I DOMNUL MIGUEL ŞI CEI DOI COLEGI AI SĂI

— Se pare că, într-adevăr, nu-i nădejde ca discuţia aceasta să ia sfârşit… zise domnul Miguel, încercând să-i tempereze pe cei doi adversari înfocaţi.

— Ei bine… nici nu va lua sfârşit… răspunse domnul Felipe. Cel puţin eu nu voi ceda în faţa opiniei domnului Varinas.

— Nici eu nu voi renunţa la părerea mea acceptând-o pe a domnului Felipe! ripostă domnul Varinas.

De mai bine de trei ore cei doi savanţi perseverenţi discutau, fără să-şi facă vreo concesie, problema fluviului Orinoco. Fluviul acesta celebru din America de Sud, artera principală a Venezuelei, curgea, în partea lui superioară, de la est spre vest, aşa cum stabileau hărţile recente, sau îşi avea obârşia în sud-vest? În acest caz, Guaviare şi Atabapo nu erau consideraţi pe nedrept afluenţi?

— Atabapo e Orinoco! afirma cu tărie domnul Felipe.

— Ba Guaviare! afirma nu mai puţin energic domnul Varinas.

Domnul Miguel, în ceea ce-l privea, îşi însuşise opinia geografilor moderni. După ei, izvoarele fluviului Orinoco se aflau în partea Venezuelei care se învecina cu Brazilia şi Guyana engleză1, aşa că tot cursul lui trecea prin Venezuela. Dar domnul Miguel se străduia în zadar să-i convingă pe cei doi prieteni ai săi care, dealtfel, se contraziceau şi în alte privinţe, cu nimic mai puţin importante.

— Nu, repeta unul. Orinoco izvorăşte din Anzii columbieni, iar Guaviare, despre care dumneata pretinzi că ar fi un afluent, este pur şi simplu Orinoco, având cursul superior în Columbia şi pe cel inferior în Venezuela.

— Eroare! protesta celălalt, Atabapo e Orinoco, nu Guaviare.

— Ei, prieteni, interveni domnul Miguel, prefer să cred că unul dintre cele mai frumoase fluvii ale Americii nu trece prin nici o altă ţară decât prin a noastră!

— Nu e vorba aici de amor propriu, replică domnul Varinas, ci de un adevăr geografic. Guaviare…

— Nu… Atabapo! exclamă domnul Felipe.

Şi cei doi adversari, care se ridicaseră furtunos în picioare, se priviră drept în albul ochilor.

— Domnilor… domnilor! repetă domnul Miguel, un om minunat, foarte conciliant de felul său.

Pe un perete al sălii tulburate de exploziile discuţiei de mai sus era atârnată o hartă. Pe harta aceea, la scară mare, se întindea aria de nouă sute şaptezeci şi două de mii kilometri a întinderii statului Venezuela. Cât de mult îl transformaseră evenimentele politice care s-au succedat din anul (l499) când Hojeda, tovarăşul florentinului Amerigo Vespucci, debarcând pe coasta golfului Maracaibo, descoperise un târguşor ridicat pe piloni în mijlocul lagunelor şi îi dăduse numele de Venezuela, adică „Mica Veneţie”. După războiul de independenţă, al cărui erou a fost Simon Bolivar, după fondarea căpităniei generale Caracas, după scindarea, din l839, în Columbia şi Venezuela – scindare în urma căreia Venezuela a devenit o republică independentă – harta o înfăţişa aşa cum stabilise statutul fundamental. Linii colorate separau departamentul Orinoco în trei provincii: Varinas, Guyana, Apure. Relieful sistemului său orografic, ramificaţiile sistemului său hidrologic erau limpede scoase în evidenţă prin nenumărate haşuri străbătute de reţeaua fluviilor şi râurilor. Se vedea întinzându-se pe Marea Antilelor frontiera sa maritimă de la provincia Maracaibo, cu capitala purtând aceeaşi denumire, până la gurile fluviului Orinoco, care o separau de Guyana engleză.

Domnul Miguel se uita la această hartă care, fără nici un dubiu, îi dădea dreptate faţă de colegii săi Felipe şi Varinas. Mai precis, pe întinderea Venezuelei, un fluviu mare, desenat minuţios, descria un elegant semicerc şi purta pe tot parcursul numele magnific de Orinoco, atât la prima lui curbură unde îşi vărsa apele în el un afluent, Apure, cât şi la a doua, unde Guaviare şi Atabapo i le aduceau pe cele din Cordiliera andină.

De ce, aşadar, domnii Varinas şi Felipe se încăpăţânau să caute izvoarele acestei ape în munţii Columbiei şi nu în masivul Sierra Parima din vecinătatea muntelui Roraima, o gigantică bornă kilometrică, înaltă de două mii trei sute de metri, pe care se reazimă unghiurile celor trei state sud-americane. Venezuela, Brazilia şi Guyana engleză?

Pentru a fi drepţi, trebuie să menţionăm că aceşti doi geografi nu erau singurii care îmbrăţişau această opinie. În ciuda mărturiei exploratorilor cutezători care au urcat de-a lungul fluviului Orinoco până aproape de izvoarele sale, Diaz de la Fuente, în l760, Bobadilla, în l764, Robert Schomburgk, în l840, în ciuda cercetărilor făcute de francezul Chaffanjon, călătorul îndrăzneţ care a desfăşurat pavilionul Franţei pe coastele masivului Sierra Parima pe care se prelingeau primele picături de apă ale lui Orinoco – da, în ciuda atâtor constatări care păreau decisive, problema nu era încă elucidată pentru unele spirite tenace, adepte ale sfântului Toma, la fel de exigente în materie de dovezi ca şi acest patron al neîncrederii.

Totuşi, a pretinde că problema aceasta pasiona populaţia în epoca respectivă, în anul l893, ar fi o exagerare. Dacă am spune că, înainte cu doi ani, a arătat interes pentru delimitarea frontierelor, când Spania, însărcinată cu arbitrajul, a fixat limitele definitive între Columbia şi Venezuela, poate nu am greşi de asemenea, dacă ar fi fost vorba de o explorare având ca scop determinarea frontierei de-a lungul Braziliei. Dar, din două milioane două sute cincizeci de locuitori, dintre care trei sute douăzeci şi cinci de mii de indieni „domesticiţi” sau independenţi în mijlocul pădurilor şi savanelor lor, cincizeci de mii de negri, apoi metişi, cu sânge amestecat, albi, străini sau farangos englezi, italieni, olandezi, francezi, germani, este neîndoielnic că doar o infimă minoritate putea să pună patimă în această problemă de hidrografie. În orice caz, se găseau cel puţin doi venezueleni, mai sus-pomenitul Varinas, care revendica dreptul Guaviarei de a se numi Orinoco, şi mai sus-pomenitul Felipe, care susţinea dreptul acesta pentru Atabapo, fără să mai punem la socoteală câţiva adepţi care, eventual, le săreau în ajutor.

Totuşi să nu credeţi că domnul Miguel şi cei doi prieteni ai săi ar fi fost nişte savanţi din aceia bătrâni, cu idei ştiinţifice învechite, cu chelie şi barbă albă. Nu! Savanţi, însă, erau, şi se bucurau toţi trei de o binemeritată consideraţie care depăşea graniţele ţării lor. Cel mai în vârstă, domnul Miguel, avea patruzeci şi cinci de ani, iar ceilalţi doi erau cu câţiva ani mai tineri. Oameni plini de energie, foarte stăruitori, nu-şi dezminţeau originea bască, aceeaşi cu a ilustrului Bolivar şi cu a majorităţii albilor din aceste republici ale Americii meridionale, care aveau de multe ori în vine un pic de sânge corsican şi de sânge indian.

Cei trei geografi se întâlneau în fiecare zi la biblioteca Universităţii din Ciudad-Bolivar. Acolo, domnii Varinas şi Felipe, oricât de decişi erau să nu reînceapă discuţia, se lansau într-o nesfârşită şi violentă dispută în problema fluviului Orinoco… Chiar după explorarea atât de edificatoare a călătorului francez, apărătorii lui Atabapo şi Guaviare persistau în susţinerea părerilor lor.

Cum s-a şi văzut, dealtfel, din cele câteva replici reproduse la începutul acestei istorisiri. Disputa continua, lua amploare, în pofida domnului Miguel, incapabil să modereze vivacitatea celor doi colegi ai săi.

Cu toate că domnul Miguel era o persoană impunătoare, cu statura înaltă, figura nobilă, aristocratică şi barba brună înspicată cu câteva fire argintii, ca să nu mai vorbim de autoritatea pe care i-o dădea situaţia sa şi jobenul mai lat în partea de sus pe care-l purta după exemplul înfăptuitorului independenţei hispano-americane.

Şi în ziua aceea domnul Miguel repeta cu vocea lui amplă, calmă, pătrunzătoare:

— Nu vă mâniaţi, prieteni! Fie că ar curge de la est, fie de la vest, Orinoco nu e mai puţin un fluviu venezuelean, tatăl apelor republicii noastre…

— Nu se pune problema al cui tată e, răspunse înflăcăratul Varinas, ci al cui fiu este; s-a născut din masivul Sierra Parima, sau din Anzii columbieni…

— Din Anzi… din Anzi! ripostă domnul Felipe, ridicând din umeri. Evident, nici unul, nici altul nu cedară în problema actului de naştere al fluviului Orinoco şi fiecare se încăpăţâna să-i atribuie alt tată.

— Vedeţi, dragi colegi, reîncepu domnul Miguel, dornic să-i determine să-şi facă unele concesii, e destui să-ţi arunci ochii pe această hartă, ca să-ţi dai seama de un lucru: de oriunde ar veni, şi mai ales dacă ar veni din est, Orinoco descrie o curbă foarte armonioasă, un semicerc mai bine desenat decât acest neplăcut zigzag pe care i l-ar da Atabapo sau Guaviare…

— Şi ce importanţă are dacă desenul e armonios ori nu?… izbucni domnul Felipe.

— Dacă este exact şi conform naturii solului! exclamă domnul Varinas.

Şi apoi, în fond, n-avea nici o importanţă dacă erau sau nu trase artistic curbele. Se punea o problemă pur geografică, nu una artistică. Argumentaţia domnului Miguel era falsă. Îşi dădea bine seama. Atunci îi veni ideea să introducă în discuţie un alt element care s-o facă să devieze. Fără îndoială, nu era un mijloc de a-i pune de acord pe cei doi adversari. Dar, poate că, asemenea câinilor abătuţi din calea lor, vor porni înverşunaţi în urmărirea unui al treilea mistreţ.

— Bine, zise domnul Miguel, să renunţăm la modul acesta de a privi lucrurile. Dumneata pretinzi, Felipe, şi cu câtă îndârjire! că Atabapo, nu e nicidecum un afluent al marelui nostru fluviu, ci chiar fluviul…

— Da, aşa pretind.

— Dumneata, Varinas, susţii, şi cu câtă încăpăţânare! că, dimpotrivă, Guaviare ar fi chiar Orinoco…

— Da, aşa susţin.

— Ei bine, continuă domnul Miguel, care urmărea cu degetul pe hartă cursul fluviului, de ce nu v-aţi înşela amândoi…?

— Amândoi!… izbucni domnul Felipe.

— Numai unul dintre noi se înşală, declară domnul Varinas, şi acela nu sunt în nici un caz eu!

— Ascultaţi-mă până la sfârşit, zise domnul Miguel, şi nu-mi răspundeţi decât după ce am terminat. Mai sunt şi alţi afluenţi, în afară de Guaviare şi Atabapo, care îşi varsă apele în Orinoco, afluenţi de o importanţă caracteristică atât prin parcursul lor cât şi prin debitul lor. Aşa, de pildă, Caura, în partea lui nordică; Apure şi Meta în partea lui occidentală, Cassiquiare şi Iquapo în partea lui meridională. Îi vedeţi aici, pe hartă?… Ei bine, vă întreb, de ce oare unul din aceşti afluenţi n-ar fi mai degrabă Orinoco, decât Guaviare al dumitale. dragă Varinas, sau decât Atabapo al dumitale, dragă Felipe?

Se enunţa pentru prima dată această teorie şi nu e de mirare că cei doi oponenţi amuţiră de cum o auziră formulată. Cum, problema nu se punea numai între Atabapo şi Guaviare?… Cum, alţi pretendenţi răsăreau, după cele spuse de colegul lor…?

— Imposibil! izbucni domnul Varinas. Nu-i o chestiune serioasă, şi nici nu vorbiţi serios, domnule Miguel…

— Dimpotrivă, foarte serios, şi găsesc firesc, logic şi în consecinţă admisibilă opinia că şi alţi afluenţi pot să-şi dispute onoarea de a fi adevăratul Orinoco…

— Glumiţi, ripostă domnul Felipe.

— Eu nu glumesc niciodată când e vorba de probleme geografice, răspunse cu gravitate domnul Miguel. Pe partea dreaptă a cursului superior e Padamo…

— Padamo nu-i decât un pârâu pe lângă Guaviare, ripostă domnul Varinas.

— Un pârâu pe care geografii îl consideră tot atât de important ca Orinoco, răspunse domnul Miguel. Pe malul stâng e Cassiquiare…

— Cassiquiare nu-i decât un pârâiaş pe lângă Atabapo! izbucni domnul Felipe.

— Un pârâiaş care face legătura între bazinul venezuelian şi cel al Amazonului! Pe acelaşi mal este Meta…

— Dar Meta nu-i decât un şipot de fântână…

— Un şipot de unde ia naştere un curs de apă pe care economiştii îl consideră viitoarea cale între Europa şi ţinuturile columbiene.

După cum se vede, domnul Miguel, foarte documentat, găsea răspuns la toate. Apoi continuă:

— Pe acelaşi mal, zise, este Apure, fluviul din llanos2, pe care navele pot urca mai mult de cinci sute de kilometri.

Nici domnul Felipe, nici domnul Varinas nu aduseră vreo replică la această afirmaţie. Erau aproape sufocaţi de cutezanţa domnului Miguel.

— În sfârşit, continuă acesta, pe malul drept mai sunt Cuchivero, Caura, Caroni…

— Când o să încetaţi odată să înşiraţi aceste denumiri… zise domnul Felipe.

— Vom discuta, adăugă domnul Varinas care tocmai îşi încrucişase mâinile la piept.

— Am ajuns la capăt, răspunse domnul Miguel, şi, dacă vreţi să cunoaşteţi părerea mea personală…

— Mai merită osteneală?… replică pe un ton de ironie plină de superioritate domnul Varinas.

— E puţin probabil! declară domnul Felipe.

— Totuşi, iat-o, dragi colegi. Nici unul dintre aceşti afluenţi nu va fi considerat râul suveran căruia să-i aparţină legitim numele de Orinoco. Aşadar, după părerea mea, această denumire nu poate fi dată nici râului Atabapo, indicat de prietenul meu Felipe…

— Eroare! declară acesta.

— Nici râului Guaviare, indicat de prietenul meu Varinas.

— Erezie! declară Varinas.

— Şi am ajuns la concluzia, continuă domnul Miguel, că denumirea de Orinoco trebuie să o păstreze partea superioară a fluviului ale cărui izvoare sunt în masivul Sierra Parima. Orinoco curge în întregime de-a curmezişul teritoriului republicii noastre şi nu străbate nici o altă ţară. Guaviare şi Atabapo vor trebui să se mulţumească să fie doar nişte simpli afluenţi, ceea ce, în fond, e o situaţie geografică foarte acceptabilă…

— Pe care nu o accept… replică domnul Felipe.

— Pe care o resping! replică domnul Varinas.

Singurul rezultat al intervenţiei domnului Miguel în această dispută hidrografică a fost că acum, în loc de două persoane, erau trei care voiau să-şi bage unul altuia pe gât Guaviare, Orinoco şi Atabapo. Cearta mai dură o oră şi poate că nici nu s-ar fi sfârşit vreodată dacă domnul Felipe pe de o parte şi domnul Varinas pe de alta n-ar fi strigat:

— Ei bine… să plecăm…

— Să plecăm? întrebă domnul Miguel, care nu se aştepta câtuşi de puţin la această propunere.

— Da, continuă domnul Felipe, să plecăm la San-Fernando, şi acolo, dacă nu vă voi dovedi fără nici o îndoială că Atabapo este chiar Orinoco…

— Iar eu, interveni domnul Varinas, dacă nu vă voi demonstra categoric că Orinoco e Guaviare…

— Vă voi obliga eu, zise domnul Miguel, să recunoaşteţi că Orinoco nu e altul decât Orinoco!

Iată, aşadar, în ce împrejurări, ca urmare a cărei dispute, cei trei se hotărâră să întreprindă o astfel de călătorie. Poate că această nouă expediţie avea să stabilească în sfârşit cursul fluviului venezuelean, admiţând că nu fusese definitiv stabilit de ultimii exploratori.

Dealtfel, nu era vorba decât să urce în susul apei până la târguşorul San-Fernando, la cotul unde Guaviare şi Atabapo îşi varsă apele la câţiva kilometri unul de altul. Când se va constata că nici unul nici altul nu era, nu putea fi decât un simplu afluent, va trebui să se dea dreptate domnului Miguel şi să se confirme starea civilă a fluviului Orinoco de care nişte râuri nedemne aveau pretenţia să-l deposedeze.

Să nu vi se pară de mirare că această hotărâre luată în cursul unei discuţii furtunoase avea să facă imediat impresie. Să nu vi se pară de asemenea de mirare că a făcut vâlvă în cercurile savante din Ciudad-Bolivar şi că a pasionat curând toată republica Venezuela.

Există unele oraşe ca şi anumiţi oameni care, înainte de a avea un domiciliu stabil şi definitiv, ezită, tatonează. Aşa s-a întâmplat şi cu capitala provinciei Guiana, de la data apariţiei ei, în l576, pe malul drept al fluviului Orinoco. După ce s-a stabilit la gura râului Caroni cu numele de San-Tomi, a fost mutată peste zece ani cu cincisprezece leghe în aval. Arsă de englezi, aflaţi sub comanda celebrului Walter Raleigh, e transferată, în l764, la o sută cincizeci de kilometri în amonte, într-un loc unde lăţimea fluviului nu e mai mare de patru sute de stânjeni. De aici vine denumirea Angostura (Îngusta) primită atunci, căreia i s-a substituit în cele din urmă aceea de Ciudad-Bolivar.

Această capitală de provincie este situată la aproximativ o sută de leghe de delta Orinoco-ului, al cărui etiaj3, indicat de piedra del Midio, stâncă ce se înalţă în mijlocul curentului, variază considerabil, sub influenţa sezonului secetos, din ianuarie până în mai, sau sub aceea a sezonului ploios.

Acest oraş, care, după ultimul recensământ, are unsprezece-douăsprezece mii de locuitori, se întregeşte cu suburbia Soledad de pe malul stâng. Oraşul se întinde de la promenda Alameda până în cartierul „Câinele uscat”, denumire ciudată, de vreme ce, fiind situat în vale, acest cartier este expus mai mult ca oricare subitelor şi copioaselor umflări ale apelor Orinoco-ului. Strada principală – cu edificiile ei publice, cu magazine elegante, galerii acoperite, casele înşirate în flanc de-a lungul colinei şistoase care domină oraşul – aşezările rurale, presărate ici-colo, cu casele îngrămădite sub arbori ca un rond de flori, lacurile acelea specifice pe care le formează fluviul prin lărgirea lui în aval şi în amonte, mişcarea, animaţia din port, numeroasele nave cu pânze şi cu vapori, mărturii ale activităţii comerţului fluvial, însoţit de un important trafic practicat pe uscat, toate acestea îţi farmecă privirile.

Prin Soledad, până unde urmează să se întindă calea ferată, Ciudad-Bolivar va fi în curând legată de Caracas, capitala Venezuelei. Exporturile de piei de bovine şi de cerbi, de cafea, bumbac, indigo, cacao, tutun vor dobândi o nouă extindere, oricât de întins a şi devenit exportul în urma exploatării zăcămintelor de cuarţ aurifer descoperite în l840 în valea Yuruauri.

Aşadar vestea că cei trei savanţi, membri ai Societăţii de Geografie din Venezuela, urmau să plece pentru a rezolva problema fluviului Orinoco şi a celor doi afluenţi ai săi din sud-vest a avut un mare ecou în ţară. Bolivarienii sunt convingători, pasionaţi, înflăcăraţi. Ziarele intrară în acţiune luând partea susţinătorilor lui Atabapo, ai Guaviarei, ai lui Orinoco. Publicul se înflăcăra. Ai fi zis că aceste ape ameninţau să-şi schimbe albia, să părăsească teritoriul republicii, să emigreze în cine ştie ce alt stat al Lumii Noi, dacă nu li se făcea dreptate.

Oare călătoria aceasta în susul fluviului prezenta pericole serioase? Da, într-o oarecare măsură, pentru nişte călători siliţi să se mulţumească doar cu propriile lor posibilităţi. Dar, pentru a rezolva această problemă vitală, nu merita să facă guvernul unele sacrificii? Nu era oare o ocazie foarte indicată de a folosi corpul de armată auxiliar care putea să mobilizeze două sute cincizeci de oameni şi nu a reunit niciodată mai mult de o zecime? De ce să nu se pună la dispoziţia exploratorilor o companie a armatei permanente care întruneşte şase mii de soldaţi şi al cărei stat-major a avut aproape şapte mii de generali, fară a mai pune la socoteală ofiţerii superiori, după cum a stabilit Elisee Reclus, întotdeauna perfect documentat în privinţa acestor curiozităţi etnografice?

Dar domnii Miguel, Felipe şi Varinas nu aveau astfel de pretenţii. Ei călătoreau pe cont propriu, fară altă escortă decât a peonilor, a llaneros-ilor, marinarilor, călăuzelor care poposesc o vreme de-a lungul fluviului. Nu făceau decât ceea ce făcuseră înaintea lor şi alţi pionieri ai ştiinţei. Dealtfel, nici nu trebuiau să treacă de târguşorul San-Fernando, situat la confluenţa râurilor Atabapo şi Guaviare. Şi, în principiu, numai în zona străbătută de cursul superior al râului aveai mai degrabă a te teme de atacul indienilor, al triburilor independente, atât de greu de stăpânit.

Nu încape îndoială că în aval de San-Fernando, către gura râului Meta, pe malul celălalt, nu-i deloc plăcut să te întâlneşti cu niscaiva guahibos, încă refractari regulilor impuse de societate, sau cu acei quivas a căror vestită adversitate a fost pe deplin confirmată de atentatele lor din Columbia, înainte de a fi transportaţi pe malurile Orinoco-ului.

De asemenea, la Ciudad-Bolivar existau oarecare temeri în privinţa sorţii a doi francezi plecaţi de aproape o lună. După ce au urcat în susul fluviului şi au depăşit confluenţa cu Meta, nu se mai ştia nimic de călătorii aceia care se aventuraseră să străbată ţinutul locuit de quivas şi guahibos.

E adevărat că partea superioară a fluviului Orinoco, dealtfel mai puţin cunoscută, scutită, din pricina depărtării, chiar şi de acţiunile autorităţilor venezuelene, fără nici un fel de comerţ, lăsată la discreţia unor bande nomade de indigeni, este cu mult mai de temut. În realitate, indienii stabili din vestul şi din nordul marelui fluviu au obiceiuri destul de blânde, cultivă pământul, dar lucrurile nu stau chiar aşa şi cu cei care trăiesc în mijlocul savanelor din departamentul Orinoco.

Pe scurt, pentru a reveni la domnul Miguel şi la cei doi colegi ai săi, nu era vorba să se aventureze în ţinuturile acelea îndepărtate dominate de masivul Roraima. Totuşi, dacă ar fi fost în interesul ştiinţei geografiei, n-ar fi ezitat să urce până la izvoarele fluviului Orinoco ori, desigur, ale râurilor Guaviare şi Atabapo. Prietenii lor nădăjduiau totuşi – pe bună dreptate – că problema originii fluviului va fi rezolvată la confluenţa celor trei ape curgătoare. Dealtfel, părerea generala era că rezultatul va fi în favoarea acelui Orinoco care, după ce primea trei sute de afluenţi şi parcurgea două mii cinci sute de kilometri, se vărsa printr-un păienjeniş de cincizeci de braţe în oceanul Atlantic.