XV SAN-FERNANDO.

Atabapo şi Guaviare, în locul unde se varsă în Orinoco – să acceptăm această ipoteză până se vor produce dovezi mai amănunţite – sunt despărţite de un fel de peninsulă. Albiile celor doi afluenţi mărginesc această peninsulă, primul la est, al doilea la vest, iar capul ei se îndreaptă spre nord.

Acolo se profilează răspântia pe care domnul Reclus o numeşte pe bună dreptate „adevăratul centru hidrografic al întregului ţinut cuprins între Antile şi Amazon”.

San-Fernando e aşezat pe malul vestic al peninsulei, mărginit totodată de malul drept al râului Atabapo. Acest afluent se varsă oare direct în Orinoco, ori poate nu-i decât un braţ al Guaviarei?… E o problemă încă deschisă, pe care noile dispute şi studii ale domnilor Miguel, Varinas şi Felipe vor ajunge poate să o elucideze.

Târguşorul, întemeiat în l757 de Solano, este situat la o altitudine de două sute treizeci şi şapte de metri. Dacă vreun târguşor putea spera pe bună dreptate să dobândească o mare importanţă în viitor, acesta era fără îndoială San-Fernando. Cinci căi navigabile se ramificau în jurul acestui punct geografic: Atabapo ducea în Brazilia, trecând prin Gavita, peste bazinul lui rio Negro şi acel al Amazonului. Orinoco superior ducea către regiunile estice ale Venezuelei, iar Orinoco mijlociu către regiunile nordice; Yrinida făcea legătura cu ţinuturile din sud-vest; Guaviare curge pe teritoriul Columbiei.

Dar, cu toate că San-Fernando radiază ca o stea în această provincie, se pare că n-a profitat încă de radiaţia lui – cel puţin în ceea ce-l priveşte. În l887, pe vremea când domnul Chaffanjon a poposit acolo, înainte de a întreprinde expediţia la izvoarele fluviului Orinoco, nu era decât un sat mare. Fără îndoială, după şapte ani, casele s-au înmulţit, populaţia a crescut, dar nu în prea mare măsură.

San-Fernando are cel mult cinci, şase sute de locuitori. Aceştia lucrează la construirea bărcilor care se folosesc la navigarea în respectiva răspântie, fac negoţ cu cauciuc şi cu fructe, mai ales cu acelea ale palmierului piriguao.

Din acest sat a pornit în l882 doctorul Crevaux, însoţit de domnul Lejeanne, în susul râului Guaviare – explorare care avea să mai adauge o victimă la necrologia descoperitorilor moderni.

Populaţia din San-Fernando e alcătuită din câteva familii de albi, din negri şi din indieni, aceştia făcând parte, în majoritate, din tribul banivas. Autoritatea Preşedintelui Republicii şi a Congresului o reprezintă un guvernator, care nu dispune decât de un număr foarte mic de soldaţi. Această trupă e folosită mai ales pentru menţinerea ordinei în ţinut şi pentru rechiziţionarea de oameni când se impune să fie puse la punct bandele care bântuie pe malurile fluviului Orinoco şi ale afluenţilor lui.

Dintre seminţiile autohtone din Venezuela, indienii banivas merită toată atenţia. Au corpul vânjos, membrele bine legate, o fizionomie care denotă inteligenţă, faţa fără zbârcituri, sângele pulsează din belşug pe sub pielea lor roşcată, iar ochii înflăcăraţi le sunt puţin oblici. Au şi multe calităţi morale. Sunt iscusiţi, fie că exercită meseria de luntraşi, fie că fac hamace sau împletesc espilla, folosită la remorcarea ambarcaţiilor. Bunătatea şi cinstea acestor indieni îi fac pe călători să apeleze la serviciile lor. Sunt pescari, vânători, se pricep la cultivarea şi recoltarea cauciucului. Sunt şi ei superstiţioşi?… Nu, dacă îi comparăm cu piaroas. Au îmbrăţişat religia catolică, la care i-au convertit misionarii, dar o îmbină câteodată cu practici locale, greu de dezrădăcinat.

Deşi locuinţele din San-Fernando nu se pot numi decât colibe, există printre ele unele care oferă un anumit confort.

Domnii Miguel, Felipe şi Varinas fură găzduiţi de guvernator. Acest înalt personaj ţinea să-i aibă ca oaspeţi pe cei trei oameni de vază din Ciudad-Bolivar. Era aşadar probabil că locuinţa Excelenţei Sale urma să se umple de izbucnirile unei discuţii care aveau să o facă aproape de nelocuit. Totuşi domnul Miguel şi colegii săi nu ajunseseră încă acolo. Înainte de a se avânta în discuţii, dacă voiau să aibă un caracter serios, se cerea să se ducă la faţa locului, să facă observaţii, să constate, să verifice argumentele pro şi contra. Problema impunea aşadar o examinare minuţioasă a gurilor celor trei fluvii, lungi popasuri la confluenţa lui Atabapo şi a lui Guaviare, poate chiar o explorare efectivă a cursurilor lor pe câţiva kilometri. Deocamdată apărătorii acestor afluenţi trebuiau să se odihnească după o călătorie obositoare de mai mult de şase săptămâni pe cursul inferior şi cel mijlociu al fluviului Orinoco.

Sergentul Martial şi Jean de Kermor trăseseră la un fel de hotel acceptabil, din apropierea portului, şi aşteptau ca noi informaţii să le dea prilejul de a întreprinde cercetări într-o direcţie sau alta.

Jacques Helloch şi Germain Paterne preferară să nu-şi părăsească piroga. Obişnuiţi cu această locuinţă plutitoare, se socoteau mai bine instalaţi ca oriunde. Moriche îi adusese la San-Fernando. Moriche avea să-i ducă înapoi la Caicara, când misiunea lor ştiinţifică avea să fie împlinită.

Se înţelege de la sine că de îndată ce furiosul chubasco a încetat, marinarii s-au grăbit să aducă cele trei pirogi în port la San-Fernando. Până seara au şi isprăvit treaba, fiindcă furtunile acestea se domolesc de obicei după două, trei ore. Pirogile, desigur, suferiseră lovituri când traversaseră fluviul şi, întrucâtva, şi când eşuaseră pe plajă. E drept însă că, nefiind izbite de stânci, avariile nu erau grave şi puteau fi repede reparate. Dealtfel, nici Maripare, nici Moriche nu se grăbeau, de vreme ce călătorii lor poposeau la San-Fernando. Oare la fel stăteau lucrurile cu Gallinetta?… Numai împrejurările aveau să hotărască, fiindcă Jean, dacă dădea de urma colonelului de Kermor, intenţiona să-şi continue drumul fără să piardă o zi.

Dealtfel, tovarăşii lui de drum, care arătau un viu interes acţiunii pe care o întreprindea, aveau să-şi unească eforturile pentru a obţine noi informaţii. Prin domnul Miguel şi colegii săi, ajutorul guvernatorului din San-Fernando era asigurat, şi nimeni n-ar fi putut întreprinde o cercetare mai serioasă decât el. În ceea ce-i privea, Jacques Helloch şi Germain Paterne ar fi făcut imposibilul pentru a-l ajuta pe compatriotul lor. Ei erau înarmaţi cu o scrisoare de recomandare către un locuitor al târguşorului, foarte binevoitor, alb de origine, domnul Mirabal, pe atunci în vârstă de şaizeci şi opt de ani, despre care domnul Chaffanjon vorbeşte cu vie recunoştinţă în relatarea expediţiei sale la izvoarele fluviului Orinoco. Cei doi francezi, sau mai degrabă patru, aveau să fie cât se poate de bine primiţi de familia aceea onestă, afectuoasă şi îndatoritoare.

Totuşi, înainte de a povesti ce demersuri s-au făcut de îndată ce au sosit călătorii la San-Fernando, se cere să spunem cum s-a desfăşurat drumul lor până în târguşor, după naufragiul pirogilor.

Cum se ştie, sergentul Martial îl ducea pe Jean în braţe, domnii Varinas, Felipe şi Miguel mergeau înainte, urmaţi de Jacques Helloch şi de Germain Paterne, care îi asigurase că tânărul, după o odihnă bună de o noapte, îşi va recăpăta toate puterile. Avusese precauţia să-şi ia cu el trusa de medicamente aşa că de îngrijire în orice caz nu avea să ducă lipsă Jean. E drept că, pe cât de neplăcut, pe atât de neînţeles, sergentul Martial nu înceta să-l ţină pe Germain Paterne la distanţă, iar când acesta dădea să se apropie, mormăia:

— E bine… e bine!… Nepotul meu respiră ca dumneata şi ca mine… şi n-o să ducem lipsă de nimic de îndată ce Gallinetta va fi în port…

— Peste câteva ore, zise Jacques Helloch care ştia de la Valdez şi de la Parchal că pirogile vor ajunge înainte de a se înnopta.

— Foarte bine, replică sergentul Martial, numai să găsim un pat bun la San-Fernando… Ah, da… domnule Helloch… vă mulţumesc că l-aţi salvat pe copil!

Fără îndoială socotise că îi datora barem aceste foarte simple şi foarte puţine cuvinte de mulţumire; dar pe ce ton ciudat le rosti şi ce privire bănuitoare îi aruncă lui Jacques Helloch… Acesta, drept răspuns, înclină doar capul şi rămase cu câţiva paşi mai în urmă.

Aşa ajunseră „naufragiaţii” în târguşor, unde, îndrumat de domnul Miguel, sergentul Martial putu să reţină două camere, dintre care, într-una, Jean avea să se instaleze mai bine decât sub ruful Gallinettei.

Germain Paterne veni de mai multe ori în cursul serii – fără să fie însoţit de prietenul său – să se intereseze de starea tânărului. Drept răspuns, era asigurat că totul mergea cât se poate de bine şi că nu aveau nevoie de ajutorul lui, pentru care îi mulţumeau.

Într-adevăr, aşa era, tânărul de Kermor se odihnea în linişte şi, de îndată ce piroga legă parâmele în port, Valdez aduse o valiză cu îmbrăcăminte pe care sergentul Martial o pregăti pentru a doua zi.

Şi, efectiv, în dimineaţa următoare, când Germain Paterne se prezentă în dubla sa calitate de medic şi de prieten, Jean, care îşi revenise după oboseala din ajun, îl primi, în ciuda bombănelilor unchiului său, cât se poate mai bine, numai ca prieten, plin de recunoştinţă pentru ajutorul dat.

— Doar v-am spus că nu-i nici o primejdie, domnule… mai declară încă o dată sergentul Martial.

— Ai dreptate, domnule sergent, dar s-ar fi putut să fie grav, şi apoi, fără prietenul meu Jacques…

— Îi datorez viaţa domnului Helloch, zise Jean, şi când îl voi vedea… nici nu ştiu cum aş putea să-i exprim…

— Nu şi-a făcut decât datoria, răspunse Germain Paterne, şi chiar dacă n-aţi fi fost compatriotul nostru…

— Bine… bine… bombăni sergentul Martial, şi când o să-l întâlnim pe domnul Helloch…?

Nu-l întâlniră – cel puţin în cursul dimineţii. Avea aşadar intenţia să se ţină deoparte?… Îl dezgusta să pară că aleargă după mulţumirile pe care le merita comportarea sa?… Singurul lucru sigur este că rămase la bordul pirogii Moriche, foarte îngândurat, foarte tăcut şi Germain Paterne, după ce îi dădu veşti despre tânărul Jean, nu reuşi să-l facă să spună nici două vorbe.

Totuşi Jacques Helloch şi Jean se revăzură după-amiază. Jacques puţin stânjenit – sergentul Martial îşi muşcă mustaţa când observă – cuprinse mâna care-i fusese întinsă, dar n-o strânse ca de obicei.

Întâlnirea a avut loc la domnul Mirabal. Jacques Helloch venise cu scrisoarea de recomandare adresată admirabilului bătrân. Sergentul Martial şi Jean se gândiseră, pe de altă parte, să-l viziteze, pentru a obţine informaţii referitoare la colonelul de Kermor.

Domnul Mirabal nu ascunse deloc francezilor care îi erau recomandaţi şi celor care îi cereau recomandări cât era de bucuros să-i primească. Le spuse că le stă cu totul la dispoziţie şi că nu va precupeţi nimic pentru a le fi de folos. Simpatia pe care o resimţea pentru călătorii aceştia, a căror limbă o vorbea, reieşea din atitudinea lui, din cuvintele lui, din zelul cu care îi informa despre orice. Îl văzuse pe doctorul Crevaux când trecuse pe acolo… îşi amintea de domnul Chaffanjon şi era fericit că îi fusese de ajutor… îi va ajuta nu mai puţin pe Jacques Helloch şi Germain Paterne… pe sergentul Martial şi pe nepotul său, care se puteau bizui pe el în orice împrejurare.

Tânărul îi făcu atunci cunoscut motivul care îl determinase să plece în Venezuela, ceea ce spori simpatia ce i-o inspira domnului Mirabal. În primul rând se punea întrebarea dacă îşi amintea bătrânul că, în urmă cu paisprezece ani, colonelul de Kermor poposise în târguşorul San-Fernando…

Răspunsul nu era deloc de natură să-l mulţumească pe tânăr. Scrutându-şi memoria, domnul Mirabal nu-şi aminti nimic referitor la prezenţa unui colonel cu acest nume la San-Fernando.

O tristeţe profundă se întipări pe faţa lui Jean şi câteva lacrimi îi picurară din ochi.

— Domnule Mirabal, întrebă atunci Jacques Helloch, sunteţi de multă vreme aici…?

— De peste patruzeci de ani, domnule Helloch, răspunse bătrânul, şi n-am lipsit din San-Fernando decât rareori şi pentru puţin timp. Dacă un călător de talia colonelului de Kermor ar fi poposit câteva zile aici, l-aş fi văzut cu siguranţă… aş fi intrat în legătură cu el… Târguşorul nostru nu este nici atât de mare, nici atât de populat ca un străin să nu atragă atenţia, şi aş fi fost informat de prezenţa lui…

— Dar… dacă ar fi vrut să rămână incognito…?

— E o întrebare la care nu pot să vă răspund, zise domnul Mirabal. Avea aşadar motive să o facă…?

— Domnule, spuse Jean, tatăl meu a părăsit Franţa de paisprezece ani şi prietenii lui n-au aflat că a plecat decât mult mai târziu… Unchiul meu… sergentul Martial… nu cunoştea nici măcar el proiectele tainice ale colonelului său…

— Nu, desigur, strigă bătrânul ostaş, fiindcă altfel aş fi ştiut eu să-l împiedic…!

— Dar dumneata, copile dragă?… întrebă domnul Mirabal.

— Eu nu locuiam în casa tatălui meu pe vremea aceea, răspunse Jean, nu fără oarecare şovăire. Mama şi cu mine eram în colonii… şi când ne întorceam în Franţa, a pierit într-un naufragiu… Eu… eu am fost salvat… şi peste câţiva ani, când m-am întors în Bretagne… tatăl meu nu mai era la Nantes… şi nu ştiu ce s-a întâmplat cu el…

În viaţa acestui tânăr exista desigur un mister pe care Jacques Helloch îl presimţise mai de mult. Dar cum nu era îndreptăţit să-l pătrundă, a fost întotdeauna extrem de discret. Ceea ce nu se putea pune la îndoială era că tatăl, colonelul de Kermor, nu se mai afla în ţară când a sosit fiul său şi că sergentul Martial, fie că făcea parte din familie sau nu, habar nu avea unde plecase.

— Şi totuşi, spuse domnul Mirabal, ai motive serioase, dragă copile, să crezi că tatăl dumitale a venit la San-Fernando…

— Nu numai serioase, domnule, dar şi incontestabile.

— Ce anume?

— O scrisoare scrisă de tatăl meu, semnată de el, datată la San-Fernando, a fost primită de un prieten de-al său în cursul anului l879.

— E într-adevăr o dovadă incontestabilă… numai că… adăugă domnul Mirabal, mai există un târguşor cu acelaşi nume în Venezuela, la est de Orinoco… San-Fernando de Apure…

— Scrisoarea era expediată din San-Fernando de Atabapo şi avea pe timbrul poştal imprimată data de l2 aprilie l879.

— Şi de ce nu ţi-ai pus imediat în aplicare planul, copile dragă…?

— Pentru că… unchiul meu şi cu mine… n-am aflat de această scrisoare decât acum trei luni… Prietenul căruia îi era adresată nu trebuia să vorbească despre ea nimănui… Abia după moartea lui ne-a dat-o familia… Ah, dacă n-aş fi fost atât de departe când s-a expatriat tatăl meu… n-ar mai fi plecat…

Domnul Mirabal, foarte emoţionat, îl îmbrăţişă călduros pe Jean. Ce ar fi putut să facă pentru a-i veni în ajutor?… Nu ştia… Totuşi un fapt era incontestabil, acela că o scrisoare fusese scrisă de colonelul de Kermor, că purta data de l2 aprilie l879 şi că o expediase din San-Fernando de Atabapo.

— Cu toate acestea, zise domnul Mirabal, nu-mi amintesc nimic… da… nimic… deşi în perioada aceea trebuie să fi fost cu siguranţă în San-Fernando…

— Cum! exclamă tânărul. Tatăl meu a trecut pe aici… fără îndoială că a poposit o vreme aici… şi să nu fi lăsat nici o urmă…?

Izbucni în plâns, ca şi cum i-ar fi năruit ultima speranţă afirmaţiile atât de categorice, atât de dezolante ale domnului Mirabal.

— Nu-ţi pierde nădejdea… Jean – de data aceasta nu mai spuse „dragă Jean!” – interveni Jacques Helloch, incapabil şi el să-şi stăpânească emoţia. Fără îndoială că tatăl dumitale, colonelul de Kermor, poate să fi venit la San-Fernando fără ca domnul Mirabal să fi prins de veste…

Bătrânul înălţă capul.

— Poate că l-au cunoscut alte persoane… continuă Jacques Helloch… Vom cerceta… vom întreba… Îţi repet… Jean… nu trebuie să te dai bătut…

Sergentul Martial tăcea… Se uita la tânăr… Parcă i-ar fi repetat ceea ce-i spusese de atâtea ori înainte de plecare: „Ai să vezi, sărmanul meu copil, că vom face în zadar călătoria!”

— În sfârşit, concluse domnul Mirabal, cum e posibil, la urma urmei, să nu fi aflat nimic de prezenţa colonelului de Kermor aici, am să cercetez… am să-i întreb pe locuitorii din San-Fernando… Şi eu – te asigur! – cred că nu trebuie să-ţi pierzi nădejdea… E neîndoios că tatăl dumitale a venit la San-Fernando. Dar călătorea sub adevăratul său nume?… Îşi declarase, în timpul călătoriei, calitatea de colonel…?

Da! Mai exista şi această ipoteză, admisibilă în fond, dar nu prea era de înţeles de ce colonelul şi-ar fi ascuns numele şi gradul.

— Poate că, zise Jacques Helloch, domnul de Kermor a vrut să treacă prin San-Fernando fără să fie cunoscut.

— Ce interes avea?… întrebă domnul Mirabal.

— Tatăl meu a fost încercat de mari necazuri, răspunse tânărul a cărui inimă bătea să se spargă. După moartea sărmanei mele mame a crezut că a rămas singur pe lume…

— Dar dumneata… dragă copile…?

— Credea că şi eu am murit… răspunse Jean, în timp ce sergentul Martial nu înceta să mormăie în ungherul lui.

Era limpede că întrebările acestea, care semănau cu un interogatoriu, nu-i plăceau câtuşi de puţin. Atingeau anumite chestiuni din trecutul pretinsului său nepot, pe care întotdeauna a ţinut să nu le dea în vileag.

Nici domnul Mirabal, nici Jacques Helloch nu insistară. În fond, colonelul de Kermor, încercat de atâtea nenorociri, a socotit că trebuie să plece în taină – atât de în taină, încât nici vechiul lui tovarăş de arme n-a ştiut nimic. Aşadar nu era imposibil să-şi fi schimbat numele, în dorinţa de a nu se putea afla vreodată locul unde îşi ascundea viaţa frântă de atâtea încercări!

Sergentul Martial şi Jean îşi luară apoi rămas bun de la domnul Mirabal şi plecară, adânc întristaţi amândoi. Dar, în sfârşit, bătrânul le promisese să se informeze de tot ce ar fi putut fi în legătură cu colonelul de Kermor şi nu încăpea îndoială că avea să se ţină de cuvânt.

Odată ajunşi la han, sergentul Martial şi Jean nu mai ieşiră în târguşor în ziua aceea.

A doua zi, prin intermediul domnului Miguel, Jean avu o întrevedere cu guvernatorul respectivei provincii a lui Orinoco.

Excelenţa Sa nu putu să-i dea nici o informaţie privitoare la tatăl său. Dealtfel, nu locuia la San-Fernando decât de cinci ani. Dar, în schimb, va colabora cu domnul Mirabal la cercetările pe care acesta îi făgăduise că le va întreprinde.

Ziua aceasta, a doua, trecu fără să se ivească nimic nou. Sergentul Martial fierbea de mânie!… Să vii atât de departe, să înfrunţi atâtea primejdii cu totul şi cu totul în zadar!… Cum putuse să fie atât de naiv ca să aprobe această călătorie, atât de naiv ca să pornească la drum!… Totuşi îşi impuse să nu cârtească de faţă cu nefericitul Jean, fiindcă n-ar fi făcut decât să-i sporească durerea, şi vedea bine cât e de zdrobit, de exasperat…

Jacques Helloch pornise şi el, pe de altă parte, să culeagă informaţii. Din nefericire, demersurile lui fură zadarnice. Atunci se întoarse la bordul pirogii Moriche şi căzu pradă unei tristeţi care începu să-l înspăimânte pe Germain Paterne. Prietenul său, atât de bucuros de vorbă, atât de echilibrat, atât de comunicativ, abia-i răspundea.

— Ce ai?… îl întrebă Germain Paterne.

— Nimic.

— Nimic… Uneori aceasta spune totul!… Desigur, situaţia bietului băiat e îngrozitoare, sunt de acord, dar, oricum, din cauza aceasta nu poţi să pierzi din vedere misiunea ta…

— Misiunea mea!

— Nu îmi închipui… sau cel puţin nu cred că ministrul Instrucţiunii publice te-a trimis pe Orinoco pentru a-l găsi pe colonel.

— De ce nu…?

— Ascultă… Jacques… să vorbim serios!… Ai fost destul de norocos că l-ai putut salva pe fiul colonelului…

— Fiul!… izbucni Jacques Helloch. Ah… fiul!… Ei bine, Germain, poate că… Da!… ar fi fost poate mai bine ca Jean să fi pierit… dacă nu va reuşi să-şi găsească tatăl…

— Nu înţeleg, Jacques…

— Pentru că sunt lucruri la care nu te pricepi deloc… pe care nu poţi să le pricepi…

— Mulţumesc!

Germain Paterne se hotărî atunci să nu-l mai întrebe nimic pe tovarăşul său, deşi îl nedumerea extraordinara creştere a afecţiunii lui pentru tânărul de Kermor. A doua zi, când Jean ajunse cu sergentul Martial la domnul Mirabal, acesta se pregătea, împreună cu Jacques Helloch, să le facă o vizită.

Din cercetările întreprinse printre locuitorii din San-Fernando rezulta că, cu vreo doisprezece ani în urmă, un străin poposise într-adevăr în târguşor. Era acest străin un francez?… Nimeni nu ştia şi, dealtfel, se pare că avea motive serioase pentru a rămâne incognito.

Jean avu impresia că tenebrele misterioasei chestiuni încep să se risipească oarecum. Fie că se cade sau nu să crezi în presentimente lui îi trecu prin minte că străinul era… trebuie să fi fost tatăl său.

— Şi, când călătorul acesta a părăsit San-Fernando, domnule Mirabal, întrebă el, se ştie încotro s-a îndreptat…?

— Da… copile… S-a dus către Orinoco superior.

— Şi… de atunci… nu s-a mai auzit de el?

— Nu se ştie ce s-a întâmplat cu el.

— Se va şti poate, zise Jacques Helloch, dacă se vor face cercetări în această parte a fluviului…

— Ar fi o expediţie foarte primejdioasă, remarcă domnul Mirabal, şi să rişti, bazându-te pe indicii atât de vagi…

Sergentul Martial aprobă cu un gest temerile exprimate de domnul Mirabal.

Jean, în ceea ce-l privea, tăcea, dar din atitudinea lui hotărâtă, din privirile lui înflăcărate se ghicea intenţia fermă de a nu ceda, de a-şi continua expediţia, oricât de primejdioasă ar fi fost, de a nu renunţa la planurile lui, de a merge până la capăt…

Şi domnul Mirabal îi înţelese bine intenţiile când Jean îi spuse:

— Vă mulţumesc, domnule Mirabal… vă mulţumesc şi dumneavoastră, domnule Helloch, pentru tot ce aţi făcut… Un străin a fost văzut aici în perioada când tatăl meu se afla la San-Fernando… în perioada în care scria chiar din San-Fernando…

— Fără îndoială… dar, pornind doar de la atât, să te gândeşti că era colonelul de Kermor… obiectă bătrânul.

— De ce nu… protestă Jacques Helloch, oare nu sunt şanse să fi fost el…?

— Ei bine… de vreme ce străinul acela s-a îndreptat spre Orinoco superior, zise Jean, mă voi duce acolo…

— Jean!… Jean! izbucni sergentul Martial repezindu-se către tânăr.

— Mă voi duce! repetă Jean pe un ton care dovedea că e ferm hotărât.

Apoi se întoarse către bătrân şi-l întrebă:

— Există pe Orinoco superior unele târguleţe, unele sate unde m-aş putea duce să culeg informaţii, domnule Mirabal?

— Sate… sunt mai multe, Guachapana… Esmeralda… şi altele… Dar, după părerea mea, dacă e posibil de a da de urma tatălui dumitale, copile dragă, nu vei afla decât dincolo de izvoare… la misiunea Santa-Juana.

— Am mai auzit vorbindu-se de această misiune, zise Jacques Helloch. E înfiinţată de curând…?

— Au trecut câţiva ani, de atunci, răspunse domnul Mirabal, şi pare să prospere.

— O misiune spaniolă…?

— Da, e condusă de un misionar spaniol… părintele Esperante.

— De îndată ce pregătirile de drum vor fi gata, zise Jean, plecăm la Santa-Juana…

— Dragă copile, spuse bătrânul, mă socotesc dator să-ţi atrag atenţia că pe Orinoco superior primejdiile sunt mari – extenuare, privaţiuni, riscul de a cădea în mâinile acelor bande de quivas, conduşi acum de un ocnaş evadat de la Cayenne…

— Toate aceste primejdii, pe care le-a întâmpinat tatăl meu, răspunse Jean, nu voi ezita să le întâmpin şi eu pentru a-l regăsi!

Discuţia luă sfârşit cu acest răspuns al tânărului. Domnul Mirabal înţelese că nimic nu l-ar fi putut opri. Va merge „până la capăt” aşa cum spusese.

Sergentul Martial, desperat, plecă împreună cu Jean care îşi petrecu restul zilei pe Gallinetta.

Când Jacques Helloch rămase singur cu domnul Mirabal, acesta îi repetă la câte primejdii, de toate felurile, avea să se expună fiul colonelului de Kermor, care nu avea drept călăuză decât pe ostaşul acela bătrân.

— Dacă ai oarecare influenţă asupra lui, domnule Helloch, adăugă el, fă-l să renunţe la planurile acestea care se bazează pe atâta incertitudine… împiedică-l să plece…

— Nimic nu-l va face să renunţe, domnule Mirabal, declară Jacques Helloch. Îl cunosc… nimic!

Jacques Helloch se întoarse la bordul pirogii Moriche mai îngrijorat ca oricând, şi nici nu răspunse măcar la cele câteva cuvinte pe care i le adresă tovarăşul său.

Aşezat la pupa pirogii, Jacques Helloch îi privea pe Valdez şi pe doi oameni din echipajul lui care pregăteau Gallinetta pentru o lungă călătorie. Trebuiau să o descarce cu totul pentru a-i cerceta fundul şi a-i face o reparaţie capitală, impusă de deteriorările produse în ultima parte a drumului şi de eşuarea pe plaja de la San-Fernando.

Jacques Helloch îl privea şi pe Jean, care supraveghea lucrările. Poate că tânărul se aştepta ca acesta să-i vorbească… să facă unele reflecţii asupra temerităţii planurilor sale… să încerce a-l determina să renunţe la ele…

Dar Jacques Helloch rămase mut, nemişcat. Adâncit în gânduri, părea obsedat de o idee fixă… o idee din acelea care ţi se înfig în creier… care te macină…

Se lăsă seara.

Pe la opt Jean se pregăti să se întoarcă la han să se mai odihnească.

— Bună seara… domnule Helloch., zise el.

— Bună seara… Jean… răspunse Jacques Helloch, ridicându-se de parcă ar fi avut intenţia să-l urmeze pe băiat…

Jean mergea fără a întoarce capul şi, după vreo sută de paşi, dispăru printre colibe.

Sergentul Martial rămăsese pe plajă, foarte tulburat de gândul unui demers pe care se hotarâse să-l facă. În sfârşit, se decise şi se întoarse către Moriche.

— Domnule Helloch, murmură el, aş avea să vă spun două vorbe.

Jacques Helloch coborî îndată din pirogă şi se apropie de bătrânul ostaş.

— Ce doreşti, domnule sergent?… întrebă el.

— Dacă aţi avea bunăvoinţa… să-l sfătuiţi pe nepotul meu… care vă va asculta poate… pe dumneavoastră… să nu întreprindă această călătorie…

Jacques Helloch îl privi pe sergentul Martial drept în faţă. Apoi, după o oarecare ezitare, răspunse:

— N-am să-i dau acest sfat, fiindcă va fi inutil, ştii bine… ba chiar… în cazul că eşti de acord… am luat o hotărâre…

— Ce hotărâre…?

— Să-l însoţesc pe Jean…

— Dumneavoastră… să-l însoţiţi pe nepotul meu…

— Care nu e nepotul dumitale, sergent!

— Pe el… fiul colonelului…

— Care nu e fiul său… ci fiica sa… fiica domnului colonel de Kermor!