II PRIMA ETAPĂ.

Gallinetta şi Moriche erau conduse, cum fuseseră încă de la plecarea lor din Caicara, de căpitanii Parchal şi Valdez. Cu Parchal şi oamenii lui, Jacques Helloch şi Germain Paterne se înţeleseră uşor în privinţa prelungirii călătoriei. Angajată în vederea unei expediţii cu durată nedeterminată, puţin le păsa vitejilor acelora că va fi explorat Orinoco până la izvoare sau oricare din afluenţii lui, de vreme ce erau bine plătiţi.

În ceea ce-l priveşte pe Valdez, trebuia stabilită o nouă înţelegere. Indianul nu era obligat să-i ducă pe sergentul Martial şi pe nepotul său decât până la San-Fernando, aşa se învoiseră, întrucât totul depindea de informaţiile pe care urmau să le culeagă în acest târguşor. Valdez, după cum se ştie, era de fel din San-Fernando, unde locuia de obicei şi, după ce-şi încheia socotelile cu sergentul Martial, avea de gând să aştepte prilejul de a coborî fluviul cu alţi pasageri, negustori sau călători.

Dar sergentul Martial şi Jean erau nespus de mulţumiţi de iscusinţa şi râvna lui Valdez şi le-ar fi părut rău să se despartă de el în a doua parte a expediţiei, fără îndoială mai grea. De aceea îi propuseră să rămână la bordul pirogii sale Gallinetta şi în timpul navigării pe Orinoco superior.

Valdez se învoi bucuros. Totuşi, din cei nouă oameni ai echipajului său nu puteau rămâne decât cinci, patru preferând să se ocupe de recoltarea cauciucului, care le aducea un câştig mai bun. Căpitanul găsi din fericire cu cine să-i înlocuiască – angajă trei mariquitares şi un spaniol, ca să-şi completeze echipajul.

Mariquitares, care aparţin tribului cu acelaşi nume, răspândit în regiunile din est, sunt luntraşi neîntrecuţi. Şi apoi, cunosc fluviul pe o întindere de câteva sute de kilometri în amonte de San-Fernando.

Spaniolul, numit Jorres, nu sosise decât de cincisprezece zile în târguşor şi căuta anume un prilej de a se duce la Santa-Juana unde, zicea, părintele Esperante nu va refuza să-l primească în serviciul misiunii. Auzind că fiul colonelului de Kermor se hotarâse să plece la Santa-Juana, şi în ce scop, se grăbi să ceară a fi angajat ca luntraş. Valdez, căruia îi lipsea un om, îl angaja. Spaniolul acesta părea să fie foarte inteligent, deşi trăsăturile lui aspre, focul din privirea lui nu prea pledau în favoarea lui. Dealtfel, era tăcut din fire şi destul de puţin sociabil.

Trebuie să mai spunem că cei doi căpitani, Valdez şi Parchal, mai urcaseră în susul fluviului până la rio Mavaca, un afluent de pe partea stângă, care se află cam la trei sute cincizeci de kilometri în aval de masivul Parima, de unde curg primele ape ale marelui fluviu.

De asemenea se cere să precizăm că pirogile folosite pe Orinoco superior sunt de obicei mai uşoare decât cele de pe cursul mijlociu. Dar Gallinetta şi Moriche, fiind de dimensiuni mici, nu păreau deloc nepotrivite pentru o astfel de navigare. Fuseseră cercetate cu atenţie, reparate temeinic, aduse în perfectă stare. În luna octombrie sezonul secetos nu coborâse încă la minimum etiajul fluviului. Adâncimea lui putea să suporte deci, pescajul celor două pirogi. Era mai bine să nu le părăsească în favoarea altora, de vreme ce călătorii se obişnuiseră cu ele de mai mult de două luni.

Pe vremea când Chaffanjon întreprindea extraordinara lui călătorie, nu exista, în materie de hărţi, decât aceea a lui Coddazzi, în general nu prea exactă, căreia călătorul francez i-a rectificat multe erori. Aşadar, în partea a doua a expediţiei aveau să utilizeze harta alcătuită de Chaffanjon.

Vântul era favorabil, briza bătea destul de tare. Cele două pirogi, cu pânzele complet întinse, înaintau repede, aproape în linie. Echipajele, strânse grup la prova, nu aveau nevoie să-şi pună la încercare braţele. Era vreme bună, pe cer câţiva nori subţiri goneau dinspre vest.

La San-Fernando pirogile fuseseră aprovizionate din nou cu carne uscată, legume, făină de manioc, conserve, tutun, tafla şi aguardiente, cu obiecte de schimb, cuţite, toporaşe, podoabe de sticlă, oglinzi, stofe şi chiar cu îmbrăcăminte, pături şi muniţii. Precauţie necesară, fiindcă în amonte de târguşor ar fi fost greu de procurat toate acestea, exceptând alimentele. În ceea ce privea hrana echipajelor, dealtfel, arma Hammerless a lui Jacques Helloch şi carabina sergentului Martial aveau să o asigure din plin. Şi pescuitul promitea să fie mănos, fiindcă la gura nenumăratelor rios care îmbogăţesc apele cursului superior al fluviului mişună peştii.

Seara, pe la ora cinci, cele două pirogi, ajutate bine de briză, reuşiră să arunce parâmele la capul cel mai îndepărtat al insulei Mina, aproape faţă în faţă cu Mawa. Doi cabiai fură doborâţi şi, în consecinţă, nu mai fu nevoie să se recurgă la provizii, nici pentru masa călătorilor nici pentru cea a echipajelor.

A doua zi, în 4 octombrie, îşi reluară drumul în condiţii identice. După o navigare în linie dreaptă pe porţiunea de douăzeci de kilometri a fluviului Orinoco, denumită de indieni canon Nube, Moriche şi Gallinetta acostară la poalele ciudatelor stânci Piedra Pintada.

Germain Paterne încercă în zadar să descifreze inscripţiile de pe această „Piatră pictată”, acoperite în parte de apă. De fapt, în urma sezonului ploios, nivelul fluviului era deasupra etiajului său normal. Apoi se mai află o Piedra Pintada şi mai sus de gura lui Cassiquiare, cu aceleaşi semne hieroglifice – semnătura autentică a seminţiilor de indieni, pe care timpul a respectat-o.

De obicei călătorii de pe Alto Orinoco preferă să debarce în timpul nopţii. De cum se stabileşte un loc de popas sub arbori, îşi agaţă hamacele de crengi mai joase şi se culcă sub cerul înstelat, iar stelele sunt întotdeauna frumoase pe cerul Venezuelei, când nu le acoperă norii. Călătorii de pe cele două pirogi se mulţumiseră până atunci cu adăpostul de sub ruf şi socoteau că n-au de ce să-şi schimbe obiceiul.

Într-adevăr, în afară de faptul că riscau să fie surprinşi în somn de averse neaşteptate şi violente, destul de frecvente prin părţile acelea, puteau să se producă şi alte incidente, nu mai puţin îngrijorătoare.

În felul acesta vorbiră în seara respectivă şi cei doi căpitani, Valdez şi Parchal.

— Dacă asta te-ar scăpa de tânţari, ar fi mai bine să debarci, zise Valdez. Altminteri, tânţarii sunt la fel de vătămători pe mal ca şi pe fluviu…

— În plus, adăugă Parchal, mai sunt şi furnici. Iar după înţepăturile lor ai febră ceasuri întregi.

— Nu-i vorba de cele numite „veinte y cuatro”? întrebă Jean, care era foarte informat după citirea cu atâta râvnă a ghidului său.

— Chiar aşa, răspunse Valdez. Ca să nu mai pomenim de chipitas, nişte gângănii atât de mici de abia le vezi, care te ciupesc din cap până în picioare, apoi de termite, care sunt de neîndurat; indienii îşi părăsesc şi colibele de groaza lor.

— Dar chiques23, adăugă Parchal, şi vampirii, care-ţi sug sângele până la ultima picătură…

— Dar şerpii, suprasolicită Germain Paterne, culebra mapanare şi alţii, lungi de peste şase metri… Parcă mă împac mai bine cu ţînţarii…

— Mie îmi displac şi unii, şi alţii, zise Jacques Helloch.

Toţi fură de aceeaşi părere. Aşadar, aveau să doarmă la bordul pirogilor atâta vreme cât vreo furtună, vreun chubasco, de pildă, nu-i va sili să-şi caute refugiu pe mal.

Seara ajunseră la gura râului Ventuari, un afluent important de pe malul drept. Nici nu se făcuse ora cinci, mai aveau încă două ore de lumină. Totuşi, la sfatul lui Valdez, poposiră acolo, întrucât, mai sus de Ventuari, albia fluviului fiind presărată cu stânci, navigaţia devenea mai dificilă şi mai primejdioasă. Însemna să comită o imprudenţă, dacă porneau mai departe în preajma nopţii.

Călătorii luară masa împreună. Sergentul Martial nu mai putea să se împotrivească acum, când cei doi compatrioţi cunoşteau taina lui Jean. Jacques Helloch şi Germain Paterne aveau, în mod evident, o atitudine extrem de rezervată faţă de tânără. Dacă ar fi fost mai stăruitori, s-ar fi învinuit că o stânjenesc – în special Jacques Helloch. Când se afla în prezenţa domnişoarei de Kermor îl încerca cel puţin un sentiment ciudat, dacă nu chiar o oarecare emoţie. Jeanne nu se poate să nu fi observat, dar nu voia să ia seama. Ea se purta la fel de firesc, de simplu, ca şi înainte. Seara îi invita pe cei doi tineri în piroga ei. Apoi vorbeau despre întâmplările din timpul navigaţiei, despre ce putea să survină în viitor, despre şansele de izbândă, despre informaţiile pe care aveau să le primească fără îndoială la misiunea Santa-Juana.

— E de bun augur că se numeşte aşa, remarcă Jacques Helloch. Da! e de bun augur, de vreme ce poartă chiar numele dumneavoastră… domnişoară…

— Domnule Jean… aşa te rog să-mi spui… domnule Jean! îl întrerupse fata zâmbind, în timp ce sprâncenele groase ale sergentului Martial se încruntară.

— Da… domnule Jean! răspunse Jacques Helloch după ce făcu un gest care voia să însemne că nici un marinar de pe pirogă nu-l putuse auzi.

În seara respectivă discutară despre afluentul la gura căruia trăseseră pirogile pentru popasul de noapte.

E unul dintre cei mai importanţi afluenţi ai fluviului Orinoco, îi măreşte debitul cu o cantitate enormă de apă pe care o varsă prin şapte guri, formând o deltă în dreptul uneia dintre cele mai pronunţate curbe a întregului său sistem hidrografic – un cot în unghi ascuţit din care muşcă adânc. Ventuari coboară de la nord-est spre sud-vest, alimentat de inepuizabilele rezervoare ale Arizilor guianezi, şi udă ţinuturile locuite de obicei de indienii macos şi indienii mariquitares. Aportul lui e deci mai mare decât cel al afluenţilor de pe stânga, care curg leneşi peste savana netedă.

Faptul acesta îl făcu pe Germain Paterne să spună, dând uşor din umeri.

— Domnii Miguel, Varinas şi Felipe ar găsi aici, într-adevăr, un minunat subiect de discuţie! Iată, Ventuari ar rivaliza, fiind mai în drept, cu Atabapo şi Guaviare, favoriţii lor. Dacă ar fi prezenţi, am putea asculta toată noaptea argumentele cu care s-ar bombarda.

— Tot ce se poate, zise Jean, fiind cel mai important curs de apă din regiune.

— Fără glumă, exclamă Germain Paterne, simt că demonul hidrografiei pune stâpânire pe creierul meu!… De ce nu ar fi Ventuari Orinoco…?

— Dacă îţi închipui că am să discut această ipoteză… replică Jacques Helloch.

— De ce nu? E tot atât de valabilă ca acele ale domnilor Varinas şi Felipe…

— Vrei să spui că e tot atât de puţin valabilă…

— Din ce motive?

— Fiindcă Orinoco… e Orinoco.

— Solid argument, Jacques!

— Aşadar, domnule Helloch, întrebă Jean, opinia dumneavoastră e aceeaşi cu a domnului Miguel…

— Întru totul… dragă Jean.

— Bietul Ventuari! zise râzând Germain Paterne. Văd că n-are şanse de izbândă şi renunţ la el.

În zilele de 4, 5 şi 6 octombrie echipajele depuseră mari eforturi, fie trăgând la espilla, fie mânuind pagaia şi palanca. După Piedra Pintada pirogile trebuiră să ocolească pe o lungime de şapte, opt kilometri un hăţiş de insule mici şi de stânci, din cauza cărora nu se putea înainta decât foarte încet şi cu mare greutate. Cu toate că briza continua să bată dinspre vest, era imposibil să se folosească pânzele în labirintul acela. În plus ploua în averse năvalnice şi călătorii fură siliţi să şadă sub ruf ore întregi.

În amonte de stânci se aflau torentele Santa-Barbara pe care pirogile le trecură din fericire fără să fie nevoie a fi descărcate. Ruinele vechiului sat semnalat de domnul Chaffanjon în locul acela nu le zăriră şi se părea chiar că prin părţile respective ale malului stâng nici nu locuiseră vreodată indieni sedentari.

Abia după şenalul Cangreo putură naviga din nou în condiţii normale – ceea ce îngădui pirogilor să ajungă încă în după-amiaza de 6 octombrie în satul Guachapana, unde se opriră.

Căpitanii Valdez şi Parchal făcură acest popas numai pentru a da prilej echipajelor să se odihnească o jumătate de zi şi o noapte.

De fapt, Guachapana nu se compune decât din şase, şapte colibe părăsite de mult. Şi aceasta, fiindcă în savana alăturată mişună termitele ale căror cuiburi ating şi înălţimea de doi metri. În faţa invaziei „păduchilor de pădure” nu-ţi rămâne decât să le cedezi locul, şi indienii aşa au făcut.

— Iată forţa câtimilor infinit de mici, zise Germain Paterne. Nimic nu se poate opune gângăniilor când sunt cu miriadele. O ceată de tigri, de jaguari o poţi respinge, până la urmă, ba chiar o poţi alunga dintr-un ţinut… în faţa fiarelor nu eşti silit s-o iei la fugă…

— Cel puţin dacă nu eşti un indian piaroa, zise Jean, după câte am citit…

— Da, dar ei o iau la fugă mai mult din cauza superstiţiei decât a fricii, răspunse Germain Paterne. Furnicile însă, termitele ajung să facă un ţinut de nelocuit.

Pe la ora cinci marinarii de pe Moriche reuşiră să pună mâna pe o broască ţestoasă din specia terecaie. Chelonianul acesta fu utilizat la prepararea unei supe excelente şi a unui rasol nu mai puţin excelent căruia indienii îi spun sancocho. În plus – prilej de a economisi proviziile – la marginea pădurilor din apropiere, maimuţe, cabiai, pecari nu aşteptau decât un foc de puşcă pentru a apărea pe masa călătorilor. Unde te întorceai, n-aveai decât să întinzi mâna pentru a culege ananas şi banane. Deasupra malului se împrăştiau necontenit, în zbor gălăgios, raţe, hoccos cu pieptul albicios, găini negre. În apă mişunau peştii şi erau atât de mulţi, că indigenii îi omorau cu săgeata.

Hrana nu era deci o problemă pentru călătorii de pe cursul superior al fluviului Orinoco.

Dincolo de Guachapana lăţimea lui nu depăşeşte cinci sute de metri. Totuşi apele îi mai sunt despărţite de nenumărate insule, care dau naştere la chorros, torente puternice, furioase, greu de trecut.

Moriche şi Gallinetta nu putură să ajungă în ziua aceea decât până la insula Perro de Agua, şi se făcuse aproape noapte când legară parâmele.

Peste douăzeci şi patru de ore, după o zi ploioasă şi agitată din pricina frecventei schimbări bruşte a direcţiei vântului, care impusese navigarea cu palanca în amonte de insula Camucapi, călătorii ajunseră în laguna Carida.

Pe vremuri, în locul acela existase un sat, dar fusese părăsit fiindcă un piaroa îşi pierduse viaţa între dinţii unui tigru – după cum fusese asigurat domnul Chaffanjon. Călătorul francez, dealtfel, nu mai găsise în satul acela decât câteva colibe folosite de un indian bare, mai puţin superstiţios sau mai puţin fricos decât congenerii săi. Indianul bare întemeiase un rancho pe care Jacques Helloch şi tovarăşii lui de drum îl aflară în perfectă stare de prosperitate. Acest rancho cuprindea câmpuri semănate cu porumb şi cu manioc, plantaţii de bananieri, de tutun, de ananas. Indianul şi soţia sa aveau în slujba lor vreo doisprezece peoni care trăiau la Carida în cea mai bună înţelegere.

Ar fi fost greu să-i fi refuzat acestui om cumsecade invitaţia de a vizita ceea ce înfăptuise. Urcase la bordul pirogilor de îndată ce acostaseră pe plajă. Îi oferiseră un pahar de aguardiente. Nu-l primise decât cu condiţia că vor veni să bea tafia şi să fumeze ţigări de tabari în coliba lui. Ar fi fost neplăcut să nu-i accepte invitaţia, aşadar călătorii îi făgăduiră să pornească spre rancho după ce vor sta la masă.

Atunci s-a produs un mic incident căruia nu i s-a dat importanţă şi nici nu era firesc să i se dea.

În clipa când să debarce de pe Gallinetta, indianul bare îşi opri ochii asupra unui om din echipaj – asupra lui Jorres pe care căpitanul îl angajase la San-Fernando.

Se ştie că spaniolul nu se angajase decât fiindcă voia să ajungă la misiunea Santa-Juana.

După ce îl privi cu oarecare interes, indianul bare îl întrebă:

— Hei, prietene… ia spune… oare nu te-am mai văzut undeva?… Jorres, ale cărui sprâncene se cam încruntară, se grăbi să răspundă:

— Nu aici… în orice caz, indianule, fiindcă n-am fost niciodată la tine, la rancho.

— E uimitor… Puţini străini trec pe la Carida, şi-i ţin bine minte cum arată la faţă… chiar dacă nu i-am văzut decât o dată…

— Poate că ne-am întâlnit la San-Fernando, răspunse spaniolul.

— De cât timp erai acolo…?

— De… trei săptămâni.

— Nu, nu se poate… fiindcă n-am mai fost la San-Fernando de doi ani.

— Atunci te înşeli, indianule… nu m-ai văzut niciodată, îl repezi spaniolul. Acesta e primul meu drum pe Orinoco superior…

— Se poate, răspunse indianul bare, şi totuşi…

Cu aceasta discuţia luă sfârşit. Jacques Helloch auzise cele câteva vorbe schimbate, dar nu le dădu importanţă. În fond, de ce ar fi tăinuit Jorres faptul că mai fusese la Carida, dacă fusese într-adevăr?

Dealtfel, Valdez nu putea decât să fie mândru de omul acesta foarte puternic şi îndemânatic care nu se dădea înapoi de la nici o treabă, oricât de grea. Atâta doar că – deşi nu aveai de ce-l învinui – şedea deoparte de ceilalţi şi vorbea puţin, ascultând mai degrabă ce discutau între ei călătorii şi oamenii echipajelor.

Totuşi, în urma celor câtorva cuvinte schimbate între indianul bare şi Jorres, lui Jacques Helloch îi trecu prin minte să-l întrebe pe spaniol ce-l făcea să se ducă la Santa-Juana.

Jean, pe care-l interesa foarte mult tot ce era în legătură cu această misiune, aştepta cu nerăbdare răspunsul.

Spaniolul, fără a se arăta câtuşi de puţin stânjenit, spuse cum nu se poate mai simplu:

— În copilărie am făcut parte din rândurile bisericii, eram novice la mănăstirea Mercedes, la Cadix… Apoi m-a cuprins dorinţa de a călători… Am fost marinar pe navele statului câţiva ani… Dar m-am plictisit de munca aceasta, a pus din nou stăpânire pe mine prima mea vocaţie, şi atunci m-am gândit să mă alătur unei misiuni… Acum şase luni, eram la Caracas, pe o navă comercială, am auzit vorbindu-se de misiunea Santa-Juana, întemeiată de câţiva ani de părintele Esperante… şi mi-am zis să mă duc la el, fiind sigur că voi fi bine primit în aşezământul acela care prosperă… Am plecat din Caracas şi, angajându-mă ca luntraş când pe o pirogă, când pe alta, am ajuns la San-Fernando… Acolo am aşteptat un prilej să pot urca pe Orinoco superior, dar fondurile mele, adică ce pusesem deoparte de-a lungul călătoriei, începuseră să se cam termine, când pirogile dumneavoastră au făcut escală în târguşor… Deodată s-a răspândit zvonul că fiul colonelului de Kermor, în speranţa de a-l regăsi pe tatăl său, se pregătea să plece la Santa-Juana. Auzind că Valdez, căpitanul, caută oameni pentru echipajul lui, i-am cerut să mă angajeze, şi acum, iată-mă navigând pe Gallinetta… Sunt îndreptăţit deci să spun că indianul n-a putut să mă vadă niciodată la Carida, de vreme ce în seara aceasta am pus prima oară piciorul aici.

Jacques Helloch şi Jean fură impresionaţi de tonul sincer cu care vorbea spaniolul. N-aveau dealtfel de ce să se mire, de vreme ce, după propriile lui spuse, încă din tinereţe, se bucurase de oarecare cultură. Îi propuseră să angajeze un indian pentru manevrarea pirogii Gallinetta şi el să rămână în calitate de călător pe una dintre ambarcaţii.

Jorres le mulţumi celor doi francezi, dar refuză. Se obişnuise cu meseria de luntraş şi, dacă o îndeplinise până la rancho din Carida, putea să o îndeplinească şi până la izvoarele fluviului.

— Iar dacă nu reuşesc să fiu primit la misiune, adăugă, v-aş ruga, domnilor, să mă aduceţi înapoi la San-Fernando, ca slujitor al dumneavoastră, şi chiar în Europa, când vă veţi întoarce.

Spaniolul vorbea liniştit, dar destul de aspru, deşi se silea să-şi îndulcească glasul. Totuşi acesta era în concordanţă cu fizionomia lui grosolană, cu aerul hotărât, cu capul lui mare, acoperit de păr negru, cu faţa lui întunecată, cu gura, ale cărei buze subţiri nu acopereau cu totul dinţii foarte albi.

Mai avea o particularitate de care nimeni nu-şi dăduse seama până atunci dar care, din ziua aceea, fu observată de multe ori de Jacques Helloch: era privirea ciudată pe care o arunca din când în când spre tânăr. Oare descoperise taina tinerei Jeanne de Kermor, pe care n-o bănuiau nici Valdez, nici Parchal, nici unul dintre oamenii echipajelor?

Jacques Helloch era destul de îngrijorat. Spaniolul trebuia să fie supravegheat, deşi nici Jeanne, nici sergentul Martial n-aveau nici cea mai mică bănuială. Dacă temerile lui Jacques Helloch deveneau certitudini, avea tot timpul să ia măsuri radicale, să scape de Jorres debarcându-l în vreun sat – la Esmeralda, de pildă, când vor face pirogile popas. Nici nu era măcar nevoie să i se dea vreo explicaţie. Valdez avea să-i facă socoteala, să-i dea banii şi îl privea cum îşi va continua drumul spre Santa-Juana.

Totuşi, în legătură cu această misiune, Jean simţi îndemnul să afle de la spaniol tot ce ştia despre ea şi-l întrebă dacă-l cunoştea pe părintele Esperante, alături de care voia să rămână.

— Da, domnule de Kermor, răspunse Jorres, după ce ezită puţin.

— L-ai văzut…?

— La Caracas.

— În ce perioadă…?

— În l879, când mă aflam la bordul unei nave comerciale.

— Părintele Esperante venise pentru prima oară la Caracas…?

— Da… pentru prima oară… de acolo s-a dus să întemeieze misiunea Santa-Juana.

— Şi ce fel de om e… interveni Jacques Helloch, sau mai degrabă, ce fel de om era în perioada aceea…?

— Un om de vreo cincizeci de ani, înalt, foarte puternic; barba, pe care şi-o lăsase să crească în întregime, era de pe atunci căruntă, acum trebuie să fie albă. Se vedea că e un om hotărât, energic.

Discuţia se opri aici. Trebuiau să se ducă la rancho, să-i facă o vizită indianului bare. Sergentul Martial şi Jean, Jacques Helloch şi Germain Paterne coborâră pe mal. Apoi, printre câmpurile de porumb şi manioc, se îndreptară spre locuinţa indianului şi a soţiei sale.

Era o colibă construită mai cu grijă decât sunt de obicei colibele acoperite cu paie din regiunea aceea. Înăuntru se găseau diverse mobile, hamace, unelte de lucrat pământul, vase de bucătărie, o masă, mai multe coşuri folosite ca dulapuri şi vreo douăsprezece scaune fără spătare.

Îi întâmpină indianul bare, întrucât soţia lui nu ştia spaniola, limbă pe care el o vorbea curent. Femeia era tot o indiană, hotărât inferioară soţului ei.

Acesta, foarte mândru de domeniul lui, vorbi mult despre culturile pe care le făcea, despre viitorul lor, arătându-şi regretul că oaspeţii nu pot să-i viziteze în întregime rancho-ul. Dar o vor face mai târziu; la întoarcere, pirogile vor poposi mai mult acolo.

Prăjituri de manioc, ananas de prima calitate, tafia, pe care indianul o prepara singur din trestie de zahăr, ţigări din tutun care creşte de la sine, simple foi răsucite într-o coajă subţire de tabari, toate acestea fură oferite şi primite din toată inima.

Numai Jean nu luă nici o ţigară, în ciuda insistenţelor indianului, şi nu se învoi să-şi înmoaie buzele decât în câţiva stropi de tafia. Cuminte măsură de prevedere, fiindcă licoarea aceea ardea ca focul. Jacques Helloch şi sergentul Martial nici nu încruntară din sprâncene. În schimb Germain Paterne nu se putu stăpâni şi făcu o strâmbătură pe care i-ar fi invidiat-o oricare maimuţă din Orinoco – ceea ce se pare că îl bucură nespus pe indian.

Oaspeţii plecară pe la ora zece, iar indianul bare, urmat de câţiva peoni, îi însoţi până la pirogi, al căror echipaj dormea profund.

În clipa când să se despartă, indianul nu se putu stăpâni să nu spună, gândindu-se la Jorres.

— Şi totuşi sunt sigur că l-am văzut pe aici, prin împrejurimi, pe lângă rancho…

— De ce s-ar ascunde? întrebă Jean.

— Nu poate fi vorba decât de o asemănare, se mărgini să răspundă Jacques Helloch.