VII. TORENTUL FOIBE.

Era cam ora unsprezece seara. Norii învolburaţi se prefăcură acum în ploi torenţiale, cu nişte boabe uriaşe de grindină care mitraliau apele Foibei şi răpăiau lovindu-se de stâncile din apropiere. împuşcăturile pornite de la ferestruicile donjonului încetaseră. La ce bun să strice degeaba atâtea gloanţe pe fugari. Foiba nu putea da înapoi decât nişte cadavre, dacă nu cumva le înghiţise pentru totdeauna!

De-abia se scufundase în vârtejurile torentului, că Mathias Sandorf se şi simţi tras înăuntrul peşterii Buco, cu o putere căreia era cu neputinţă să i te împotriveşti. În câteva clipe trecu de la lumina puternică a descărcărilor electrice care umpleau fundul prăpăstii la bezna cea mai adâncă. Mugetul apelor înlocuise lumina fulgerelor şi bubuiturile tunetului. În peştera aceasta nu pătrundea nimic, nici zgomotele, nici lumina.

— Ajutor…!

Cel care strigase era Ştefan Bathory. Apa rece îl readusese în simţiri. Dar puterile îl părăsiseră, nu se mai putea ţine la suprafaţă, şi cu siguranţă că s-ar fi înecat, dacă un braţ vânjos nu l-ar fi apucat chiar în clipa când era să se dea la fund.

— Sunt aici… Ştefane!… Nu te teme!

Contele Sandorf îl sprijinea cu o mână, în timp ce cu cealaltă înota.

Situaţia era cât se poate de desperată. Ştefan Bathory de-abia se mai putea ajuta cu braţele, pe jumătate paralizate din pricina curentului electric. Dacă, în contact cu apa rece, arsura mâinilor se potolise simţitor, în schimb starea de amorţire în care se găsea nu-i îngăduia să se servească de ele. Dacă, contele Sandorf, care lupta din greu cu valurile, l-ar fi părăsit o singură clipă, de bună seamă că ar fi fost înghiţit numaidecât de ape. Mai era apoi şi această nesiguranţă totală în ce priveşte direcţia pe care o lua acest torent, în ce parte a ţinutului dădea, în ce râu sau în ce mare se vărsa. Chiar dacă Mathias Sandorf ar fi ştiut că acest râu era Foiba, situaţia lui n-ar fi fost mai puţin desperată, pentru că nimeni nu ştia unde se varsă apele ei învolburate. Sticlele înfundate care fuseseră aruncate la intrarea peşterii nu mai apăruseră niciodată în vreun alt râu al peninsulei istriene, fie că se spărseseră pe drum de-a lungul acestui gang întunecat, fie că aceste şuvoaie l-ar fi târât în vreo râpă fără fund.

În timpul acesta, fugarii erau duşi de apă cu mare repeziciune, fapt care îi ajuta să se susţină mai uşor la suprafaţa apei. Ştefan Bathory îşi pierduse cunoştinţa. Era ca un corp fără viaţă în mâinile contelui Sandorf. Acesta se. zbătea pentru amândoi, dar îşi dădea seama că puterile îl vor părăsi în curând. Primejdiilor de a fi izbit de vreo stâncă, de pereţii peşterii sau de stalactitele bolţii li se adăugau altele şi mai mari: în primul rând, primejdia de a fi prins într-unul din acele vârtejuri pe care le formau numeroasele vâltori, acolo unde o cotitură bruscă a peretelui stăvilea şi schimba cursul firesc al apei.

De zeci de ori se simţi contele Sandorf apucat, împreună cu prietenul său, de câte o asemenea vâltoare, care îi trăgea cu o putere extraordinară, printr-un efect de Maelstorm. înlănţuiţi atunci într-o mişcare rotitoare, apoi azvârliţi ca din praştie către marginea vâltorii, ei nu izbuteau să mai iasă de acolo decât în momentul când vârtejul se mai potolea. O jumătate de oră se scurse astfel, în luptă cu moartea care-i pândea în fiecare minut, în fiecare secundă. Mathias Sandorf, înzestrat cu o putere supraomenească, încă nu slăbise cu totul. La urma urmei îi părea bine că prietenul său îşi pierduse aproape cu totul cunoştinţa. Dacă ar fi fost treaz, dacă şi-ar fi păstrat instinctul de conservare, s-ar fi zbătut, şi contele Sandorf ar fi trebuit să mai lupte şi cu el. Şi atunci, fie că ar fi fost silit să-l părăsească, fie că s-ar fi înecat amândoi. Dar situaţia aceasta nu continuă prea mult. Puterile începeau să-l lase din ce în ce mai mult. în unele momente, în timp ce ridica deasupra apei capul lui Ştefan Bathory, al său se afunda sub stratul lichid. Respiraţia i se oprea brusc. Sufla din greu, se sufoca, trebuia să facă eforturi ca să nu se asfixieze. De câteva ori trebui chiar să dea drumul prietenului său, al cărui cap se dădea la fund numaidecât; dar de. fiecare dată izbuti să-l apuce din nou. Şi toată lupta asta trebuia s-o ducă în mijlocul puhoiului puternic al apelor care, după ce se umflau în unele porţiuni mai înguste ale canalului, năvăleau apoi descătuşate şi se spărgeau de stânci cu un vuiet asurzitor. un braţ de mare între două insule din nord-vestul Norvegiei, şi ale cărui ape cu vârtejuri au fost mult timp socotite ca fiind cele mai periculoase din lume.

În curând, contele Sandorf se socoti pierdut. Corpul lui Ştefan Bathory îi scăpă din mână definitiv. Cu o ultimă sforţare, încercă s-ă-l apuce din nou… Nu-l mai găsi, şi el însuşi se scufundă în straturile de jos ale şuvoiului. Deodată, o izbitură puternică îi sfâşie umărul. întinse mâna, instinctiv, şi degetele sale se agăţară de nişte rădăcini, care pluteau pe ape. Erau rădăcinile unui trunchi de copac, luat de torent. Mathias Sandorf se agăţă cu desperare de această epavă şi reveni la suprafaţa Foibei. Apoi, în timp ce cu o mână se ţinea de rădăcini, cu cealaltă îşi căută prietenul. într-o clipă, Ştefan Bathory fu înhăţat de braţ şi, după mari sforţări, urcat pe acest trunchi de pom, pe care luă loc şi Mathias Sandorf. Pentru moment erau în afara pericolului imediat de a se îneca, dar rămâneau legaţi de însăşi soarta acestei epave, lăsată în voia puhoaielor Foibei. Contele Sandorf îşi pierduse pentru o clipă cunoştinţa. De aceea, când îşi veni în fire, prima sa grijă fu să se asigure că Ştefan Bathory nu putea să alunece de pe trunchiul de pom. De altfel, pentru mai multă precauţie, el se aşeză la spatele lui, aşa încât să-l poată susţine. Aşezat astfel, el avea privirea îndreptată înainte, pentru ca, dacă vreo rază de lumină ar fi pătruns în peşteră, să o poată zări şi să vadă încotro se îndreaptă apele la ieşirea din peşteră. Dar nimic nu arăta că s-ar fi apropiat de capătul cacestui canal care nu se mai sfârşea.

Totuşi, situaţia fugarilor se îmbunătăţise întrucâtva. Trunchiul de copac avea o lungime de vreo zece picioare, iar rădăcinile, plutind pe ape, trebuiau să-l împiedice să se răstoarne brusc. Dacă nu se izbea de ceva, stabilitatea sa părea asigurată. Cât despre viteza lui, ea nu putea fi mai mică de trei leghe pe oră, întrucât era egală cu viteza torentului care îl ducea.

Mathias Sandorf îşi recăpătase sângele rece. încercă atunci să-şi readucă la viaţă prietenul, care îşi sprijinea capul pe genunchii lui. Văzu că inima continua să-i bată, dar că abia mai respira. îşi lipi buzele de gura lui şi începu să-i sufle puţin aer în plămâni. Cine ştie, poate că primele atacuri de asfixie nu îi provocaseră în organism tulburări prea mari!

Într-adevăr, Ştefan Bathory făcu în curând o uşoară mişcare. Câteva expiraţii mai accentuate îi întredeschiseră buzele. în sfârşit izbuti să lege câteva cuvinte:

— Soţia mea!… Băiatul meu!… Mathias!… Toată viaţa lui era cuprinsă în aceste cuvinte.

— Ştefane, mă auzi?… Mă auziântrebă contele Sandorf, care trebuia să ţipe ca să se facă auzit, din pricina mugetelor torentului ce umpleau boitele peşterii Buco.

— Da… da… Te aud… Vorbeşte… Vorbeşte… Dă-mi mâna încoace…

— Ştefane, deocamdată nu maisuntem în pericol, îi spuse contele Sandorf. Suntem duşi de o epavă… Unde?… Nu pot să spun, dar cel puţin epava nu ne va părăsi!

— Dar donjonul? suntem departe de el acum. Ei cred, desigur, că ne-am găsit moartea în apele acestei prăpăstii şi desigur că nu se mai gândesc să ne urmărească aici! Oriunde s-ar vărsa acest torent, într-un râu sau în mare, noi vom ajunge acolo, şi vom ajunge vii. Să nu-ţi pierzi curajul, Ştefane! Eu am să veghez asupra ta. Mai odihneşte-te şi recapătă-ţi puterile, de care vei avea nevoie în curând. Peste câteva ceasuri vom fi salvaţi. Vom fi liberi!

— Şi Ladislau, murmură Ştefan Bathory. Mathias Sandorf nu răspunse. Ce ar fi putut să răspundă Ladislau Zathmar, după ce dăduse strigătul acela de alarmă pe fereastra celulei, desigur că fusese pus în imposibilitate de a mai fugi. Prietenii săi nu mai puteau să facă nimic pentru el!

În timpul acesta, Ştefan Bathory simţi din nou că nu are putere să-şi învingă toropeala care îl cuprinsese. Dar Mathias Sandorf veghea asupra lui, gata de orice sacrificiu, gata chiar să părăsească epava, dacă ea s-ar fi sfărâmat de unul din acele obstacole pe care era cu neputinţă să le ocoleşti în mijlocul acestei bezne desăvârşite. Trebuie să fi fost ceasul două dinspre ziuă, când viteza torentului, şi prin urmare şi aceea a trunchiului de copac, părea că se micşorează destul de simţitor. Fără îndoială, canalul începea să se lărgească, iar apele, găsind trecerea mai liberă printre pereţii peşterii, curgeau cu o iuţeală mai mică. Din faptul acesta se putea trage concluzia că extremitatea acestei trecători subterane nu putea fi departe. în acelaşi timp însă, dacă pereţii se îndepărtau, în schimb bolta cobora tot mai mult. când ridică mâna, contele Sandorf putu să atingă şisturile neregulate ce atârnau deasupra capului său. Uneori mai auzea câte un zgomot ciudat: pesemne că o rădăcină a copacului, ridicată drept în sus, atingea bolta cu vârful său. Din pricina aceasta, trunchiul, care se bălăbănea şi a cărei direcţie se schimba mereu, era într-una zdruncinat cu putere. Lovit de curent şi învârtit pe loc, trunchiul se răsucea şi fugarii se temeau să nu fie smulşi de pe el.

După ce acest pericol, care se repetă de câteva ori, fu înlăturat, mai rămânea un altul, la ale cărui urmări se gândea acum contele Sandorf: bolta peşterii era din ce în ce mai joasă. încă de pe acum trebuia să se dea brusc pe spate, de îndată ce mâna lui întâlnea câte o stalactită ce cobora mai mult din boltă. Va trebui, deci, să se scufunde din nou sub apă. El ar mai putea încerca, dar prietenul său cum să-l mai sprijinească pe sub apăşi dacă acest canal subteran ar fi continuat tot aşa pe o porţiune mai lungă, oare va mai fi cu putinţă să iasă din el cu viaţă? Nu. Şi după ce înfruntase până acum moartea de atâtea ori, de astă dată n-ar mai fi putut scăpa cu viaţă!

Mathias Sandorf simţea, oricât de energic ar fi fost, că groaza îi îngheţa inima. Pricepea că se apropia momentul suprem. Rădăcinile trunchiului se izbeau tot mai tare de stâncile bolţii, şi din când în când trunchiul se afunda atât de adânc, încât apa îl acoperea cu totul.

„Cu toate acestea, îşi zicea contele Sandorf, gura peşterii nu mai poate fi departe!” Şi căuta să vadă dacă nu cumva, prin întunericul din faţa lui, se strecura vreo rază de lumină. Poate că la ora asta începea să mijească de ziuă, poate că afară nu mai e atât de întuneric. Poate că fulgerele mai luminau încă spaţiul de dincolo de Buco. în cazul acesta ar fi pătruns puţină lumină şi în acest canal, care ameninţa să nu mai poată cuprinde toate apele Foibei. Dar, nimic. Mereu aceeaşi beznă adâncă şi aceleaşi mugete de ape, a căror spumă rămânea neagră din pricina întunericului!

Deodată – o izbitură grozavă. Trunchiul de copac se lovise cu capătul dinainte de o stâncă uriaşă ce cobora din boltă. Din pricina izbiturii, trunchiul se scufundă complet. Contele Sandorf însă nu-i dădu drumul. Cu o mână se agăţă cu disperare de rădăcină, iar cu cealaltă îşi apucă prietenul, tocmai în clipa când era să fie târât de curent. Apoi se lăsă dus o dată cu el de învălmăşagul de ape care se izbeau acum de boltă.

Aceasta ţinu aproape un minut. Mathias Sandorf crezu că erau pierduţi. Instinctiv, îşi reţinu respiraţia, spre a-şi economisi puţinul aer care îi mai rămăsese încă în plămâni. Deodată, deşi stătea cu pleoapele închise, avu impresia – că prin masa lichidă vede o lumină vie. Fusese un fulger, urmat numaidecât de bubuitul tunetului. În sfârşit ajunseseră la lumină!

Într-adevăr, Foiba, după ce scăpase din acest canal întunecat, îşi reluase cursul sub cerul liber. Dar spre ce punct al litoralului se îndreptaân ce mare se vărsaaceasta rămânea întrebarea de nerezolvat, întrebarea de care atârna însăşi viaţa lor. Trunchiul de copac se ridicase iarăşi la suprafaţă. Ştefan Bathory era mereu ţinut de Mathias Sandorf care, printr-o sforţare viguroasă, reuşi să-l urce din nou pe epavă şi să-şi reia locul în spatele lui. Apoi contele Sandorf privi înaintea lui, în jurul lui, deasupra lui. În urma lor, o masă întunecată dispărea acum încetul cu încetul. Era uriaşa stâncă Buco, în care se deschidea trecătoarea subterană prin care îşi făcuseră drum apele Foibei. Se crăpa de ziuă. Zorile plăpânde mijeau la orizont, nelămurite, ca acele stele îndepărtate şi licărind uşor, pe care ochiul abia le poate zări în timpul nopţilor senine de iarnă. Din când în când, câteva fulgere alburii luminau depărtările zărilor, însoţite de bubuiturile continui, dar înfundate ale tunetului. Furtuna se îndepărta sau se potolea încetul cu încetul, după ce cheltuise toată energia electrică adunată de prin văzduh.

Mathias Sandorf îşi plimbă neliniştit privirile în dreapta şi în stânga. Putu să vadă atunci că râul curgea cu o iuţeală foarte mare printre doi pereţi înalţi. Era aşadar un torent, care îi târa încă printre vâltorile şi vârtejurile sale. Dar, în sfârşit, deasupra capetelor lor se întindea acum infinitul cerului, iar nu bolta aceea joasă, ale cărei stalactite ameninţau în fiecare clipă să le sfărâme ţeasta. încolo, nici un ţărm pe care să poată pune piciorul, nici măcar un povârniş pe care să poată debarca. Doi pereţi, înalţi şi drepţi, închideau valea îngustă a Foibei. La urma urmei era acelaşi canal strâmt, cu pereţii săi verticali, roşi de ape. Lipsea însă tavanul său jos de piatră.

Ultima scufundare îl readusese în simţiri pe Ştefan Bathory. mâna lui căuta mâna lui Mathias Sandorf. Acesta se aplecă asupra lui şi îi zise:

— suntem salvaţi! Dar era oare îndreptăţit să rostească aceste cuvinte. Salvaţi, când nici măcar nu ştia unde se varsă acest râu, nici ce ţinut străbătea, nici când vor putea părăsi această epavă? Totuşi avuatâta putere, încât să se ridice în picioare pe trunchiul copacului şi să repete de trei ori acest cuvânt, cu o voce răsunătoare:

— Salvaţi! Salvaţi! Salvaţi!

N-avea însă cine să-l audă. Nu era nici ţipenie de om pe malurile acestea stâncoase, fără nici un strat de humus, formate din roci şi din şisturi stratificate, unde nu se găsea nici măcar o mină de pământ care să poată hrăni nişte mărăcini. Ţinutul acesta, care se întindea dincolo de malurile înalte ale Foibei, nu putea atrage nici o fiinţă omenească. Era un ţinut pustiu, străbătut de această Foiba, întemniţată ca un canal de derivaţie între pereţii aceştia de granit. Nici un pârâiaş n-o alimenta pe tot parcursul său. Nici o pasăre nu zbura pe deasupra ei, nici măcar un peşte nu se putea aventura în apele sale prea repezi. Ici şi colo se vedeau ieşind din apă câteva stânci mari, ale căror vârfuri arătau că toată furia acestui curs de apă nu se datora decât unei creşteri momentane, produsă de ultimele ploi. Desigur că pe o vreme obişnuită, acest vad al Foibei nu era decât o râpă.

De altfel nu trebuia să le fie teamă că trunchiul de copac s-ar fi izbit de aceste stânci. Se ferea de la sine, numai prin faptul că se lăsa dus de firul apei, care le ocolea. Dar nu e mai puţin adevărat că ar fi fost cu neputinţă să-l abaţi din drumul acestui curent, sau să-i micşorezi viteza, sau să acostezi undeva la ţărm, în caz că o debarcare ar fi fost posibilă.

Se mai scurse încă un ceas în această situaţie, fără să se mai gândească la un pericol imediat. În văzduh, ultimele fulgere încetaseră. În depărtare, furtuna se potolise: doar câteva bubuituri înfundate, pe care norii înalţi, ale căror straturi lungi brăzdau zarea, le trimiteau mai departe. Se lumina tot mai mult de ziuă; dimineaţa curăţise văzduhul de vijelia din timpul nopţii. Trebuia să fie cam ora patru dimineaţa. Ştefan Bathory, pe jumătate refăcut, se odihnea acum în braţele contelui Sandorf, care veghea pentru amândoi.

În momentul acela se auzi o detunătură îndepărtată dinspre sud-vest.

— Ce să fie asta, se întrebă Mathias Sandorf. O lovitură de tun care anunţă intrarea într-un port? în cazul acesta, înseamnă că nusuntem departe de litoral! Ce port poate fitriestulnu, pentru că estul e în partea aceea, de unde va răsări soarele! Să fie Pola, la capătul dinspre miazăzi al Istriei? Dar atunci…

Se auzi o a doua detunătură, urmată aproape numaidecât de a treia.

— Trei lovituri de tunâşi zise contele Sandorf. Oare nu e mai degrabă semnalul unui embargo? Să fie oare în legătură cu evadarea noastră?

Contele Sandorf avea dreptate să se teamă. Cu siguranţă că autorităţile nu neglijaseră nimic pentru a împiedica pe evadaţi să fugă cu vreo barcă de pe ţărm.

— Dumnezeu să ne ocrotească! murmură contele Sandorf. Numai el ne poate scăpa!

În timpul acesta, ţărmurile înalte ce închideau Foiba începeau să se coboare şi să se îndepărteze unul de celălalt. Totuşi nu puteai vedea încă ţinutul din jur. Cotiturile bruşte ascundeau zarea şi mărgineau privirea la câteva sute de picioare. Nu era cu putinţă să te orientezi de loc.

Vadul râului, foarte mult lărgit acum, dar mereu pustiu şi tăcut, permitea torentului să-şi urmeze drumul cu mai puţină repeziciune. Câteva trunchiuri de copaci, aduse de ape, coborau cu o viteză mai mică. Era o dimineaţă de iunie destul de răcoroasă. Fugarii se zgribuleau de frig în hainele lor, ude leoarcă. Era chiar timpul să găsească un adăpost, unde soarele să le îngăduie să se usuce.

Către ora cinci, ultimele ziduri de stânci făcură loc unor ţărmuri lungi şi joase, ce se întindeau de-a lungul unui şes pustiu. Foiba se vărsa acum, trecând printr-o vale largă de o jumătate de milă, într-o întindere destul de mare de apă stătătoare, care ar fi meritat numele de lagună mai mică, dacă nu chiar acela de lac. în fund, înspre vest, câteva bărci, unele încă ancorate, altele întinzându-şi pânzele, gata de plecare la cele dintâi adieri ale brizei, păreau să arate că această mică lagună nu era decât un bazin mai larg, scobit în ţărm. Aşadar, marea nu mai era departe, şi cel mai bun lucru ce le rămânea de făcut era să caute să ajungă până acolo. N-ar fi fost prudent, însă, să ceară adăpost acestor pescari. în caz că ei ar fi avut cunoştinţă de evadarea lor, a te încrede în ei însemna să rişti să fii predat jandarmilor austrieci, care desigur că acum colindau toată câmpia.

Mathias Sandorf nu mai ştia ce hotărâre să ia când deodată, trunchiul de copac, izbindu-se de un buştean de la suprafaţa, apei, se opri brusc pe marginea din stânga a micii lagune. Rădăcinile i se încurcară atât de tare într-un desiş de mărăcini, încât trunchiul se opri de-a lungul ţărmului, ca o barcă prinsă de otgon. Contele Sandorf debarcă pe prund, cu băgare de seamă, uitându-se în toate părţile. Voia mai întâi să se asigure că nu-i vedea nimeni. cât putea cuprinde cu privirea nu văzu nici un suflet de om, un pescar sau altceva. Şi totuşi, la mai puţin de două sute de paşi, se afla un om întins pe nisip şi care, din locul unde era, putea vedea pe cei doi fugari. Crezându-se în siguranţă, contele Sandorf coborî atunci din nou până la trunchiul de copac, îl luă pe prietenul său în braţe şi îl aduse pe prund, fără săştie nici unde se găseau, nici în ce direcţie era bine s-o ia.

În realitate, această întindere de apă în care se vărsa Foiba nu era nici o lagună, nici un lac, ci un estuar. Prin partea locului i se spunea canalul Lemo şi comunica cu Adriatica printr-o deschizătură îngustă între Orsera şi Rovigno, pe coasta occidentală a peninsulei istricne. Dar pe atunci nu se ştia că în epoca marilor ploi apele Foibei, trecând prin prăpastia Buco, se Vărsau în acest canal. Pe ţărm, la câţiva paşi, era o colibă de pescari. Contele Sandorf şi Ştefan Bathory, după ce mai prinseră puţină putere, căutară adăpost aici. Se dezbrăcară de hainele pe care razele unui soare puternic urma să le usuce în curând, şi aşteptară. Bărcile de pescuit tocmai părăsiseră canalul Lemo, şi cât puteai vedea cu ochii prundul părea pustiu.

În momentul acela, omul care fusese martorul acestei scene se ridică, se apropie de colibă, ca şi cum ar fi vrut să recunoască bine poziţia: apoi dispăru înspre sud, după colţul unei faleze. Peste trei ore, Mathias Sandorf şi prietenul său îşi îmbrăcară hainele; erau încă umede, dar ei nu mai puteau aştepta.

— Nu mai putem zăbovi mult timp în această colibă, zise Ştefan Bathory.

— Te simţi destul de zdravăn ca s-o porneşti la drum? îl întrebă Mathias Sandorf.

— sunt istovit mai ales de foame!

— Să căutăm să ajungem până la ţărm. Poate că vom găsi vreun prilej să ne facem rost de ceva hrană şi chiar să ne îmbrăcăm. Haide, ştefan!

Şi cei doi părăsiră coliba. Se vedea că erau istoviţi mai mult de foame decât de oboseală. Intenţia contelui Sandorf era s-o ia de-a lungul ţărmului dinspre sud al canalului Lemo, să ajungă la malul mării. Ţinutul era pustiu, dar brăzdat de numeroase pâraie ce curgeau înspre estuar. Din pricina prea deselor pâraie, toată această parte a estuarului formează doar un smârc întins, în al cărui nămol te înfundai până la genunchi. Trebuiră deci să ocolească smârcul, luând-o oblic spre sud, direcţie pe care o recunoscură uşor după soare. Fugarii merseră aşa timp de două ore, fără să întâlnească nici ţipenie de om, dar şi fără să-şi fi putut astâmpăra foamea care îi chinuia. Apoi, ţinutul deveni mai puţin sterp. Văzură un drum, cu direcţia E. V., pe care se afla o bornă ceindica distanţa. Dar aceasta nu spunea nimic despre regiunea prin care contele Sandor şi Ştefan Bathory se aventurau, ca orbii. Totuşi, câteva rânduri de duzi, iar mai departe un câmp de costreie le îngăduiră, dacă nu să-şi potolească foamea, cel puţin să-şi mai. înşele stomacul. Grăunţele de costreie şi dudele acestea răcoritoare ar fi ajuns, poate, să-i mai ţină pe picioare până vor ajunge pe ţărmul mării. Dar dacă ţinutul acesta arăta că putea fi locuit, dacă aceste câmpuri cultivate dovedeau prezenţa omului, însemna că trebuia să te aştepţi să întâlneşti şi locuitori. Ceea ce se şi întâmplă, către prânz. Un grup de cinci sau şase oameni veneau pe drum. Mathias Sandorf n-ar fi vrut să fie văzuţi.

Din fericire zări la vreo cincizeci de paşi spre stânga o ogradă împrejurul unei ferme ruinate şi părăsite. Aici se refugiară cei doi fugari, înainte de a fi zăriţi, în fundul unei cămări întunecoase, în caz că vreun trecător s-ar fi oprit la această-fermă, aveau şanse să nu fie descoperiţi, chiar de ar fi trebuit să rămână aici şi peste noapte. Drumeţii erau nişte ţărani şi nişte lucrători de la sărării. Unii mânau nişte cârduri de gâşte, desigur că la târg, în vreun oraş sau sat care nu putea să fie departe de canalul Lemo. Ţăranii şi ţărăncile erau îmbrăcaţi după portul istrian, cu bijuterii, cu medalii, cu cercei, cu cruciuliţe, cu filigrane şi cu fel de fel de zorzoane ce împodobesc de obicei atât costumul bărbaţilor, cât şi cel al femeilor. cât despre lucrători, îmbrăcaţi mai simplu, cu traista în spate, cu băţul în mână, ei se duceau la sărăriile din apropiere, poate chiar până la importantele saline de la.

Stagnon sau de la Pirano, în vestid provinciei. când ajunseră în faţa fermei părăsite, câţiva din ei se opriră o clipă şi chiar se aşezară pe pragul porţii. Vorbeau tare, cu oarecare însufleţire, dar numai despre treburile lor. Cei doi fugari, ghemuiţi într-un colţ, ascultau. Poate că oamenii aceştia ştiau ceva despre evadarea lor şi vor vorbi şi despre astaşi poate că vor spune şi câteva cuvinte, din care contele Sandorf să se lămurească în ce parte a Istriei se găseau ei acum?

Dar oamenii nu rostiră nici un cuvânt despre acest lucru, aşa că trebuiră să se mulţumească cu simple bănuieli.

— Din moment ce oamenii de prin partea locului nu vorbesc, nimic despre evadarea noastră, băgă de seamă Mathias Sandorf, putem trage concluzia că încă n-au aflat nimic!

— Asta ar dovedi că am ajuns destul de departe de fortăreaţă, răspunse Ştefan Bathory. când mă gândesc la repeziciunea torentului care ne-a dus pe sub pământ mai bine de şase ore, nu aş fi câtuşi de puţin surprins să ne găsim destul de departe!

— Da, ai dreptate, zise contele Sandorf.

Totuşi, peste două ceasuri, nişte lucrători sărari ce trecură prin faţa ogrăzii fără să se oprească vorbeau despre o patrulă de jandarmi pe care o întâlniseră la intrarea în oraş. Dar numele oraşului nu spuseseră.

Ştirea aceasta îi nelinişti pe cei doi fugari. Dacă umblau pe aici jandarmii, însemna că probabil fuseseră trimişi în căutarea lor.

— Şi totuşi, zise Ştefan Bathory, în condiţiile în-care am fugit ar trebui să ne creadă morţi şi să nu ne mai urmărească.

— Nu ne vor crede morţi decât când vor găsi cadavrele noastre, răspunse Mathias Sandorf.

Oricum, nu se mai puteau îndoi de faptul că poliţia sta trează şi îi căuta de zor. Se hotărâră deci să rămână ascunşi aici, până la noapte. Foamea îi chinuia cumplit, dar nu îndrăzniră să-şi părăsească ascunzătoarea şi bine făcură. într-adevăr, către ora cinci seara, se auziră pe drum nişte tropote de cai.

Contele Sandorf, care se târâse pe brânci până la poarta ogrăzii, se întoarse repede la tovarăşul său şi îl trase în colţul cel mai întunecos al cămării. Rămaseră acolo, nemişcaţi, ascunşi sub o grămadă de mărăcini. Şase jandarmi comandaţi de un caporal veneau pe drum, mergând înspre răsărit. „Oare se vor opri la fermă?” se întrebă contele Sandorf, cuprins de o vie nelinişte. Dacă jandarmii vor scotoci această casă părăsită, cu siguranţă că vor da peste cei ascunşi aici. Călăreţii făcură popas. Caporalul şi alţi doi jandarmi descălecară, în timp ce ceilalţi rămaseră călare. Aceştia primiră ordin să cutreiere locurile din jurul canalului Lemo, apoi să se întoarcă la fermă, unde ceilalţi îi vor aştepta până la ora şapte seara.

Cei patru jandarmi porniră numaidecât. Caporalul şi ceilalfi doi îşi legară caii de gardul pe jumătate năruit ce împrejmuia ograda. Apoi se aşezară la vorbă. Din fundul cămării în care se pitiseră, fugarii puteau auzi tot ce se vorbea.

— Da, astă-seară ne întoarcem în oraş să luăm instrucţiuni pentru la noapte, zise caporalul, răspunzând întrebării pe care i-o pusese unul din jandarmi. Poate că au sosit ceva ordine, prin telegraf, de la Triest.

Aşadar, oraşul despre care era vorba nu era Triest.ul. Contele Sandorf reţinu acest amănunt.

— Oare fugarii nu vor fi ajuns mai degrabă prin părţile canalului Quarnero, în timp ce noi îi căutăm pe aicizise celălalt jandarm.

— Da, asta se prea poate, răspunse primul jandarm, căci acolo se pot socoti mai în siguranţă decât aici.

— Dacă s-au ascuns acolo, zise caporalul, riscă tot atât de mult să fie descoperiţi, căci toată coasta este supravegheată, de la un capăt la altul al provinciei!

Al doilea amănunt ce trebuia notat: contele Sandorf şi cu prietenul său se găseau, deci, pe litoralul vestic al Istriei, adică aproape de ţărmul Adriaticei, iar nu pe malurile golfului opus, care înaintează foarte adânc în ţărm şi ajunge până la Fiume.

— Cred că se vor face cercetări şi prin salinele din Pirano şi din Capo d’Istria, continuă caporalul. Acolo se pot ascunde mai uşor, şi de acolo să pună mâna pe o barcă şi să treacă Adriatica, îndreptându-se spre Rimini sau spre Veneţia.

— Vai de pielea lor. Mai bine ar fi făcut să stea liniştiţi în celula lor! răspunse filosofic unul din jandarmi.

— Da, pentru că mai de vreme sau mai târziu tot o să-i prindă iarăşi, dacă nu cumva o să-i pescuiască în Buco. Măcar de i-ar pescui odată. S-ar termina şi cu povestea asta, iar noi n-ar mai trebui să colindăm tot ţinutul, ceea ce e al dracului de neplăcut pe căldura asta.

— Poate că s-a şi terminat toată daravera, zise caporalul. Poate că Foiba şi-a luat sarcina să-i execute iar. Condamnaţii ăştia nu puteau să aleagă un drum mai prost, ca să fugă din donjonul de la Pisino, decât în vremea când se umflă apele.

Aşadar Foiba se numea râul care îi dusese pe cei doi fugari. Fortăreaţa Pisino. Aşadar acolo fuseseră ei duşi după arestarea lor, acolo fuseseră întemniţaţi, judecaţi şi condamnaţi. Acolo trebuiau să fie executaţi. Din donjonul acestei fortăreţe fugiseră ei Contele Sandorf cunoştea bine oraşul Pisino. Era acum lămurit asupra acestui amănunt atât de important pentru el. De acum înainte, dacă nu cumva vor fi prinşi între timp, nu vor mai străbate la voia întâmplării peninsula istriană!

Convorbirea jandarmilor se opri aici; dar din aceste câteva cuvinte, fugarii aflaseră tot ce voiau să afle, în afară, poate, de numele oraşului cel mai apropiat de canalul Lemo, de pe ţărmul Adriaticei.

În timpul acesta, caporalul se ridicase şi umbla de colo până colo de-a lungul gardului ogrăzii, uitându-se dacă nu se mai reîntorc oamenii săi. Intră de două-trei ori în casa dărăpănată, cercetă toate încăperile, mai degrabă dintr-o obişnuinţă a meseriei lui decât dintr-o bănuială. Se apropie şi de uşa cămării, unde cu siguranţă că fugarii ar fi fost descoperiţi, dacă această cămară n-ar fi fost atât de întunecoasă. Ba chiar intră şi, în trecere, lovi grămada de mărăcini cu vârful săbiei, fără să-i atingă însă pe fugarii ghemuiţi dedesubtul maldărului de mărăcini. în momentul acela, Mathias Sandorf şi Ştefan Bathory trecură printr-o spaimă de nedescris. Erau însă foarte hotărâţi să-şi vândă cât mai scump pielea, dacă cumva ar fi fost descoperiţi. Erau hotărâţi să se năpustească asupra caporalului, să-l ia prin surprindere, să-l dezarmeze, să-i atace şi pe cei doi jandarmi, să-i omoare sau să fie omorâţi. în clipa aceea, caporalul fu chemat de cei de afară, şi părăsi cămara, fără să fi observat nimic suspect. Cei patru jandarmi trimişi în cercetare se reîntorceau. Cu toată sârguinţa lor, nu găsiseră nici urmă de fugari în toată regiunea cuprinsă între drum, ţărmul mării şi canalul Lemo. Dar nu se întorceau singuri. Erau însoţiţi de un om.

Era un spaniol care lucra pe la sărăriile din împrejurimi. Mergea spre oraş, când jandarmii îl întâlniseră. Cum el le spuse că cutreierase tot ţinutul acesta dintre oraş şi sărării, ei se hotărâră să-l ducă la caporal, care să-l mai descoasă. Omul nu se împotrivi câtuşi de puţin şi îi urmă. când ajunse în faţa caporalului, acesta îl întrebă dacă lucrătorii din sărării nu cumva văzuseră pe aici doi străini.

— Nu, domnule caporal, răspunse omul, dar azi dimineaţă, la un ceas după ce am părăsit oraşul, am zărit doi oameni care tocmai veneau dinspre capătul canalului Lemo.

— Doi oameni, ziciântrebă caporalul.

— Da, dar cum pe aici se ştia că execuţia ar fi avut loc azi dimineaţă în donjonul din Pisino şi cum Vestea evadării nu se răspândise încă, nu m-am uitat în mod deosebit la aceşti doi oameni. Acum, că ştiu cum stau lucrurile, nu m-aş mira să fi Fost chiar fugarii.

Din fundul cămării, contele Sandorf şi Ştefan Bathory auzeau bine această convorbire atât de importantă pentru ei, va să zică fuseseră văzuţi pe când debarcau pe ţărmul canalului Lemo!

— Cum te cheamă? îl întrebă caporalul.

— Carpena, şi sunt lucrător la sărăriile de aici.

— I-ai recunoaşte pe aceşti doi oameni pe care i-ai văzut azi dimineaţă pe ţărmul canalului Lemo?

— Da, cred că da.

— Atunci, ai să te duci în oraş să dai o declaraţie şi să te pui la dispoziţia poliţiei!

— Voi face cum porunciţi.

— Ştii că se va da un premiu de cinci mii de florini pentru cel care îi va descoperi pe fugari?

— Cinci mii de florini?

— Şi ocna, pentru cel care îi va adăposti!

— Acum aflu pentru prima oară.

— Haide, du-te, zise caporalul.

Ştirea pe care o aflară din gura spaniolului îi făcu pe jandarmi să o ia din loc. Caporalul porunci oamenilor săi să încalece, şi cu toate că se înnoptase, porniră să scotocească toate ascunzişurile de pe ţărmurile canalului Lemo.

cât despre Carpena, el o porni întins înspre oraş, zicându-şi că dacă ar avea un dram de noroc, s-ar prea putea ca arestarea fugarilor să-i aducă un premiu gras, plătit din averea contelui Sandorf. Totuşi, Mathias Sandorf şi Ştefan Bathory mai rămaseră câtva timp în cămara aceea întunecoasă în care se ascunseseră. Se gândeau că jandarmii erau acum pe urmele lor, că fuseseră văzuţi, şi că prin urmare puteau fi recunoscuţi, că meleagurile isiriene nu le mai ofereau nici o siguranţă… N-aveau altceva de făcut decât să părăsească ţinutul în cel mai scurt timp, să treacă fie în Italia, de cealaltă parte a Adriaticei, fie de-a lungul Dalmaţiei şi a zonelor militare, peste graniţa austriacă.

Prima soluţie prezenta cele mai multe şanse de succes, cu condiţia însă ca fugarii să poată pune mâna pe o barcă sau să convingă pe vreun pescar de pe litoral să-i treacă pe malul italian. Aşa că adoptară această soluţie.

De aceea, către orele opt şi jumătate, de îndată ce se făcu destul de întuneric, Mathias Sandorf şi prietenul său părăsiră ferma dărăpănată şi se îndreptară spre vest, ca să ajungă cât mai repede pe coasta Adriaticei. în primul rând trebuiau să aibă grijă să o ia pe drum în jos, ca să nu se înămolească în mlaştinile din apropierea canalului Lemo. Dar s-o iei pe acest drum necunoscut, nu însemna oare să ajungi tocmai în oraşul pe care drumul îl lega cu inima Istriei. Nu însemna oare să intri în gura lupului? Fără îndoială că da. Dar ce puteau să facă altceva?

Către orele nouă şi jumătate zăriră umbra foarte nelămurită a unui oraş, la o depărtare de un sfert de milă. Era foarte greu să-ţi poţi da seama ce oraş era. Se vedea doar o îngrămădire de case căţărate pe un enorm masiv stâncos ce domina marea, deasupra unui port ce se adâncea într-o scobitură a coastei. Peste toată această grămadă de clădiri se înălţa o clopotniţă subţire şi lungă, ca un cui uriaş căruia în tunericul nopţii îi dădea proporţii exagerate. Mathias Sandorf era hotărât să nu intre nici în ruptul capului în acest oraş, unde prezenţa a doi străini ar fi fost băgată în seamă numaidecât. Trebuiau deci să ocolească zidurile oraşului, dacă lucrul acesta ar fi fost cu putinţă, ca să ajungă undeva pe ţărmul mării.

În timpul acesta, însă, cei doi fugari erau urmăriţi de la distanţă, fără ca ei să bănuiască ceva, chiar de omul care îi zărise când puseseră, piciorul pe ţărmul canalului Lemo – de Carpena, pe care îl auziseră spunând acele cuvinte caporalului de jandarmi, într-adevăr, în timp ce mergea spre casă, gândindu-se tot timpul la premiul acela de cinci mii de florini, spaniolul o luase peste câmp, ca să poată observa mai bine drumul; şi iată că întâmplarea, norocoasă pentru el, dar nenorocoasă pentru ei, îl punea acum pe urmele fugarilor.

În momentul acela, o patrulă de poliţie, care tocmai ieşea pe una din porţile oraşului, era cât pe-aci să le taie drumul. Abia dacă mai avură timp să se ascundă într-un şanţ. Apoi porniră în grabă spre ţărm, mergând tot timpul pe sub zidurile portului. Deodată zăriră o căsuţă de pescari, cu ferestruicile luminate şi cu uşa întredeschisă. Dacă Mathias Sandorf şi Ştefan Bathory nu găseau aici adăpost, dacă oamenii de aici refuzau să-i găzduiască, însemna că erau pierduţi. Bineînţeles că a căuta adăpost aici însenna să joace totul pe o carte; dar n-aveau încotro, nu mai era timp de pierdut.

Contele Sandorf şi prietenul său se îndreptară repede într-acolo şi se opriră în pragul casei. înăuntru, la lumina unei lămpi de bord, un om îşi repara o plasă.

— Prietene, întrebă contele Sandorf, eşti bun să-mi spui ce oraş e acesta?

— Rovigno.

— Şi în casa cuisuntem aici?

— În casa pescarului Andrea Ferrato.

— Ar consimţi pescarul Andrea Ferrato să ne dea adăpost în noaptea asta?

Andrea Ferrato îi privi pe amândoi, făcu câţiva paşi înspre uşă, zări patrula de poliţie ivindu-se după colţul zidurilor portului, ghici cu siguranţă cine erau cei care îi cereau adăpost şi înţelese că bieţii oameni ar fi fost pierduţi, dacă el ar fi şovăit să le răspundă.

— Intraţi, zise el.

Dar cei doi fugari nu se grăbeau să treacă pragul casei pescarului.

— Prietene, zise contele Sandorf, se dă un premiu de cinci mii de florini aceluia care va preda poliţiei pe condamnaţii care au fugit dindonjonul din Pisino.

— Ştiu.

— Şi pedeapsa cu ocna pentru oricine le-ar da adăpost, adăugă contele Sandorf.

— Ştiu.

— Poţi să ne predai poliţiei, dacă vrei.

— V-am spus să intraţi, aşa că… intraţi, răspunse pescarul.

Şi Andrea Ferrato închise uşa, chiar în momentul când patrula de poliţie trecea prin faţa casei lui.