I CÂTEVA CUVINTE DESPRE TRECUT.

Pe la ora opt, în dimineaţa zilei de 2 octombrie, pirogile Gallinetta şi Moriche, după ce coborâseră de-a lungul braţului care mărgineşte partea dreaptă a peninsulei Atabapo, urcau pe cursul superior al fluviului Orinoco, mânate dinspre nord-vest de o briză favorabilă.

În ajun, după discuţia cu Jacques Helloch, sergentul Martial nu mai îndrăznise să-i interzică acestuia să-i însoţească „pe nepotul său şi pe el” până la misiunea Santa-Juana. Taina care o înconjura pe Jeanne de Kermor era acum cunoscută de salvatorul ei şi avea s-o afle în curând – nu încăpea nici o îndoială – şi Germain Paterne. Ar fi fost dealtfel greu – trebuie să recunoaştem – să fie păstrată şi, ţinând seama de condiţiile în care urma să se desfăşoare a doua parte a călătoriei, era chiar mai bine aşa. Dar secretul ascuns cu atâta grijă nu avea să fie divulgat de cei doi tineri domnilor Miguel, Felipe, Varinas, Mirabal sau guvernatorului provinciei. La întoarcere, dacă cercetările îşi atingeau scopul, însuşi colonelul de Kermor avea să aibă bucuria de a le prezenta pe fiica lui.

Se înţeleseră de asemenea ca nici Valdez, nici Parchal şi nici unul din marinarii pirogilor să nu fie informat de ultimele întâmplări. Până la urmă sergentul Martial procedase bine dând-o pe Jeanne drept nepotul său pentru a preîntâmpina dificultăţile unei astfel de expediţii, aşa că era preferabil să nu se renunţe la această măsură de prevedere.

A descrie acum uluirea, deznădejdea şi apoi furia bătrânului ostaş când Jacques Helloch îi aduse la cunoştinţă ceea ce descoperise – că Jean de Kermor era Jeanne de Kermor – ar fi penibil şi dealtfel inutil, fiindcă e uşor de imaginat.

De asemenea n-are rost să insistăm asupra sfielei foarte fireşti care o cuprinse pe Jeanne când se află în faţa lui Jacques Helloch şi Germain Paterne. Amândoi ţinură să o asigure de respectul, de devotamentul şi de discreţia lor. Dealtfel, firea ei hotărâtă, mai presus de obişnuitele sfiiciuni femeieşti, se impuse repede.

— Pentru dumneavoastră, Jean… rămâne tot Jean… spuse întinzând mâna celor doi compatrioţi.

— Tot Jean… domnişoară… zise Germain Paterne înclinându-se.

— Da… Jean… dragă Jean… zise Jacques Helloch, şi aşa va rămâne până în ziua când o vom încredinţa pe domnişoara Jeanne de Kermor tatălui său.

Se înţelege că Germain Paterne nu făcu nici o obiecţie în privinţa călătoriei care avea să se prelungească până la izvoarele fluviului Orinoco sau poate şi mai departe.

În ceea ce-l privea, împrejurarea aceasta nu-i displăcea deloc; avea să-i dea nenumărate prilejuri de a-şi îmbogăţi colecţiile, de a studia plantele florei specifice regiunii din jurul cursului superior al fluviului Orinoco. Astfel misiunea sa de naturalist avea să fie completă şi, fără îndoială, ministrul Instrucţiunii publice nu va putea să-l dezaprobe că a extins-o.

Pe de altă parte, Jeanne de Kermor încerca o profundă emoţie la gândul că cei doi tineri aveau să-şi unească eforturile cu ale ei, să o însoţească până la misiunea Santa-Juana, să înfrunte în interesul ei eventualele primejdii ale expediţiei şi să mărească în acest fel şansele de reuşită. În acelaşi timp inima îi era plină de recunoştinţă faţă de cel care o salvase de la moarte şi voia să fie alături de ea tot timpul călătoriei.

— Prietene, îi spuse sergentului Martial, împlinească-se voia Domnului!… Dumnezeu ştie ce face…

— Înainte de a-i aduce mulţumiri, aştept să văd rezultatul! se mărgini să răspundă bătrânul ostaş.

Şi se retrase să mormăie în colţul său, copleşit de ruşine, ca un unchi care şi-a pierdut nepotul.

Se înţelege de la sine că Jacques Helloch îi spusese lui Germain Paterne:

— Îţi dai seama că nu putem să o părăsim pe domnişoara de Kermor…

— Îmi dau seama de toate, dragă Jacques, răspunse Germain Paterne. Înţeleg chiar şi lucrurile la care tu pretinzi că nu mă pricep!… Ai crezut că salvezi un băiat şi ai salvat o fată, asta e, şi fireşte că nu se poate să părăsim această persoană vrednică de interes…

— N-aş fi făcut-o nici dacă ar fi fost vorba de Jean de Kermor! declară Jacques Helloch. Ba nu!… N-aş fi putut să-l las să se expună la atâtea primejdii, fără să-l însoţesc!… Era datoria mea, – datoria noastră a amândurora, Germain, să-l ajutăm până la capăt…

— Fireşte! răspunse Germain Paterne cum nu se poate mai serios.

Iată ce le-a povestit, pe scurt, domnişoara de Kermor celor doi compatrioţi ai săi.

Colonelul de Kermor, născut în l829, acum în vârstă de şaizeci şi trei de ani, s-a căsătorit, în l859, cu o creolă din Martinica. Primii lor doi copii muriseră de foarte mici. Jeanne nu-i cunoscuse. Domnul şi doamna de Kermor rămăseseră deznădăjduiţi.

Domnul de Kermor, ofiţer eminent, datorită vitejiei, inteligenţei şi deosebitelor sale calităţi, înaintase în grad repede şi cu mare succes. Ajunsese colonel la patruzeci de ani. Soldatul, apoi caporalul, apoi sergentul Martial era legat cu un devotament fără margini de acest ofiţer care avusese prilejul să-i salveze viaţa pe câmpul de luptă de la Solferino. Amândoi participaseră apoi la eroica şi funesta campanie împotriva armatelor prusace.

Cu două, trei săptămâni înainte de declararea războiului, în l870, chestiuni de familie o obligaseră pe doamna de Kermor să plece în Martinica. Acolo s-a născut Jeanne. Colonelul, împovărat de necazuri înfiorătoare, resimţi o adâncă bucurie când află de naşterea copilului. Dacă nu l-ar fi reţinut datoria de ostaş, ar fi plecat în Antile, la soţia şi fiica lui, şi le-ar fi adus pe amândouă în Franţa.

În împrejurările respective, doamna de Kermor n-a mai aşteptat să se sfârşească războiul pentru a putea veni soţul ei să o ia. Voia să se afle cât mai curând alături de el, aşa că, în luna mai l87l, se îmbarcă în portul Saint-Pierre-Martinique pe un pachebot englez, Norton, cu destinaţia Liverpool.

Doamna de Kermor era însoţită de o creolă, doica fetiţei care împlinise doar câteva luni. Intenţia ei era să o păstreze pe această femeie în serviciul său după ce vor ajunge în Bretagne, la Nantes, unde locuise înainte de a pleca.

În noaptea de 23 spre 24 mai, în largul Atlanticului, pe o ceaţă deasă, Norton fu lovit de un steamer spaniol, Vigo, din Santander. În urma ciocnirii, Norton se scufundă aproape imediat, odată cu pasagerii, în afară de cinci, şi cu echipajul din care scăpară numai doi oameni, fără ca cealaltă navă să-i poată veni în ajutor.

Doamna de Kermor n-a avut timp să iasă din cabină, care se afla în partea unde se produsese ciocnirea, iar doica pieri şi ea, deşi reuşise să se urce pe punte cu fetiţa.

Ca prin minune, copilul nu se numără printre victime, datorită devotamentului unuia dintre cei doi marinari de pe Norton, care reuşi să ajungă la Vigo.

După ce s-a scufundat Norton, nava spaniolă, avariată la prova, dar cu maşinile intacte, neatinse de ciocnire, rămase la locul catastrofei şi-şi coborî ambarcaţiile pe mare. Cercetările îndelungate nu duseră la nici un rezultat, aşa că, în cele din urmă, se îndreptă spre cea mai apropiată insulă a Antilelor, unde ajunse după opt zile.

Acolo se făcu repatrierea celor câteva persoane care se refugiaseră la bordul navei Vigo.

Printre pasagerii de pe această navă se aflau domnul şi doamna Eredia, nişte colonişti bogaţi originari din Havana, care vrură să o ia la ei pe mica Jeanne. Oare copilul rămăsese fără familie? Nu se ştia. Unul dintre marinarii care scăpaseră cu viaţă spunea să mama fetiţei, o franţuzoaică, se aflase pe Norton, dar nu-i ştia numele. Şi cum să-i afli numele, dacă nu fusese înscris la birourile steamer-ului englez înainte de îmbarcare?… Fiindcă nu fusese înscris, după cum stabili ancheta referitoare la ciocnirea celor două nave.

Jeanne, adoptată de familia Eredia, a fost dusă la Havana. Acolo au crescut-o, după ce au încercat zadarnic să-i găsească familia. I-au dat numele de Juana. Foarte inteligentă, fetiţa trase foloase din educaţia pe care o primi şi învăţă atât limba franceză cât şi cea spaniolă. Dealtfel, îşi cunoştea povestea vieţii, nu i se ascunsese nimic. De aceea, gândurile ei zburau mereu spre Franţa unde se afla probabil tatăl său care o jelea şi nu nădăjduia să o vadă vreodată.

Cât despre colonelul de Kermor, e uşor de imaginat durerea pe care a resimţit-o când a fost de două ori lovit de soartă prin moartea soţiei sale şi a copilului pe care nici nu-l văzuse. În vâltoarea războiului din l87l, nici nu a putut afla că doamna de Kermor se hotarâse să părăsească Saint-Pierre-Martinique pentru a veni la el. Nu ştia că se îmbarcase pe Norton. A primit vestea odată cu ştirile despre catastrofa maritimă. În zadar a făcut apoi cercetări peste cercetări. Rezultatele n-au dus decât la certitudinea că soţia şi fiica lui pieriseră odată cu majoritatea pasagerilor şi a echipajului pachebotului.

Durerea colonelului de Kermor era nemărginită. Îşi pierduse în acelaşi timp soţia adorată şi fetiţa pe care nici nu apucase să o sărute. În urma acestei duble nenorociri au existat temeri că îşi va pierde mintea. Dealtfel căzu atât de greu bolnav că, fără îngrijirile pline de zel ale soldatului său credincios, sergentul Martial, numele de Kermor ar fi dispărut poate odată cu capul familiei.

Colonelul se însănătoşi totuşi, dar avu o convalescenţă lungă. În acelaşi timp, hotărându-se să renunţe la profesia lui, care constituise gloria întregii sale vieţi şi îi rezerva un viitor strălucit, demisionă în l873. N-avea pe atunci decât patruzeci şi patru de ani, era în puterea vârstei.

De atunci colonelul de Kermor a trăit foarte retras într-o casă simplă de ţară, la Chantenay-sur-Loire, în apropiere de Nantes. Nu mai primea nici un prieten, nu avea altă tovărăşie decât aceea a sergentului Martial, care ieşise din cadrele militare odată cu el. Era ca un biet nefericit abandonat pe ţărmul pustiu, după un naufragiu – acela al sentimentelor sale.

În sfârşit, după doi ani, colonelul de Kermor dispăru. Sub pretextul că pleacă într-o călătorie, părăsi Nantes şi sergentul Martial aşteptă în zadar să se mai întoarcă. Jumătate din averea sa – o rentă de vreo douăsprezece mii de franci – i-o lăsase acestui devotat tovarăş de arme, căruia îi fu înmânată de notarul familiei. Cealaltă jumătate o preschimbă în bani lichizi şi o luă cu el… Unde?… A rămas o taină de nepătruns.

Actul de donaţie în favoarea sergentului Martial era însoţit de o notiţă astfel redactată: „Îmi iau adio de la viteazul meu soldat cu care am vrut să-mi împart avutul. Să nu caute să mă găsească, va fi trudă zadarnică. Sunt mort pentru el, pentru prietenii mei, pentru această lume, aşa cum sunt moarte fiinţele pe care le-am iubit mai mult ca orice pe lume.”

Şi nimic mai mult.

Sergentului Martial nu-i venea să creadă că va fi imposibil să-l revadă vreodată pe colonelul său. Făcu demersuri pentru a descoperi în ce ţară s-a dus să-şi înmormânteze existenţa tragică, departe de toţi cei pe care-i cunoscuse şi de la care îşi luase adio pentru totdeauna…

Între timp fetiţa creştea în mijlocul familiei care o adoptase. Au trecut doisprezece ani până când soţii Eredia au reuşit să culeagă câteva informaţii referitoare la familia copilului. Până la urmă au aflat că mama lui Juana era o doamnă de Kermor, care călătorea pe Norton, şi că soţul acesteia, un colonel, mai trăia încă.

Fetiţa împlinise doisprezece ani şi părea să devină o tânără încântătoare. Instruită, serioasă, pătrunsă de un adânc sentiment al datoriei, dădea dovadă de o energie puţin obişnuită pentru vârsta şi sexul ei.

Soţii Eredia socotiră că nu au dreptul să-i ascundă noile informaţii. Din ziua aceea licări în sufletul ei o rază de lumină stăruitoare. Se credea chemată să-l regăsească pe tatăl său. Şi această credinţă începu să-i stăpânească gândurile, era un fel de obsesie care produse schimbări evidente în intelectul şi moralul său. Deşi soţii Eredia, în casa cărora îşi petrecuse anii copilăriei, se purtau atât de frumos, atât de părinteşte cu ea, fata nu trăia decât cu gândul de a-l întâlni pe colonelul de Kermor… Se ştia că se retrăsese în Bretagne, aproape de Nantes, oraşul său natal… Se cerură în scris informaţii dacă mai locuieşte acolo… Sosi o veste insuportabilă pentru fată: tatăl său dispăruse de câţiva ani.

Atunci domnişoara de Kermor îi imploră pe părinţii ei adoptivi să o lase să plece în Europa… Se va duce în Franţa… la Nantes…

Va reuşi să găsească urmele care se considerau pierdute… Ceea ce nu izbutesc străinii, o fiică, îndrumată numai de instinct, poate să izbutească…

Pe scurt, soţii Eredia îi îngăduiră să plece, deşi nu-i împărtăşeau speranţa. Domnişoara de Kermor părăsi deci Havana şi, după ce traversă cu bine oceanul, ajunse la Nantes, unde nu-l găsi decât pe sergentul Martial, care tot nu aflase unde se găsea colonelul.

Gândiţi-vă la emoţia bătrânului soldat când copilul despre care se spunea că pierise în naufragiul vasului Norton păşi pragul casei din Chantenay. Nu putea să creadă şi totuşi era silit să creadă. Faţa Jeannei îi amintea trăsăturile tatălui ei, ochii, fizionomia, toate asemănările fizice şi morale care se pot transmite prin ereditate. Aşadar o primi pe tânără ca pe un mesager pe care i-l trimisese colonelul său din ceruri…

Dar în perioada aceea, renunţase la orice speranţă de a afla în ce ţară fugise colonelul de Kermor să-şi ascundă trista existenţă…

Jeanne luă hotărârea de a nu mai părăsi casa părintească. Averea pe care o primise sergentul Martial şi pe care era gata să o restituie aveau să o folosească amândoi pentru a întreprinde noi cercetări.

În zadar insistară soţii Eredia ca domnişoara de Kermor să vină din nou la ei. Trebuiră să se resemneze, să se despartă de fiica lor adoptivă. Jeanne le mulţumi binefăcătorilor ei pentru tot ce făcuseră pentru ea… le era nespus de recunoscătoare celor pe care, fără îndoială, nu-i va revedea multă vreme… dar, pentru ea, colonelul de Kermor mai trăia încă şi poate că nu se înşela, întrucât vestea morţii lui nu ajunsese la sergentul Martial, nici la vreunul din prietenii săi din Bretagne… Îl va căuta şi îl va găsi… Dragostei paterne îi răspundea dragostea filială, deşi tatăl şi fiica nu se văzuseră niciodată… Era între ei o legătură care-i unea, o legătură atât de puternică, încât nimic nu o putea rupe!

Tânăra rămase aşadar la Chantenay împreună cu sergentul Martial. Acesta îi spuse că fusese botezată Jeanne, la câteva zile după naşterea ei la Saint-Pierre-Martinique, şi o numi astfel, renunţând la numele pe care-l purtase în familia Eredia. Jeanne locuia împreună cu el şi ţinea cu îndărătnicie să găsească un indiciu cât de mic care s-o poată ajuta să-i dea de urmă colonelului de Kermor.

Dar cui să se adreseze pentru a obţine veşti despre cel dispărut?… Oare sergentul Martial nu încercase şi el, în toate felurile, fără nici un rezultat, să culeagă informaţii?… Şi când te gândeşti că numai fiindcă se credea singur pe lume colonelul de Kermor se expatriase!… Ah, dacă ar fi ştiut că fiica sa, salvată de la naufragiu, îl aştepta în casa părintească…!

Trecură mai mulţi ani. Nici o rază nu luminase între timp tenebrele necunoscutului. Şi, fără îndoială, misterul cel mai de nepătruns ar fi continuat să-l învăluie pe colonelul de Kermor, dacă o primă descoperire, foarte neaşteptată, nu s-ar fi produs în împrejurările următoare.

Am mai spus că o scrisoare semnată de colonel ajunsese la Nantes în l879. Scrisoarea era expediată din San-Fernando de Atabapo, Venezuela, America de Sud. Adresată notarului familiei de Kermor, se referea la o chestiune cu totul personală pe care acesta trebuia să o rezolve. Dar, în acelaşi timp, colonelul îi cerea să păstreze în mare taină faptul că primise o scrisoare. Respectivul notar murise pe când Jeanne de Kermor se mai afla încă în Havana şi nimeni nu ştia că este fata colonelului.

Abia după şapte ani scrisoarea – din urmă cu treisprezece ani – fu găsită printre hârtiile decedatului. Atunci, moştenitorii, care cunoşteau povestea tinerei Jeanne de Kermor, faptul că locuia împreună cu sergentul Martial şi că se străduia să găsească date referitoare la tatăl ei, se grăbiră să o înştiinţeze de existenţa scrisorii.

Jeanne de Kermor devenise între timp majoră. De când trăia – s-ar putea spune „sub aripa maternă” a bătrânului tovarăş de arme al tatălui său – educaţia primită în familia Eredia şi-o completa cu instruirea solidă şi serioasă pe care o oferă pedagogia modernă.

Nu-i greu de imaginat ce a simţit, ce dorinţă irezistibilă a cuprins-o, când a avut în mână acest document! Dobândise certitudinea incontestabilă că în l879 colonelul de Kermor se afla la San-Fernando. Şi chiar dacă nu se ştia ce se mai întâmplase cu el între timp, cel puţin avea un indiciu – un indiciu atât de căutat – care îi dădea posibilitatea de a întreprinde primii paşi pe calea cercetărilor. Îi scrise guvernatorului de la San-Fernando, îi scrise de mai multe ori… Răspunsul fu întotdeauna acelaşi… Nimeni nu-l cunoştea pe colonelul de Kermor… nimeni nu-şi amintea să-l fi văzut în târguşor… Şi totuşi, scrisoarea era o dovadă incontestabilă…

În condiţiile acestea, n-ar fi fost mai bine să se ducă la San-Fernando?… Desigur… Aşadar, tânăra se hotărî să plece în regiunea aceea, străbătută de cursul superior al fluviului Orinoco.

Domnişoara de Kermor se afla în corespondenţă cu familia Eredia. Le aduse deci la cunoştinţă părinţilor săi adoptivi hotărârea de a pleca acolo unde s-ar fi putut să găsească ultimele urme ale tatălui său, iar aceştia nu putură decât s-o încurajeze, deşi era o călătorie primejdioasă.

Dar dacă Jeanne de Kermor avea astfel de planuri, de o extremă gravitate, trebuie să recunoaştem, înseamnă că sergentul Martial era gata să le accepte?… Nu va refuza el să-şi dea consimţământul?… Nu se va opune la înfăptuirea a ceea ce Jeanne considera o datorie?… Nu se va împotrivi, gândindu-se la chinurile, la primejdiile care o ameninţau în ţinuturile acelea îndepărtate ale Venezuelei?… Să străbaţi mii de kilometri!… O fată tânără să pornească într-o expediţie atât de riscantă… cu un bătrân ostaş drept călăuză… fiindcă, dacă pleca, n-avea s-o lase singură…

— Şi totuşi, dragul meu Martial a trebuit să se învoiască, zise Jeanne încheind relatarea care dezvăluia celor doi tineri taina trecutului său. Da!… S-a învoit, fiindcă era necesar, nu-i aşa, prietene dragă…?

— Şi acum nu pot decât să mă căiesc răspunse sergentul Martial, de vreme ce, în ciuda tuturor precauţiilor…

— Secretul nostru a fost descoperit! adăugă Jeanne zâmbind. Iată aşadar, că nu mai sunt nepotul tău… şi că tu nu mai îmi eşti unchi!… Dar domnul Helloch şi domnul Paterne n-or să spună nimănui… Nu-i aşa, domnule Helloch…?

— Nimănui, domnişoară!

— Fără domnişoară, domnule Helloch, se grăbi să-i spună Jeanne de Kermor. Nu trebuie să te înveţi cu acest rău obicei, de a mi te adresa aşa… Până la urmă te vei trăda… Nu… Jean… numai Jean.

— Da… Jean… pur şi simplu… şi chiar dragul nostru Jean, pentru a mai schimba din când în când… zise Germain Paterne.

— Acum, domnule Helloch, înţelegi ce condiţii mi-a pus bunul meu Martial… El a devenit unchiul meu, iar eu nepotul lui… Mi-am pus haine de băiat, mi-am tăiat părul şi, astfel metamorfozată, m-am îmbarcat la Saint-Nazaire cu destinaţia Caracas. Vorbeam spaniola ca pe limba mea maternă – ceea ce putea să-mi fie de mare folos în timpul călătoriei – şi iată-mă în târguşorul San-Fernando! Apoi, după ce-mi voi găsi tatăl, ne vom reîntoarce în Europa trecând pe la Havana… Vreau să facă o vizită familiei aceleia generoase care i-a ţinut locul… şi căreia îi datorăm amândoi atâta recunoştinţă!

Jeanne de Kermor simţi că i se umezesc ochii. Dar îşi stăpâni emoţia şi continuă:

— Nu unchiule, nu trebuie să regretăm că secretul nostru a fost descoperit… Aşa a hotărât soarta, după cum tot voia ei a fost să întâlnim doi compatrioţi, doi prieteni devotaţi… În numele tatălui meu, domnilor, vă mulţumesc din toată inima pentru ce aţi făcut… şi pentru ce v-aţi hotărât să mai faceţi!

Le întinse apoi mâna lui Jacques Helloch şi lui Germain Paterne, care i-o strânseră călduros.

A doua zi, cei doi tineri, sergentul Martial şi Jean – vom rămâne la acest nume atâta vreme cât o vor cere împrejurările – îşi luară rămas bun de la domnii Miguel, Felipe şi Varinas care se îngrijeau de cele necesare pentru explorarea confluenţei cursurilor de apă Guaviare şi Atabapo. Cei trei colegi erau nespus de îngrijoraţi că Jean pornea pe cursul superior al fluviului Orinoco, fie şi în tovărăşia compatrioţilor lui. Domnul Miguel, după ce îi ură să încheie cu bine călătoria, îi spuse:

— Poate vom mai fi aici la întoarcerea dumitale, copile dragă, dacă tovarăşii mei şi cu mine nu vom reuşi să cădem de acord…

În sfârşit, după ce-şi luară rămas bun de la guvernatorul din San-Fernando, care le dădu scrisori pentru comisarii principalelor târguleţe din amonte, după ce-i îmbrăţişa domnul Mirabal, care-l strânse pe Jean la piept, Jacques Helloch şi Germain Paterne, Jean şi sergentul Martial se urcară la bordul pirogilor.

Populaţia ţinuse să asiste la plecare. Când s-au desprins de malul stâng al fluviului, cele două pirogi au fost salutate cu urale. După ce au înconjurat apoi stâncile care se ridică la confluenţă, acolo unde se amestecă apele purtate de Atabapo cu cele aduse de Guaviare, au şi ajuns în Orinoco şi au dispărut navigând în amonte, spre est.