandorf şi prietenul său strânseră călduros mâna pescarului. Apoi trecură în odaia din dos, unde îi aşteptau două saltele bune, umplute cu foi de porumb, pe care urmau să se odihnească după atâta oboseală.

Dar Andrea Ferrato şi părăsise casa, împreună cu Luigi. Voia să se asigure că nimeni nu dădea târcoale casei, nici dinspre ţărm, nici dincolo de pârâu. Fugarii se puteau odihni fără nici o grijă până a doua zi în zori. Noaptea trecu fără să se întâmple nimic deosebit. Pescarul ieşise din casă în mai multe rânduri. Nu văzuse nimic ce i-ar fi dat de bănuit. A doua zi, la 18 iunie, în timp ce oaspeţii săi mai dormeau încă, Andrea Ferrato se duse până în centrul oraşului şi pe chei, să mai tragă cu urechea. Ici şi colo, câteva pâlcuri de oameni stăteau de vorbă. Discutau despre afişul pus încă din ajun, care anunţa evadarea celor doi, pedeapsa prevăzută pentru tăinuitori şi premiul promis denunţătorului. Lumea flecărea, venea cu veşti noi, repeta zvonurile vagi care nu” spuneau mare lucru. Nimic nu arăta că Mathias Sandorf şi cu” prietenul „său ar fi fost văzuţi prin împrejurimi, sau măcar că li”s-ar fi bănuit prezenţa prin acel ţinut. Dar, către ora zece dimineaţa, când caporalul de Jandarmi şi oamenii săi se înapoiară la Rovigno după cercetările pe care le făcuseră în timpul nopţii, se răspândi zvonul că fuseseră zăriţi doi străini, acum douăzeci şi patru de ore, pe malurile canalului Lemo. Jandarmii cercetaseră tot ţinutul, până la mare, ca să le dea de urmă, dar fără nici un rezultat. Nu găseau nimic care să le arate că ei trecuseră pe acolo. Prin urmare, fugarii ajunseseră pesemne până la ţărm, puseseră, mâna pe o barcă şi fugiseră într-un alt punct al Istriei, sau chiar trecuseră frontiera austriacă. Totul era cu putinţă.

— Bravo, zicea lumea. Asta înseamnă pentru vistierie o economie de cinci mii de florini!

— Banii ăştia vor putea fi întrebuinţaţi mai bine decât să se plătească o denunţare mârşavă!

— Aşa el De-ar da Dumnezeu să scape!

— Să scape!… Păi, au şi scăpat!… La. ora asta sunt în siguranţă de cealaltă parte a Adriaticei!

judecând după astfel de vorbe pe care le puteai auzi printre ţăranii, muncitorii şi târgoveţii opriţi în faţa afişelor, se vedea că lumea era mai degrabă de partea condamnaţilor, cel puţin istrienii de origine slavă sau italiană. De aceea, funcţionarii austrieci nu puteau conta pe o denunţare din partea lor şi făceau tot ce le sta în putinţă ca să pună mâna pe fugari. Toate patrulele de poliţie şi posturile de jandarmi erau în picioare, încă din ajun, şi un neîncetat schimb de depeşe avea loc între Rovigno, Pisino şi când Andrea Ferrato se întoarse acasă, către ora unsprezece, împărtăşi şi celorlalţi aceste veşti, mai mult bune decât proaste.

La ora aceea, contele Sandorf şi Ştefan Bathory tocmai îşi terminau dejunul, serviţi de Maria în camera în care îşi petrecuseră noaptea. După aceste câteva ceasuri de somn şi după această mâncare gustoasă, se simţeau complet refăcuţi.

— Ce mai nou, prietene? întrebă contele Sandorf, de îndată ce uşa se închise după Andrea Fernato.

— Domnilor, răspunse pescarul, părerea mea e că deocamdată n-aveţi de ce să vă temeţi.

— Dar ce se mai vorbeşte în oraş? întrebă Ştefan Bathory.

— Se vorbeşte de doi străini care ar fi fost zăriţi ieri dimineaţă, în clipa când debarcau pe malul canalului Lemo… Şi de dumneavoastră e vorba, domnilor…

— Aşa e, de noi e vorba, zise Ştefan Bathory. Un om, un lucrător de la sărării, ne-a văzut şi ne-a denunţat.

Şi Andrea Ferrato fu pus la curent cu tot ce se petrecuse la ferma aceea părăsită, în timp ce fugarii erau ascunşi acolo.

— Şi nu ştiţi cine e acel denunţător întrebă pescarul, stăruitor.

— Nu l-am văzut, răspunse contele Sandorf, doar l-am auzit vorbind.

— E un lucru foarte neplăcut, continuă Andrea Ferrato, dar important e că vi s-a pierdut urma. De altfel, chiar dacă s-ar bănui că v-aţi ascuns în casa mea, cred că nu trebuie să vă temeţi de vreo trădare. Toată lumea din ţinutul Rovigno este alături de dumneavoastră

— Da, răspunse contele Sandorf, şi nu mă mir de loc. Oamenii de pe aici sunt nişte oameni foarte cumsecade. Totuşi, trebuie să ţinem seamă şi de autorităţile, austriace, care vor face tot ce le stă în putinţă ca să ne înhaţe din nou.

— Ceea ce trebuie să vă liniştească, domnilor, zise pescarul, este că toată lumea crede că aţi şi trecut de cealaltă parte a Adriaticei.

— Să dea Dumnezeu să fie aşa! adăugă Maria, care îşi împreunase mâinile ca într-o rugăciune.

— Aşa va fi, draga mea copilă, răspunse contele Sandorff cu cea mai desăvârşită încredere în glas. Cu ajutorul cerului, aşa va fi!

— Şi cu al meu, domnule conte, zise Andrea Ferrato. Acum, eu mă duc la treburile mele. Lumea e obişnuită să ne vadă pe ţărm, pe Luigi şi pe mine, dregându-ne plasele sau curăţindu-ne luntrea, şi nu trebuie să ne schimbăm nimic din obiceiurile noastre. De altfel, trebuie să văd cum e timpul, înainte de a lua” o hotărâre. Vă rog să rămâneţi în odaia asta. Să nu ieşiţi de aici sub nici un motiv. Şi, ca să nu trezim nici o bănuială, deschideţi fereastra ce dă spre ogradă, dar staţi mai în fundul odăii, nu vă arătaţi. Eu mă întorc peste un ceas sau două.

Apoi Andrea Ferrato ieşi, însoţit de fiul său, lăsând-o pe Maria să-şi vadă de treburile ei obişnuite pe lângă casă. Câţiva pescari umblau de ici-colo de-a lungul ţărmului. Andrea Ferrato voi, din precauţie, să mai schimbe câteva vorbe cu ei, înainte de a se duce s-ă-şi întindă plasele pe nisip.

— Vântul ăsta dinspre răsărit e bine venit, zise unul dintre ei.

— Da, răspunse Andrea Ferratoi furtuna de alaltăieri a curăţat straşnic tot cerul.

— Hm făcu un. altul, seara, briza ar putea foarte bine să se răcească şi să se schimbe în vijelie, dacă începe să mai bată şi briza.

— Ce are a facetot vânt dinspre uscat va fi, aşa că marea nu va fi agitată printre stânci.

— Vom vedea. Te duci la pescuit în noaptea asta, Andrea?

— Desigur, dacă e vremea bună.

— Dar nu ştii că este oprit de a ieşi în larg?

— Aceasta este numai pentru vasele mari, nu şi pentru bărcile care nu se îndepărtează prea mult de ţărm.

— Atunci, cu atât mai bine, căci s-a dat de veste că dinspre sud vin încoace nişte bancuri de ton, aşa că trebuie să ne grăbim să ne aşezăm năvoadele.

— Ei, aşfăcu Andrea Ferrato. Nu e târziu nici peste câteva zile!

— Ba, poate că da!

— Ba nu, ascultă-mă pe mine ce-ţi spun Eu dacă ies în noaptea asta, mă duc să pescuiesc bonicuşi înspre Orsera sau Parenzo.

— Treaba ta! Dar noi începem să ne aşezăm năvoadele la poalele stâncilor.

— Faceţi cum vreţi!

Andrea Ferrato şi Luigi se duseră să-şi caute plasele, pe care le lăsaseră sub şopron, întinse pe nisip ca să se usuce. Peste două ceasuri, pescarul se întoarse acasă, după ce îi spuse fiului său să pregătească căngile pentru pescuitul bonicuşilor – un fel de peşti mari cu carnea roşie-închisă, aparţinând genului tonilor, din specia anxidelor. După vreo zece minute, după ce fuma o pipă în pragul casei sale, Andrea Ferrato se duse la oaspeţii săi în odaia lor, în timp ce Maria îşi vedea de lucru mai departe prin jurul casei.

— Domnule conte, zise pescarul, vântul bate dinspre uscat şi nu cred că marea va fi furioasă în noaptea asta. Or, mijlocul cel mai simplu, şi prin urmare cel mai bun pentru a fugi fără să vi se poată da de urmă, este să vă îmbarcaţi împreună cu mine. Dacă vă hotărâţi, cel mai bun lucru ar fi să plecăm astăseară, pe la zece. O să vă strecuraţi printre stânci până la marginea apei. N-o să vă vadă nimeni. Iola mea vă va duce până la barcă, şi vom porni repede în larg, fără să dăm cuiva de bănuit, căci toţi ştiu că eu ies la pescuit în noaptea asta. Dacă briza se înteţeşte, vom merge de-a lungul ţărmului, aşa încât să vă debarc dincolo de frontiera austriacă, peste golful Cattaro.

— Dar dacă briza nu se înteţeşteântrebă contele Sandorf. Atunci, ce ai de gând să faci?

— Vom ieşi în larg, răspunse pescarul, vom străbate Adriatica şi am să vă debarc prin apropiere de Rimini, acolo unde se varsă Padul.

— Barca dumitale e în stare să facă drumul acesta? întrebă Ştefan Bathory.

— Da. E o barcă bună, pe jumătate prevăzută cu punte, o barcă pe care eu şi cu fiul meu am pus-o la încercare pe timp de furtună. De altfel, trebuie să riscăm.

— Noi, fireşte că trebuie să riscăm, căci e în joc viaţa noastră, răspunse contele Sandorf. Dar dumneata, prietene, de ce să-ţi pui viaţa în primejdie?

— Asta e treaba mea domnule conte, răspunse Andrea Ferrato, şi dacă vreau să vă servesc, nu-mi fac decât datoria.

— Datoria?

— Da.

Şi Andrea Ferrato povesti întâmplarea aceea din viaţa sa, în urma căreia trebuise să părăsească Santa Manza şi Corsica, adăugând că binele pe care urma să-l facă acum n-ar fi decât o dreaptă ispăşire a. răului pe care-l făcuse atunci.

— Ce suflet de omexclamă contele Sandorf, profund mişcat de această povestire. Apoi continuă:

— Dar fie că mergem dincolo de golful Cattaro, fie că mergem până la coasta italiană, dumneata va trebui să lipseşti de aici destul de multă vreme. Ce vor crede oamenii din Rovigno despre lipsa dumitale? După ce că ne-ai pus în siguranţă, nu trebuie să te mai expui să fii arestat la întoarcere…

— Să n-aveţi nici o grijă de nimic, domnule conte, răspunse Andrea Ferrato. Uneori rămân şi cinci-şase zile pe mare, când vremea pescuitului e în toi. De altfel, vă spun înc-o dată: asta e treaba mea. Aşa trebuie să facem, şi aşa vom face Hotărârea pescarului era neclintită. Planul lui Andrea Ferrato era, de bună seamă, cel mai bun şi cel mai uşor de adus la îndeplinire, căci cu barca lui cu pânze – cel puţin aşa spera el – nu avea de ce să se teamă, chiar dacă marea ar fi fost furioasă. Măsurile de precauţie trebuiau luate numai în momentul îmbarcării. Noaptea se anunţa a fi întunecoasă, fără lună pe cer şi foarte probabil că o dată cu căderea umbrelor, de-a lungul coastei se va lăsa o ceaţă groasă, din aceea care nu se mai întinde şi în larg. La ora aceea, de-a lungul ţărmului pustiu nu va mai fi nimeni, în afară de unu sau doi vameşi. cât despre ceilalţi pescari, vecinii lui Andrea Ferrato, aceştia vor fi ocupaţi să-şi întindă năvoadele dincolo de puzderia asta de stânci, adică la două sau trei mile mai jos de Rovigno. Când ei vor zări barca lui, dacă o vor zări, barca va fi de mult în larg, cu cei doi fugari ascunşi sub punte.

— Şi ce distanţă e în linie dreaptă între portul Rovigno şi punctul cel mai apropiat de pe coasta italiană întrebă atunci Ştefan Bathory.

— Cam cincizeci de mile.

— Şi cât timp ne trebuie ca să o străbatem?

— Dacă avem vânt bun din spate, putem ajunge cam în douăsprezece ore. Dar dumneavoastră n-aveţi bani. şi veţi avea nevoie de ei. Luaţi brâul ăsta în care sunt trei sute de florini şi încingeţi-vă cu el.

— Prietene… protestă Mathias Sandorf.

— O să mi-i daţi înapoi mai târziu, îl întrerupse pescarul, când veţi fi în siguranţă. Şi acum, aşteptaţi-mă!

După ce puseră totul la cale, Andrea Ferrato se duse la treburile lui, aci lucrând pe ţărm, iaci făcându-şi de lucru prin casă. Luigi cără în barcă merinde pentru clteva zile, fără ca cineva să-l observe, după ce mai întâi avu grijă să înfăşoare toate proviziile într-o pânză de schimb.

Nu era cu putinţă nimic care i-ar fi putut stânjeni planurile lui Andrea Ferrato. Ba chiar se arătă atât de prevăzător tot restul zilei, încât nici nu se mai duse,să-i vadă pe oaspeţii săi. Mathias Sandorf şi Ştefan Bathory rămaseră ascunşi în fundul odăii, a cărei fereastră fu lăsată tot timpul deschisă.

Se înţeleseseră ca pescarul să le dea de veste când va fi timpul să plece. De altfel, în timpul după-amiezii veniră mai mulţi vecini să stea cu el la taifas, şi vorbiră despre pescuit şi despre toninele care apăruseră prin părţile Istriei. Andrea Ferrato îi primi în încăperea cea mare şi le dădu de băut, după cum îi era obiceiul.

Aşa trecu cea mai mare parte a zilei, cu lume care venea şi pleca, şi cu taifas. Uneori venea vorba şi de prizonierii care evadaseră. La un moment dat se zvoni chiar că fuseseră prinşi prin împrejurimile canalului Quarnero, pe cealaltă coastă a Istriei, zvon care fu dezminţit în curând. Totul părea deci că merge strună. Bineînţeles că ţărmul era supravegheat mai straşnic ca de obicei, fie de slujbaşii vămii, fie de agenţii poliţiei sau de jandarmi; fără îndoială însă că nu va fi aşa de greu să scapi de toată supravegherea asta când se va lăsa întunericul. Opreliştea, cum am spus, nu privea decât vasele de cursă lungă sau cabotoarele din Mediterana, nu şi bărcile de pescuit, care nu se îndepărtau prea mult de ţărm. Aşa că, Andrea Ferrato putea foarte bine să-şi pregătească de plecare barca, fără să-l fi bănuit cineva.

Andrea Ferrato îşi făcuse toate socotelile, dar nu avusese în vedere o vizită, cu care se pomeni către ora şase seara. Laânceput, vizita aceasta nu-l îngrijoră în mod deosebit, ci doar îl cam miră. Nu îi pricepu rostul ameninţător decât după plecarea vizitatorului. Ceasul tocmai bătuse de şase. Maria se îndeletnicea cu pregătirea cinei, şi masa era aşezată în odaia cea mare, când se auziră două bătăi la uşă. Fără, să şovăiască nici o clipă, Andrea Ferrato se duse să deschidă. Rămase uluit: în faţa lui era spaniolul Carpena.

Acest Carpena era de fel din Almayate, un orăşel din provincia Malaga. Părăsise Spania – aşa cum Andrea Ferrato părăsise Corsica – fără îndoială că în urma vreunei încurcături – şi venise să se stabilească în Istria. Aici se îndeletnicea cu meseria de sărar, cărând în interiorul ţării produsele salinelor de pe coasta occidentalăo meserie afurisită, de pe urma căreia câştiga doar atât cât să poată trăi. Era un bărbat voinic şi tânăr, având abia douăzeci şi cinci de ani, mic de statură, dar lat în spate, cu un cap cât o baniţă, cu păr creţ, aspru şi negru, o mutră din acelea colţuroase, care îţi fac tot atâta plăcere să le vezi la un câine, ca şi la un om. Carpena, care era un om ursuz, duşmănos, răzbunător şi pe deasupra destul de laş, nu era văzut cu ochi buni de nimeni. Nu se ştia prea lămurit de ce trebuise să fugă din ţara lui. Mai multe hărţuieli cu tovarăşii săi de prin saline, pe care îi ameninţa şi cu care se încaieră într-una, nu putuseră să-i facă o reputaţie bună. Toată lumea era bucuroasă să n-aibă nici o legătură cu el. Totuşi, Carpena n-avea câtuşi de puţin aceeaşi părere proastă despre el, nici despre firea lui, nici despre făptura lui. Dimpotrivă. Aşa se explică – şi vom vedea îndată în ce scop – că el încerca să intre în legături cu Andrea Ferrato. Trebuie să recunoaştem că, de la început, pescarul îl primise cu destulă răceală şi vom vedea că purtarea lui era îndreptăţită, după ce vom arăta ce pretenţii avea omul acesta.

Carpena abia intrase în odaie, că Andrea Ferrato îl şi opri întrebându-l:

— Ce cauţi aici la mine?

— Tocmai treceam pe aici, şi cum am văzut lumină la dumneata, am intrat.

— Şi de ce?

— Aşa, ca să te văd, vecine.

— Ştii prea bine că vizitele dumitale nu-mi fac nici o plăcere.

— De obicei aşa este, răspunse spaniolul, dar azi poate că o să te răzgândeşti.

Andrea Ferrato nu pricepu şi nu putea ghici ce însemnau aceste cuvinte destul de enigmatice ale lui Carpena. Cu toate acestea nu-şi putu stăpâni o tresărire, care nu-i scăpă de loc vizitatorului său. După ce acesta închise uşa după el, începu iar:

— Am de vorbit ceva cu dumneata.

— Nu cred că avem nimic de vorbit noi doi.

— Ba da… trebuie să-ţi vorbesc… între patru ochi, adăugă spaniolul, coborând puţin vocea.

— Atunci, vino dincolo, răspunse pescarul, care în ziua aceea avea motivele lui să nu refuze nimănui intrarea în casa sa.

La un semn al lui Andrea Ferrato, Carpena străbătu încăperea şi îl urmă în odaia lui. Această odaie nu era despărţită decât printr-un perete subţire de aceea pe care o ocupa contele Sandorf şi tovarăşul său. Una dădea înspre drum, cealaltă înspre ogradă. De îndată ce rămaseră singuri, pescarul întrebă:

— Ce vrei de la mine?

— Vecine, începu Carpena, vin iarăşi să fac apel la buna dumitale prietenie.

— Şi în legătură cu ce?

— În legătură cu fiica dumitale.

— Să nu te mai aud că-mi vorbeşti despre asta

— Dar ascultă-mă… Ştii că mi-e dragă Maria, şi că dorinţa mea cea mai arzătoare este să-mi fie nevastă.

Iată ce dorea Carpena. într-adevăr, de câteva luni încoace, Carpena se ţinea de capul fetei. După cum lesne îşi poate da seama oricine, îi dădea ghes mai mult interesul decât dragostea. Faţă de ceilalţi pescari, Andrea Ferrato era un om înstărit; şi faţă de spaniol, care nu avea nimic, pescarul era un om de-a dreptul bogat. Aşa că era foarte firesc ca în mintea acestui Carpena să fi încolţit gândul de a ajunge ginerele lui; pe de altă parte, tot atât de firesc era ca de fiecare dată pescarul să-i spună să-şi mai pună pofta-n cui, pentru că nu-l putea suferi.

— Carpena, zise cu răceală Andrea Ferrato, ai mai întrebat-o şi pe fiica mea, şi ea ţi-a spus: nu! M-ai mai întrebat şi pe mine, şi eu ţi-am spus: nu! Dacă totuşi mai stăruieşti şi azi, eu îţi spun pentru ultima dată: nu!

Faţa spaniolului se contractă violent. Buzele îi tremurau lăsând să i se vadă dinţii. Din ochi îi scapără o privire sălbatică. Dar odaia aceasta, slab luminată, nu-i îngădui lui Andrea Ferrato să observe chipul acesta plin de răutate.

— Acesta e ultimul dumitale cuvânt? întrebă Carpena.

— Acesta e ultimul meu cuvânt, dacă acum e pentru ultima dată când dumneata îţi reînnoieşti cererea, răspunse pescarul. Dar dacă mai vii înc-o dată cu aceeaşi cerere, vei căpăta acelaşi răspuns.

— Am să mai vin. Da, am să mai vin, zise Carpena, dacă Maria îmi va spune să mai vin!

— Maria… Ştii prea bine că fiica mea n-are pentru dumneata nici un sinţământ de prietenie sau de preţuire, exclamă Andrea Ferrato.

— Simţămintele ei se pot schimba, după ce voi avea o întâlnire cu ea, răspunse Carpena.

— O întâlnire?

— Da Ferrato, vreau să-i vorbesc.

— Şi când?

— Chiar acum!… Mă-nţelegi?… Trebuie să-i vorbesc! Trebuie!… Chiar în seara asta!

— Uite, îţi răspund eu în locul ei.: nu!

— Bagă de seamă ce faci, zise Carpena, ridicând vocea, bagă de seamă!

— Să bag de seamă

— Am să mă răzbun!

— N-ai decât să te răzbuni, dacă poţi şi dacă îţi dă mânarăspunse Andrea Ferrato, care se aprinse şi el. Ştii prea bine că ameninţările tale nu mă înfricoşează. Şi acum haide, pleacă, dacă nu vrei să te dau afară!

Spaniolul simţi că sângele i se urcă în ochi. Era cât pe-aci să se năpustească asupra pescarului. Izbuti însă să se stăpânească, şi, după ce trânti cu putere uşa, ieşi valvârtej, fără să rostească un cuvânt.

Abia ieşise Carpena, că uşa dinspre odaia vecină, unde se aflau fugarii, se deschise. Contele Sandorf, căruia nu-i scăpase nimic din această convorbire, se ivi în prag şi, înaintând spre Andrea Ferrato, îi spuse încet:

— Omul ăsta e cel ce ne-a denunţat caporalului de jandarmi. Ne cunoaşte. Ne-a văzut când am debarcat pe malul canalului Lemo. Ne-a urmărit până la Rovigno. Se vede cât de colo că ştie că dumneata ne-ai dat adăpost în casa dumitale. Aşa că, lasă-ne să fugim numai decât, sau de nu, suntem pierduţi… şi dumneata la fel.

Andrea Ferrato rămase ca trăsnit. Nu găsi nimic ce să-i răspundă contelui Sandorf. Simţea clocotindu-i în vine sângele de corsican. îi uitase pe cei doi fugari, pentru care riscase atâta până atunci. Nu se mai gândea acum decât la spaniol, nu-l mai vedea înaintea ochilor decât pe Carpena

— Ticălosul!… Ticălosul!… murmură el în sfârşit. Da. Ştie totul! Suntem la cheremul lui Ar fi trebuit să pricep de la-nceput!

Mathias Sandorf şi Ştefan Bathory îl priveau îngrijoraţi. Aşteptau să vadă ce va zice, ce va face. Trebuiau să ia grabnic o hotărâre, nu mai era de pierdut nici o clipă. Poate că în momentul acesta erau şi denunţaţi.

— Domnule conte, zise în cele din urmă Andrea Ferrato, poliţia poate năvăli în casa mea dintr-o clipă în alta. Desigur că golanul ăsta ştie, sau cel puţin bănuieşte că dumneavoastră sunteţi aici A venit să-mi propună un târg Să-i dau pe fiica mea, ca să tacăva căuta cu orice preţ să vă piardă, ca să se răzbune împotriva meaşi dacă agenţii vin aici, e cu neputinţă să scapi din ghearele lor, şi veţi fi descoperiţi. Da, trebuie să fugiţi numaidecât!

— Ai dreptate, Ferrato, zise contele Sandorf. Dar înainte de a ne despărţi, lasă-mă să-ţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru noi, şi pentru ce voiai să faci…

— Ceea ce voiam să fac, vreau şi acum, zise foarte serios Andrea Ferrato.

— Refuzăm, răspunse Ştefan Bathory.

— Da, refuzăm, adăugă contele Sandorf. Destul ţi-ai primejduit viaţa până acum. Dacă suntem găsiţi în locuinţa dumitale, ocna te aşteaptă. Vino, Ştefan, să părăsim această casă, până nu aducem într-însa urgia şi nenorocirea. Să fugim, dar să fugim singuri Andrea Ferrato îi opri.

— Unde vă duceţi? zise el. Tot ţinutul e păzit. Agenţii poliţiei şi jandarmii cutreieră toată câmpia zi şi noapte. Nicăieri nu găsiţi un punct pe ţărm de unde să vă puteţi îmbarca, şi nici o potecă nepăzită care să vă ducă la graniţă. Să plecaţi aşa, singuri, înseamnă să vă duceţi la moarte sigură!

— Urmaţi pe tatăl meu, domnilor, adăugă Maria. Orice s-ar întâmpla, încercând să vă salveze, el nu-şi face decât datoria.

— Aşa e, fata mea, răspunse Andrea Ferrato, nu-mi fac decât datoria, ai dreptate. Fratele tău ne aşteaptă, de bună seamă, la iolă. Noaptea e foarte întunecoasă. până să prindă ei de veste, noi vom fi în larg. Sărută-mă, Maria, sărută-mă, şi să plecăm. Dar contele Sandorf şi prietenul său nu voiau în ruptul capului să accepte un asemenea sacrificiu. Să părăsească această casă pentru a nu-l pune în primejdie pe pescar. Dar să se îmbarce însoţiţi de el, când bietul om ar putea să plătească această faptă cu ocna – asta nu!

— Haide, Ştefan, zise contele Sandorf. Odată plecaţi din casa aceasta, nu vom mai avea să ne temem decât pentru noi!

Şi prin fereastra deschisă a odăii lor, fugarii erau gata să sară în ogradă, apoi să fugă fie până la ţărmul mării, fie în interiorul ţinutului, când Luigi intră, alergând într-un suflet.

— Agenţii! strigă el.

— Adio! zise Mathias Sandorf. Şi sări pe fereastră, urmat de tovarăşul său.

În momentul acela, o patrulă de poliţie năvăli în camera din faţă. în fruntea lor era Carpena.

— Ticălosule! izbucni Andrea Ferrato.

— Acesta e răspunsul meu la refuzul tău! îi răspunse spaniolul.

Pescarul fu înhăţat şi legat burduf. într-o clipă, agenţii intrară şi cercetară toate încăperile. Fereastra deschisă dinspre ogradă le arăta drumul pe care îl luaseră fugarii. Agenţii se năpustiră numaidecât după ei.

Cei doi ajunseseră acum la gardul ce despărţea fundul ogrăzii de pârâu. Contele Sandorf, după ce îl trecu dintr-o săritură, îl ajută pe Ştefan Bathory să-l treacă şi el, când, deodată, se auzi o împuşcătură la vreo cincizeci de paşi în spatele lor.

Ştefan Bathory fusese lovit de un glonţ, care îi atinse doar umărul; dar braţul îi rămase paralizat, aşa că încercarea prietenului său de a-l ajuta să sară gardul nu-i mai era de nici un folos.

— Fugi! îi strigă el. Fugi, Mathias!

— Nu Ştefan, nu. Vom muri împreună, răspunse contele Sandorf, după ce încercase pentru ultima dată să-l ridice pe tovarăşul său rănit.

— Fugi, Mathias, repetă Ştefan Bathory, şi scapă-ţi viaţa, ca să-i pedepseşti pe trădători!

Ultimele cuvinte ale lui Ştefan Bathory fură ca un ordin pentru contele Sandorf. Pe umerii săi apăsa acum sarcina întregii opere pe care o începuseră toţi trei împreună – numai pe umerii lui! Magnatul din Transilvania, conspiratorul din Triest, tovarăşul lui Ştefan Bathory şi-al lui Ladislau Zathmar trebuia să facă loc omului dreptăţii.

În clipa aceea agenţii, care ajunseseră la capătul ogrăzii, se aruncară asupra rănitului. Contele Sandorf era cât pe-aci să cadă în mâinile lor, dacă ar mai fi şovăit o singură clipă.

— Adio, Ştefan, adio, strigă el. Şi, dintr-o săritură, trecu pârâul din dosul gardului apoi se făcu nevăzut.

Cinci sau şase împuşcături fură trase în direcţia lui dar gloanţele nu-l atinseră pe fugarul care, schimbându-şi mereu direcţia, alerga cât îl ţineau picioarele înspre mare. Agenţii însă continuau să-l urmărească. Neputându-l vedea prin întuneric, renunţară să o ia de-a dreptul pe urmele lui. Se împrăştiară în toate părţile, ca să-i taie orice retragere, atât înspre interiorul ţinutului, cât şi înspre oraş şi înspre promontoriul care închide golful la nord de Rovigno. O patrulă de jandarmi venise în ajutorul lor şi se răspândiră în aşa fel, încât contele Sandorf să nu mai aibă nici o altă ieşire decât spre litoral.

Dar odată ajuns acolo, ce mai putea să facăisbuti-va, oare, să pună mâna pe o barcă, să o pornească în largul Adriaticei. Cu siguranţă că nu va mai avea timp, şi înainte chiar de a putea părăsi ţărmul, va fi doborât de gloanţe. Totuşi, îşi dădu seama numaidecât că orice retragere înspre răsărit îi va fi tăiată, împuşcăturile, strigătele agenţilor şi jandarmilor care se apropiau tot mai mult, îi arătau că era înconjurat de pe acum din toate părţile dinspre uscat. Nu putea fugi, aşadar, decât spre mare şi pe mare. Bineînţeles că asta însemna să meargă la moarte sigură; era mai bine însă să-ţi găseşti moartea în valuri, decât s-o aştepţi în faţa plutonului de execuţie, în curtea fortăreţei din Pisino.

Contele Sandorf alergă deci înspre ţărm. Din câteva salturi ajunse până la marginea apei. Simţea agenţii în spatele lui, iar gloanţele trase la întâmplare îi şuierau pe deasupra capului.

Ţărmul era presărat cu o mulţime de stânci, aşa cum se poate vedea în tot lungul acestui litoral al Istriei. Printre aceste stânci, o sumedenie de băltoace num ca îi gropile scobite în nisip, unele adânci de mai multe picioare, altele în care apa abia ajungea până la glezne. Acesta era singurul drum care îi mai rămânea deschis lui Ma’thias Sandorf. Deşi era încredinţat că la capătul lui îl aştepta moartea, el nu şovăi să-l urmeze.

Iată-l, deci, trecând peste băltoace, sărind din stâncă în stâncă; dar atunci silueta lui se desprinse mai limpede pe fondul mai puţin întunecat al zării. Numaidecât, nişte strigăte arătau că fusese văzut, şi agenţii se luară în goană după el. Contele Sandorf era hotărât, de altfel, să nu se lase prins de viu. Marea n-avea decât să-l predea poliţiştilor, dar ea nu le va da decât un cadavru. Această goană înverşunată pe stâncile alunecoase şi care se clătinau, pe iarba aceasta de mare vâscoasă, printre băltoacele în care risca la fiecare pas să cadă, ţinu aproape un sfert de ceas. Fugarul izbutise să păstreze distanţa; dar în curând uscatul se termină.

Ajunsese acum pe una din ultimele stânci de pe ţănm. Doi sau trei agenţi erau abia la vreo zece paşi de el, ceilalţi, mai în urmă cu vreo douăzeci de paşi. Atunci contele Sandorf se ridică în picioare. Scoase un ultim strigăt – un strigăt de adio adresat cerului, Apoi, în clipa când o salvă îl învălui într-o ploaie de gloanţe, se azvârli în mare. Agenţii care ajunseră până la marginea şirului de stânci nu mai zăriră decât capul fugarului, ca un punct negru, purtat spre larg.

O nouă salvă încreţi faţa apei în jurul lui Mathias Sandorf. Şi cu siguranţă că fusese atins de unul sau de mai multe gloanţe, căci el se scufundă sub valuri şi nu mai ieşi la suprafaţă.

Jandarmii şi poliţiştii rămaseră până spre ziuă să observe toată întinderea aceasta presărată cu stânci, tot ţărmul acesta nisipos, începând de la promontoriul din nordul golfului şi până dincolo de fortul de la Rovigno. Dar… în zadar. Nimic nu arăta că Mathias Sandorf s-ar fi putut întoarce pe ţărm. Cu siguranţă deci că dacă nu fusese ucis de un glonţ, contele Sandorf se înecase.

Totuşi, cu toate cercetările cât se poate de amănunţite, nu fu găsit nici un corp, nici printre stânci, nici pe ţărm, pe o lungime de mai bine de două leghe. Dar cum vântul bătea dinspre uscat, iar direcţia curenţilor era către sud-vest, fără îndoială că trupul neînsufleţit al fugarului fusese târât în larg. Aşadar, contele Sandorf, seniorul maghiar, avusese drept mormânt valurile Adriaticei!

Aceasta fu versiunea – şi, în definitiv, cea mai firească – pe care o adoptă guvernul austriac, după o anchetă amănunţită. Aşa că justiţia trebui să-şi urmeze cursul. Ştefan Băthory, prins în împrejurările pe care le ştim, fu dus din nou în timpul nopţii, şi sub escortă, în donjonul din Pisino, unde se întâlni pentru câteva ceasuri cu Ladislau Zathmar. Execuţia era fixată pentru a doua zi, la 30 iunie. Fără îndoială că în aceste ultime clipe ale vieţii lor, Ştefan Băthory şi-ar fi putut revedea pentru ultima oară soţia şi copilul, iar Ladislau Zathmar ar fi putut primi o ultimă îmbrăţişare din partea servitorului său, căci se dăduse autorizaţia de a intra în donjonul din Pisino. Dar doamna Băthory cu fiul său precum şi Borik, care ieşise din închisoare, părăsiseră Triestul. Neştiind unde fuseseră duşi prizonierii, deoarece arestarea fusese ţinută în mare secret, ei căutaseră până în Ungaria, până în Austria, iar după pronunţarea sentinţei de condamnare nu mai avură timp să-i regăsească. Ştefan Băthory nu avu, deci, nici această ultimă consolare de a-şi revedea soţia şi fiul. Nu le putu spune numele acelor trădători, care scăpaseră acum şi de dreapta pedeapsă a lui Mathias Sandorf!

La ora cinci seara, Ştefan Băthory şi Ladislau Zathmar fură împuşcaţi în curtea fortăreţei. Căzură ca nişte oameni care au ştiut să-şi dea viaţa pentru patria lor. De acum încolo, Silas Toronthal şi Sarcany puteau să se socotească la adăpost de orice răzbunare. Secretul trădării lor nu era cunoscut decât de ei şi de guvernatorul Triestului, trădare care le fu plătită cu o jumătate din averea lui Mathias Sandorf, cealaltă jumătate fiind rezervată, printr-o favoare specială, moştenitoarei contelui, când va împlini optsprezece ani. Silas Toronthal şi Sarcany, care nu ştiau ce înseamnă remuşcarea, puteau, deci, să se bucure în linişte de bogăţiile obţinute prin mârşava lor trădare. Un alt trădător, de asemenea se părea că nu trebuie să se mai teamă de nimic, era spaniolul Carpena, căruia i se plăti premiul de cinci mii de florini, destinat denunţătorului. Dar dacă bancherul şi complicele lui puteau rămâne mai departe la Triest, cu capul sus, pentru că secretul trădării lor fusese păstrat, în schimb Carpena, sub povara urii tuturor, trebui să părăsească Rovigno şi să se ducă aiurea. De altfel, puţin îi păsanu mai avea de ce să se teamă, nici chiar de răzbunarea lui Andrea Ferrato. Căci pescarul fusese arestat, judecat şi condamnat la ocnă pe viaţă, pentru că dăduse adăpost fugarilor. Maria rămăsese singură cu frăţiorul ei, Luigi, pradă mizeriei, în casa aceea din care tatăl lor fusese smuls pentru totdeauna Aşa dar, trei ticăloşi, mânaţi doar de pofta banilor, fără măcar să fi fost împinşi de un simţământ de ură contra victimelor lor – afară, poate, de Carpena – trei ticăloşi, dintre care unul urmărea să-şi restabilească situaţia băncii sale compromise, iar ceilalţi doi să câştige o avere, nu se dăduseră înapoi din faţa acestei mârşăvii.

Oare o asemenea ticăloşie va rămâne nepedepsită, aici pe pământ, unde dreptatea lui Dumnezeu nu se arată totdeauna. Cei trei patrioţi, contele Sandorf, contele Zathmar şi Ştefan Bâthory, şi omul acela simplu dar cumsecade, Andrea Ferrato, nu vor fi oare răzbunaţi niciodată? Viitorul va răspunde la această întrebare.