II SERGENTUL MARTIAL Şl NEPOTUL SĂU.

Plecarea acestui trio de geografi – un trio care nu izbutea deloc să se pună de acord – a fost fixată pentru ziua de l2 august, în plin sezon ploios.

În ajunul acelei zile, doi călători, care trăseseră la un hotel din Ciudad-Bolivar, stăteau de vorbă pe la ora opt seara în camera unuia dintre ei. O briză uşoară, răcoroasă, pătrundea pe fereastra care dădea spre promenada Alameda. Cel mai tânăr tocmai se ridicase în picioare şi îi spunea celuilalt în limba franceză:

— Crede-mă, dragă Martial. Şi acum, înainte de a le duce la culcare, îţi amintesc pentru ultima oară tot ce am hotărât între noi înainte de a pleca.

— Cum doriţi, Jean…

— Poftim! izbucni Jean, îţi uiţi rolul chiar de la primele cuvinte.

— Rolul…?

— Desigur… De ce nu mă tutuieşti?

— Aşa-i!… A dracului de tutuiala!… Nu vă miraţi… Nu!… Nu te mira, lipsa de obişnuinţă…

— Lipsa de obişnuinţă, sărmane sergent!… Aşa crezi?… Iată, a trecut o lună de când am părăsit Franţa şi tot timpul cât am făcut drumul de la Saint-Nazaire la Caracas m-ai tutuit.

— Într-adevăr, aşa e, răspunse sergentul Martial.

— Şi acum, când am ajuns la Bolivar, adică în locul de unde începe călătoria care ne va prilejui atâta bucurie… ori poate atâta deziluzie… atâta durere…

Jean rostise aceste cuvinte adânc emoţionat. I se umflase pieptul, ochii i se umeziseră. Se stăpâni totuşi văzând îngrijorarea care se întipărise pe faţa aspră a sergentului Martial.

Continuă,aşadar, surâzând, pe un ton blând:

— Da… acum, când am ajuns la Bolivar, ţi se întâmplă să uiţi că îmi eşti unchi, iar eu îţi sunt nepot…

— Mare dobitoc mai sunt! răspunse sergentul Martial, plesnindu-se tare cu palma peste frunte.

— Nu… dar te emoţionezi şi, în loc ca tu să-mi porţi de grijă, va trebui… Vezi, dragă Martial, nu se obişnuieşte ca un nepot să fie tutuit de unchiul său…?

— Ba aşa-i obiceiul.

— Şi apoi, de când ne-am îmbarcat, nu ţi-am dat eu personal exemplu, zicându-ţi tu…?

— Da… şi totuşi… n-ai început-o de prea…

— Mic… îl întrerupse Jean, accentuând acest cuvânt.

— Da… mic… mic! repetă sergentul Martial, a cărui privire se imblânzea în timp ce se uita fix la pretinsul său nepot.

— Şi nu uita, continuă Jean, că „mic” se spune în spaniolă pequeno.

— Pequeno, repetă sergentul Martial. Bine, cuvântul acesta… îl ştiu, şi încă vreo cincizeci… mai multe nu, deşi am fost cum nu se poate mai atent.

— Of, cap tare! zise Jean. Oare nu te-am pus în fiecare zi, cât am străbătut oceanul cu Pereire, să-ţi spui pe de rost lecţia zilnică de spaniolă…?

— Ce vrei, Jean?… E îngrozitor pentru un oştean bătrân, de vârsta mea, care a vorbit toată viaţa franceza, să înveţe păsăreasca asta a andaluzilor!… Crede-mă, e un adevărat chin pentru mine să mă spaniolizez, cum se zice…

— Ai să te înveţi, dragă Martial.

— M-am şi învăţat cu cele cincizeci de cuvinte de care am pomenit. Ştiu să cer de mâncare: „Deme usted algo de corner”; de băut: „Deme usted de beber”; de dormit: „Deme usted una cama”; pe unde să mă duc: „Enseneme usted el camino”; cât costă: „Cuanto vale esto?” Şi ştiu să spun şi mulţumesc: „Gracias!” şi bună ziua: „Buenos dias”, şi bună seara: „Buenas noches”, şi ce mai faci: „Como esta usted?”. Şi sunt în stare să înjur ca un aragonez ori ca un castillian… Carambi de carambo de caramba…

— Bine… bine!… exclamă Jean roşind puţin. Nu eu te-am învăţat înjurăturile astea şi ai face bine să nu le foloseşti întruna…

— Ce vrei, Jean?… Un vechi obicei de subofiţer!… Toată viaţa am zbierat nume de soldaţi şi am tunat şi am fulgerat… chiar o discuţie, când nu o piperezi cu câte o vorbă mai tare, mi se pare fară farmec! Ce-mi place de asemenea în ciripeala aceasta spaniolă pe care tu o vorbeşti ca o senora…

— Ei, ce-ţi place, Martial…?

— Fireşte… desigur!… îmi place că în ciripeala asta sunt înjurături din belşug… aproape tot atât de multe ca şi cuvinte…

— Şi pe acestea, fară îndoială, le-ai învăţat cel mai uşor.

— Recunosc, Jean, dar colonelul de Kermor, pe vremea când luptam sub ordinele lui, nu m-ar fi certat că am tunat şi am fulgerat la Brest!

Când fu rostit numele colonelului de Kermor, faţa expresivă a tânărului îşi schimbă trăsăturile, iar în ochii sergentului Martial licăriră lacrimi.

— Vezi, Jean, continuă el, dacă Dumnezeu ar fi venit şi mi-ar fi spus: „Sergent, peste o oră vei strânge mâna colonelului tău, dar, la două minute după aceea, te voi trăsni”, i-aş fi răspuns: „Bine, doamne… pregăteşte-ţi trăsnetul şi ţinteşte drept în inimă!”

Jean se apropie de bătrânul soldat, îi şterse lacrimile şi-l privi înduioşat. Era un om bun, simplu şi sincer, în stare de cel mai mare devotament. Sergentul îl atrase la piept şi-l îmbrăţişa.

— Nu trebuie să mă iubeşti atât, îi spuse Jean cu blândeţe.

— Se poate altfel…?

— Se poate… şi e necesar… cel puţin de faţă cu alţii, când suntem observaţi…

— Dar când nu suntem observaţi…

— Poţi să te porţi cu mai multă duioşie, dar cu toată precauţia.

— Va fi greu!

— Nimic nu e greu dacă e absolut necesar. Nu uita cine sunt, un nepot cu care unchiul trebuie să fie sever…

— Sever! izbucni sergentul Martial, ridicând spre cer mâinile lui mari.

— Da… un nepot pe care ai fost silit să-l iei cu tine la drum… pentru că nu era chip să-l laşi singur acasă… de teamă să nu facă cine ştie ce prostie…

— Prostie!

— Un nepot pe care vrei să-l faci un soldat ca tine…

— Un soldat!

— Da… Un soldat… pe care trebuie să-l creşti cu asprime şi să nu-l scuteşti de pedeapsă, când o merită…

— Şi dacă nu o merită…?

— O va merita, răspunse Jean zâmbind, fiindcă e un recrut netrebnic…

— Un recrut netrebnic…!

— Şi după ce-i vei da o lecţie în public…

— Îi voi cere iertare în particular! exclamă sergentul Martial.

— Cum vei vrea, bunul meu tovarăş, cu condiţia să nu fim văzuţi de nimeni!

Sergentul Martial îşi îmbrăţişa nepotul, după ce spuse că nici o persoană indiscretă n-ar putea să-i vadă în camera aceea bine închisă a hotelului.

— Şi acum, prietene, zise Jean, a venit vremea să ne culcăm. Du-te alături, în camera ta, iar eu mă voi încuia într-a mea.

— Vrei să stau de pază peste noapte la uşa ta?… întrebă sergentul Martial.

— N-are rost… nu-i nici o primejdie…

— Desigur, dar…

— Dacă mă răsfeţi aşa încă de la început, îţi vei juca destul de rău rolul de unchi feroce…

— Feroce!… Pot eu să fiu feroce cu tine…?

— Trebuie… pentru a evita orice bănuială.

— Dar… Jean, de ce ai vrut să vii cu mine?

— Pentru că trebuia.

— De ce n-ai rămas acasă… acolo… la Chantenay… sau la Nantes…?

— Pentru că datoria mea era să plec.

— Oare n-aş fi putut să fac singur călătoria asta…?

— Nu.

— Meseria mea e să înfrunt primejdiile!… N-am făcut decât aşa ceva toată viaţa!… Şi apoi, primejdiile nu înseamnă pentru mine ce vor însemna pentru tine…

— De aceea am ţinut să devin nepotul tău, unchiule.

— Ah, dacă i-am fi putut cere sfatul colonelului!… izbucni sergentul Martial.

— Cum?… zise Jean a cărui frunte se adumbri.

— Nu… era imposibil!… Dar, după ce vom primi la San-Fernando informaţii precise, dacă vom avea parte să-l revedem, ce va zice…?

— Îi va mulţumi fostului său sergent că mi-a ascultat rugămintea, că m-a lăsat să întreprind această călătorie!… Te va strânge în braţe şi-ţi va spune că ţi-ai făcut datoria aşa cum mi-am făcut-o şi eu pe a mea!

— În sfârşit… în sfârşit… exclamă sergentul Martial, m-ai sucit şi m-ai învârtit cum ai vrut tu.

— E în ordine, de vreme ce tu îmi eşti unchi şi un unchi trebuie întotdeauna să-şi asculte nepotul… dar nu de faţă cu alţii!

— Nu… nu de faţă cu alţii… Acesta-i consemnul!

— Ei, şi acum, dragă Martial, du-te la culcare şi dormi bine. Mâine trebuie să ne îmbarcăm dis-de-dimineaţă pe nava de pe Orinoco şi nu ne e îngăduit să ajungem după ce a plecat.

— Bună seara, Jean.

— Noapte bună, prietene, singurul meu prieten! Pe mâine, şi Dumnezeu să ne ajute.

Sergentul Martial se îndreptă spre uşă, o deschise, o închise cu grijă, se convinse că Jean a răsucit cheia şi a tras zăvorul. Câteva clipe rămase nemişcat, cu urechea lipită de tăblia uşii. Îl auzi pe Jean cum, înainte de a se urca în pat, îşi făcu rugăciunea; murmurul ajungea până la el. Apoi, după ce nu mai avu nici o îndoială că tânărul s-a culcat, intră în camera lui şi singura rugăciune – personală – fu aceea de a spune, dându-şi cu pumnul în cap:

— Da!… Dumnezeu să ne ajute, că, oricum, e al naibii de greu.

Cine erau cei doi francezi?… De unde veneau ei?… Din ce cauză porniseră spre Venezuela?… De ce luaseră hotărârea să se dea drept unchi şi nepot?… În ce scop voiau să se îmbarce pe una din navele de pe Orinoco şi până unde aveau să urce pe marele fluviu…?

Deocamdată e imposibil să se răspundă limpede la aceste numeroase întrebări. Răspunsul îl va da fără îndoială viitorul, căci, în realitate, el singur o poate face.

Totuşi, iată ce ne e îngăduit să deducem în urma conversaţiei relatate mai înainte.

Erau doi francezi, doi bretoni din Nantes. Asupra originii lor nu exista nici o îndoială, dar nu se ştie ce legături îi uneau şi cu atât mai puţin care era situaţia unuia faţă de celălalt. Apoi, mai presus de toate, cine era colonelul de Kermor, al cărui nume îl pomeneau adesea şi le provoca o adâncă emoţie.

În orice caz, tânărul nu părea să aibă mai mult de şaisprezece, şaptesprezece ani. Era de statură mijlocie şi făcea impresia că are o constituţie robustă pentru vârsta lui. Faţa îi era puţin aspră, chiar tristă când se lăsa în voia gândurilor; dar avea o fizionomie încântătoare, privirea ochilor blândă, gura surâzătoare, dinţi mici şi albi, obraji rumeni, destul de bronzaţi dealtfel de aerul tare din timpul ultimelor sale călătorii.

Celălalt francez – om de aproape şaizeci de ani – era prototipul sergentului, al veşnicului ostaş de pe vremuri care stătea sub arme atât cât îi permitea limita de vârstă. Ieşind la pensie ca subofiţer, a slujit sub comanda colonelului de Kermor. căruia i-a salvat chiar viaţa pe câmpul de luptă în timpul războiului celui de al doilea imperiu care a pus capăt dezastrului din l870-l87l. Era unul dintre bătrânii aceia cumsecade care rămân în casa fostului lor comandant, devotaţi şi bombănitori, care devin factotum în familia respectivă, care-i văd pe copii crescând, dacă nu-i cresc chiar ei, care-i răsfaţă, orice s-ar zice, care le dau primele lecţii de echitaţie, ţinându-i călare pe genunchi, şi primele lecţii de muzică, învăţându-i melodiile fanfarei regimentului.

Sergentul Martial, în ciuda celor şaizeci de ani ai săi, era încă ţeapăn şi viguros. Călit, oţelit pentru meseria lui de ostaş pe care nu-l doboară nici frigul, nici căldura, el nu se cocea nici în Senegal şi nu degera nici în Rusia. Avea o constituţie solidă şi curajul lui făcea faţă oricărei încercări. Nu-i era frică de nimeni şi de nimic, poate doar de el însuşi, fiindcă se temea de primul său impuls. Înalt, dar slab, membrele lui nu-şi pierduseră deloc forţa şi, cu toată vârsta pe care o avea, îşi păstrase rigiditatea militară. Bombănea întruna, era o cătană bătrână, e drept! Dar, în fond, ce caracter minunat, ce inimă extraordinară, ce n-ar fi făcut el pentru cei pe care îi iubea! Dealtfel, se pare că aceştia nu erau decât doi pe lume, colonelul de Kermor şi Jean, faţă de care s-a învoit să-i devină unchi.

Apoi, cu câtă atenţie meticuloasă îl supraveghea pe tânăr! Cum îl îngrijea, deşi hotărâseră să se poarte foarte sever cu el! De ce adoptase asprimea nefirească, de ce juca un rol care îi displăcea, nu se cădea să-l întrebi însă. Ce priviri furioase ţi-ar fi aruncat! Ce răspunsuri necuviincioase ai fi primit! În sfârşit, cu câtă delicateţe ai fi fost „trimis la plimbare”!

Aşa s-au petrecut lucrurile în timpul traversării oceanului, al trecerii din Europa în noul continent. Doi pasageri de pe Pereire care au vrut să se apropie de Jean, să-i vorbească, să-i facă unele mici servicii, atât de obişnuite la bord, care păreau să se intereseze de tânărul tratat cu duritate de unchiul posac şi puţin sociabil au fost puşi imediat la punct şi poftiţi să nu reînceapă!

Nepotul era îmbrăcat într-un simplu costum de voiaj, cu croială largă, de-i fluturau şi haina şi pantalonii, purta pe cap, peste părul tuns scurt, o cască albă de stofă, iar în picioare cizme cu talpa groasă; în schimb unchiul era înfăşurat într-o tunică lungă. Nu era o uniformă, dar amintea ţinuta militară. Nu-i lipseau decât galoanele şi epoleţii. Sergentul Martial nu putea fi nicidecum convins că erau mai indicate hainele largi, adaptate climatului din Venezuela şi că, în consecinţă, ar fi trebuit să le prefere. La capelă renunţase numai fiindcă îl obligase Jean să poarte cască de pânză albă, asemănătoare cu a lui, întrucât fereşte mai bine decât orice de dogoarea soarelui.

Sergentul Martial se supusese doar ordinului. Fiindcă „puţin îi păsa lui de soare!” când avea capul acoperit de păr aspru, tăiat scurt, iar craniul din tablă de oţel.

E de la sine înţeles că valizele unchiului şi ale nepotului, fară să fie stânjenitoare, conţineau de fapt tot ce e necesar într-o astfel de călătorie – îmbrăcăminte de schimb, lenjerie, ustensile de toaletă, încălţăminte, ţinând seama că în drum nu puteau să reînnoiască nimic. Aveau pături pentru dormit, ca şi arme şi muniţii în cantităţi suficiente, o pereche de revolvere pentru tânăr, alta pentru sergentul Martial – fară să mai punem la socoteală o carabină care, fiind foarte buni trăgători, îşi ziceau că le va fi de mare folos la nevoie.

La nevoie?… Primejdiile sunt aşadar atât de mari când străbaţi ţinutul Orinoco şi e bine să fii mereu gata de apărare, ca în ţinuturile Africii centrale?… Oare malurile fluviului şi împrejurimile lor sunt neîncetat bântuite de bandiţi jefuitori, ucigaşi, antropofagi?… Da şi nu.

După cum reieşea din conversaţia domnilor Miguel, Felipe şi Varinas, partea inferioasă a fluviului Orinoco, de la Ciudad-Bolivar la vărsarea râului Apure nu prezenta nici o primejdie. Partea mijlocie, între gura acestuia şi San-Fernando de Atabapo, impunea unele precauţii, mai ales din pricina indienilor quivas. În ceea ce privea cursul superior, nu exista nici o siguranţă, fiindcă triburile din partea locului nu fuseseră încă civilizate.

Dar, după cum se ştie, intenţia domnului Miguel şi a colegilor săi era să nu depăşească târguşorul San-Fernando. Oare sergentul Martial şi nepotul său aveau să meargă mai departe?… Ţinta călătoriei lor nu se afla dincolo de acest târguşor?… Împrejurări neprevăzute nu aveau să-l ducă până la izvoarele fluviului Orinoco?… Nimeni nu era în măsură să ştie şi nu ştiau nici chiar ei înşişi.

Sigur era doar că colonelul de Kermor părăsise Franţa de paisprezece ani, îndreptându-se spre Venezuela. Ce făcea acolo, ce se întâmplase cu el, în urma căror împrejurări se hotarâse să se expatrieze, fără să-l prevină măcar pe vechiul lui tovarăş de arme, se va afla oare de-a lungul acestei povestiri? Din conversaţia dintre sergentul Martial şi tânăr nu se putea alege nimic precis în această privinţă.

Iată ce întreprinseseră cei doi:

Înainte cu trei săptămâni, după ce-şi părăsiseră casa din Chantenay de lângă Nantes, se îmbarcaseră la Saint-Nazaire pe Pereire, un pachebot al Companiei transatlantice, cu destinaţia Antile. De acolo o altă navă i-a transportat la La Guayra, portul din Caracas. Apoi, în câteva ore au ajuns cu trenul în capitala Venezuelei.

La Caracas n-au zăbovit decât o săptămână. Dar n-au folosit acest timp pentru a vizita oraşul, care, fără a fi ciudat, era cel puţin pitoresc, deoarece din părţile lui cele mai joase până la cele mai înalte era o diferenţă de altitudine mai mare de o mie de metri. Abia şi-au găsit timp să se urce pe colina Calvarului de unde privirea cuprinde totalitatea caselor construite din material uşor pentru a evita primejdiile cutremurelor de pământ – ca acela din l8l2 când au pierit douăsprezece mii de persoane.

Totuşi Caracas are parcuri frumoase, cu pâlcuri de arbori veşnic verzi, câteva edificii publice admirabile, un palat prezidenţial, o catedrală a cărei arhitectură impresionează plăcut, terase care par să domine splendida mare a Antilelor şi, în sfârşit, te cucereşte prin animaţia caracteristică unui mare oraş de peste o sută de mii de locuitori.

Toate acestea nu-i abătură însă nici o clipă pe sergentul Martial şi pe nepotul său de la ceea ce veniseră să întreprindă acolo. Nu se ocupară timp de opt zile decât să strângă informaţii în legătură cu călătoria pe care urmau să o facă şi care avea poate să-i ducă până în cele mai îndepărtate şi aproape necunoscute regiuni ale republicii Venezuela. Indicaţiile primite erau destul de incerte, dar sperau să le completeze la San-Fernando. De acolo Jean era hotărât să-şi continue cercetările oricât de departe va fi nevoie, chiar şi pe meleagurile atât de periculoase străbătute de cursul superior al fluviului Orinoco.

Şi dacă atunci sergentul Martial ar fi vrut să-şi arate autoritatea, dacă ar fi încercat să-l împiedice să se expună primejdiilor unei astfel de campanii, s-ar fi izbit – bătrânul soldat o ştia prea bine – de tenacitatea cu adevărat extraordinară pentru un băiat de vârsta lui, de o voinţă pe care nimic nu o putea frânge, şi avea să cedeze, pentru că trebuia să cedeze…

De aceea cei doi francezi sosiţi în ajun la Ciudad-Bolivar urmau să plece de dimineaţă cu un vapor care circula pe Orinoco inferior.

„Să ne ajute Dumnezeu, spusese Jean… Da… să ne ajute… la dus, ca şi la întors!”