XIV CHUBASCO.

Din zorii zilei, când ultimele constelaţii mai străluceau încă la orizont, spre vest, călătorii fură treziţi de zgomotul pregătirilor ce se făceau pentru plecare. Aveau toate motivele să spere că urma ultima etapă. San-Fernando se afla doar la vreo cincisprezece kilometri depărtare. Gândul că în chiar seara aceea vor dormi într-o cameră adevărată, într-un pat adevărat însemna pentru ei o perspectivă foarte plăcută. De când plecaseră din Caicara, navigaseră treizeci şi una de zile, aşadar, tot atâtea nopţi trebuiseră să se mulţumească să doarmă doar pe estera, sub ruf. Cât poposiseră la Urbana, în satele Atures şi Maipures, odihnindu-se sub acoperişul de paie al colibelor, în culcuşuri indiene, nu se bucuraseră de confortul, nu al unui hotel, dar nici măcar al unui han oricât de puţin ar fi fost el mobilat europeneşte. Fără îndoială că la San-Fernando vor fi foarte mulţumiţi în această privinţă.

Când domnul Miguel şi colegii săi ieşiră de sub ruf, pirogile navigau prin mijlocul fluviului, înaintau destul de repede sub acţiunea vântului de nord-est. Din păcate, unele semne, asupra cărora marinarii de pe Orinoco nu se înşală niciodată, îi făceau să se teamă că briza nu va dura suficient pentru a putea parcurge cincisprezece kilometri. Pirogile navigau una lângă cealaltă, aşa că Jacques Helloch, întorcându-se către Gallinetta, îl întrebă pe tânăr, salutându-l cu un gest:

— Te simţi bine în dimineaţa aceasta, dragă Jean…?

— Da, vă mulţumesc, domnule Helloch, răspunse tânărul.

— Dar dumneata, domnule sergent Martial…?

— Se pare că nu mă simt mai rău ca de obicei, se mulţumi să-i întoarcă vorba bătrânul soldat.

— Se şi vede… se şi vede… repetă Jacques Helloch bine dispus. Sper să ajungem toţi cât se poate de sănătoşi în seara aceasta la San-Fernando…

— În seara aceasta?… zise atunci căpitanul Valdez, clătinând din cap cu îndoială.

În clipa aceea, domnul Miguel, care cerceta cerul, intră şi el în vorbă.

— Te îngrijorează cumva starea vremii, Valdez?… întrebă.

— Cam aşa, domnule Miguel… Iată, vin nori dinspre sud şi nu se arată a fi buni!

— N-o să-i alunge briza…?

— Dacă ţine… poate… dar dacă va înceta… cum mă tem! Vedeţi, acolo se adună nori de furtună şi de multe ori înving vântul.

Jacques Helloch îşi plimbă privirile de-a lungul orizontului şi păru să fie de aceeaşi părere cu căpitanul de pe Gallinetta.

— Până atunci, zise, să profităm de briză şi să parcurgem o distanţă cât mai mare cu putinţă.

— Negreşit, domnule Helloch, răspunse Valdez.

În cursul dimineţii pirogile nu întâmpinară prea multe dificultăţi. Se putură folosi de pânze pentru a înainta împotriva curentului destul de repede între malurile care mărgineau vastele Hanos, întrerupte de câteva mesas, un fel de moviliţe pline de vegetaţie. Multe rios care îşi vărsau în fluviu apele umflate de ultimele ploi aveau să fie seci în cel mult cinci, şase săptămâni.

Datorită brizei, ambarcaţiile, după ce ocoliră stâncile Nericawa, reuşiră, nu fără oarecare greutate şi cu preţul unor eforturi serioase, să treacă micul raudal Aji, ale cărui şenale erau încă destul de adânci în epoca aceea pentru a le permite să navigheze printre numeroasele recife. Exista primejdia ca o pirogă, luată pe neaşteptate de curent, să fie izbită de o stâncă subacvatică, caz în care s-ar fi sfărâmat fără îndoială.

Unei astfel de catastrofe fu cât pe-aci să-i cadă victimă Moriche. Smulsă cu extremă violenţă de curent, puţin a lipsit să nu fie azvârlită pe coama unei stânci enorme. De fapt, dacă accidentul s-ar fi produs, Gallinetta şi Maripare ar fi putut fără îndoială să salveze oamenii şi materialul de pe Moriche. Atunci Jacques Helloch şi tovarăşul său ar fi fost obligaţi să treacă pe una din celelalte două pirogi şi, pe bună dreptate, s-ar fi cuvenit ca Gallinetta să ia la bord compatrioţii celor pe care îi transporta.

Această eventualitate l-ar fi nemulţumit la culme – pentru a nu spune mai mult – pe sergentul Martial. Deşi ospitalitatea oferită celor doi francezi n-ar fi durat decât câteva ore.

După ce au scăpat de primejdiile de la raudal Aji, marinarii au avut de întâmpinat altele, la fel de grele, când au trecut de raudal Castillito – ultimul care mai putea îngreuna navigaţia pe fluviu, în aval de San-Fernando. Pe la amiază, după ce prânzise, Jacques Helloch s-a dus la prova pirogii Moriche, să fumeze o ţigară.

Cu mare părere de rău fu nevoit să constate că cele prevăzute de Valdez se confirmau. Briza slăbea şi pânzele, lipsite de forţă, nu reuşeau nici măcar să contracareze curentul. Uneori, când le umfla o slabă răbufnire, pirogile înaintau cu câteva cabluri21 în amonte.

Era evident că starea atmosferică avea să se schimbe în rău peste puţin timp. La sud, nori cenuşii, brăzdaţi de dungi întunecate ca funinginea, asemenea părului de jivine, închideau orizontul. Lungi cozi zbârlite se împrăştiau în depărtare. Soarele care, ajuns la punctul de culminaţie, se apropia de zenit, avea să dispară curând după perdeaua deasă de vapori.

— Foarte bine! spuse Germain Paterne, a cărui faţă bronzată era numai broboane de sudoare.

— Foarte rău! răspunse Jacques Helloch. E preferabil să te topeşti de căldură decât să fii ameninţat de furtună în această parte a fluviului unde nu văd nici un refugiu.

— Nu se mai poate respira, le spuse atunci domnul Felipe colegilor săi; dacă încetează vântul, ne vom sufoca…

— Ştiţi cât arată termometrul în interiorul rufului?… zise domnul Varinas. Treizeci şi şapte de grade! Dacă va mai urca oricât de puţin, vom atinge limita fierberii!

— Niciodată nu mi-a fost atât de cald, se mulţumi domnul Miguel să răspundă, ştergându-şi fruntea de sudoare.

Sub ruf nu mai era cu putinţă a căuta adăpost. Cel mult la pupa pirogilor puteai trage puţin aer în piept – un aer fierbinte, ce-i drept, de parcă ar fi răbufnit din gura unui cuptor. Din nefericire, pirogile înaintând odată cu briza, abia se simţea câte o adiere, ba uneori nici atât, datorită intermitenţelor sale, devenite îngrijorătoare.

Gallinetta, Maripare şi Moriche reuşiră totuşi, pe la ora trei, să se apropie de o insulă mare, indicată pe hartă cu numele Amanameni – o insulă împădurită, acoperită de un crâng des şi cu malurile înalte, aproape perpendiculare.

Urcând pe braţul fluviului, unde curentul nu era atât de repede, şi trăgând pirogile cu espilla, marinarii ajunseră la extremitatea sudică a insulei.

Soarele dispăruse îndărătul îngrămădirii aceleia de baloturi de vapori care păreau gata să se deruleze unele peste altele. Lungi huruituri de tunete mormăiau spre sud. Primele fulgere brăzdau mormanul de nori care era pe punctul să explodeze. Nici o adiere nu venea dinspre nord. Aşadar, furtuna, deschizându-şi enormele aripi electrice, se putea întinde de la răsărit la apus. Toată suprafaţa cerului avea să fie repede invadată de mormanele de nori negri ca funinginea. Vijelia s-ar fi putut ea risipi fără să producă o formidabilă luptă a elementelor?… Uneori e posibil, dar de data aceasta nici cel mai optimist meteorolog n-ar fi putut nutri o astfel de speranţă.

Din prevedere, pânzele pirogilor fură coborâte, mai ales că nu mai erau de nici un folos. Tot din prevedere, marinarii demontară şi catargele, pe care le întinseră de la prova la pupa. În clipa când pirogile începură să dea înapoi, fiecare echipaj recurse la palanca şi, cu toată puterea pe care puteau să o aibă în atmosfera aceea sufocantă, porniră împotriva curentului rapid al fluviului.

După insula Amanameni ajunseră la insula Guayartivari, la fel de mare, şi izbutiră să tragă la espilla de-a lungul malurilor destul de abrupte. De fapt, pirogile înaintau aşa mai repede decât cu palanca, în aceste condiţii, putură să treacă de extremitatea din amonte.

În timp ce marinarii care trăseseră la espilla se odihneau puţin înainte de a trece la manevrarea cu palanca, domnul Miguel se apropie de Moriche şi întrebă:

— La ce distanţă mai suntem de San-Fernando…?

— La trei kilometri, răspunse Jacques Helloch, care tocmai consultase harta fluviului.

— Ei bine… aceşti trei kilometri trebuie să-i facem în după-amiaza aceasta, declară domnul Miguel.

Apoi se întoarse către marinari.

— Hai, prieteni, strigă el tare, un ultim efort!… N-o să vă pară rău şi o să fiţi bine plătiţi pentru truda voastră! Fiecare dintre voi va primi câte doi piaştri dacă acostăm înainte de a se însera la cheiul din San-Fernando.

Tovarăşii de drum ai domnului Miguel îi asigurară că îşi va ţine făgăduiala. Ademenite de recompensă, echipajele celor trei pirogi părură că sunt gata să facă imposibilul pentru a o încasa. Şi, având în vedere împrejurările în care li se cerea acest efort suplimentar, cei doi piaştri erau un câştig mai mult decât îndreptăţit.

Ambarcaţiile se găseau la travers de Guaviare, a cărui gură făcea o adâncitură mare în malul stâng al fluviului Orinoco, dacă nu cumva Orinoco era acela care mâncase până departe malul drept al apei Guaviare, admiţând că domnul Varinas avea dreptate, în pofida domnilor Miguel şi Felipe.

Nu e de mirare, aşadar, că apărătorul Guaviarei, cu binoclul la ochi, îşi plimba privirile înflăcărate peste estuarul prin care îşi vărsa apele argiloase şi gălbui fluviul său favorit. Şi, cu atât mai mult nu-i de mirare că domnul Felipe, simulând un dispreţ desăvârşit, când trecu cu piroga prin deschizătura respectivei guri, întrebă ironic, deşi ştia la ce se aştepta:

— Oare ce pârâu e acesta…?

Un pârâu, Guaviare, pe care navele mari pot naviga în amonte o mie de kilometri… un pârâu ai cărui afluenţi udă regiunea aceea până la poalele Anzilor… un pârâu al cărui aport este de trei mii două sute metri cubi pe secundă…!

Şi totuşi, la întrebarea dispreţuitoare a domnului Felipe, nimeni nu răspunse, nimeni nu avu timp să răspundă, ori, mai degrabă, răspunsul nu fu decât un cuvânt strigat deodată de marinarii de pe cele trei pirogi:

— Chubasco… chubasco!

Aşa numesc indienii îngrozitoarea furtună care începuse să se dezlănţuie la orizont. Chubasco se năpustea asupra albiei fluviului Orinoco, asemeni unei avalanşe. Şi, ceea ce ar părea straniu, inexplicabil oricui nu e obişnuit cu fenomenele specifice acelor llanos din Venezuela, se rostogolea pe suprafaţa lor dinspre nord-vest.

Cu o clipă înainte, atmosfera era calmă – mai mult decât calmă, grea, apăsătoare, aerul parcă se solidificase. Norii, saturaţi de electricitate, invadau cerul, şi furtuna, în loc să vină din sud, izbucni la orizontul opus. Vântul întâlni aproape la zenit masele de vapori, lc împrăştie şi îngrămădi altele, pline de curenţi, de grindină, de ploaie, care perturbară răspântia fluvială unde se amestecau apele unui fluviu puternic cu cele a doi mari afluenţi.

Chubasco determină, în primul rând, îndepărtarea ambarcaţiilor de gura lui Guaviare şi, în al doilea rând, nu numai menţinerea lor împotriva curentului, fără ajutorul palancei, dar împingerea lor, pieziş, în direcţia târgului San-Fernando. Dacă furtuna nu i-ar fi pus în primejdie, călătorii nu ar fi avut a se plânge de direcţia pe care o imprima celor trei pirogi.

Din nefericire, adevărul e că acest chubasco provoacă de cele mai multe ori o groază de dezastre. Cine nu l-a văzut cu ochii nici nu-şi poate imagina cât e de violent. Stârneşte rafale biciuitoare, amestecate cu grindină, a căror izbitură lasă urme grave, pătrunde prin paiele rufului ca o ploaie de gloanţe.

Auzind strigându-se „chubasco… chubasco!”, toţi călătorii îşi căutară un adăpost. Cum pânzele fuseseră coborâte şi catargele demontate în vederea acestei „lovituri afurisite”, cum îi spuneau marinarii, Maripare, Moriche şi Gallinetta izbutiră să reziste primului şoc al furtunii. Totuşi aceste măsuri de prevedere nu înlăturaseră orice primejdie. Mai erau şi altele în afară de aceea de a se răsturna. Împinse cu furie, bătute de valuri care se spărgeau rostogolindu-se, ca şi cele ale unui ocean, pirogile se repezeau una împotriva alteia, se ciocneau, erau gata să se spargă sau să se fărâme izbindu-se de stâncile de pe malul drept. Admiţând că, într-un fel, călătorii ar fi reuşit să se salveze urcând pe malul înalt, oricum, lucrurile lor s-ar fi pierdut.

Deocamdată ambarcaţiile săltau pe suprafaţa foarte agitată a fluviului. Era imposibil de a le stăpâni cu pagaiele din spate pe care căpitanii încercau zadarnic să le mânuiască. Se învârteau pe loc când se ciocneau de câte un val monstruos care arunca la bord enorme cantităţi de apă. Pe jumătate scufundate de această supraîncărcătură, ar fi fost cu siguranţă înghiţite de apă, dacă marinarii n-ar fi avut grijă să le golească şi dacă nu li s-ar fi alăturat şi călătorii. De fapt, aceste nave cu fundul plat, făcute să navigheze pe suprafeţe de apă liniştite, n-au nici mărimea, nici forma potrivită să reziste unor astfel de lovituri; o mulţime au pierit între malurile cursului mijlociu al fluviului Orinoco, în timpul frecventelor chubascos din sezonul cald.

În locul acela fluviul e foarte lat. Se lărgeşte începând de la extrema meridională a marii insule Guayartivari. Ai crede că e un lac enorm, cu malurile rotunjite spre est, în partea opusă gurii afluentului Guaviare care se adânceşte ca o pâlnie către sud. Violenţele atmosferice se pot dezlănţui aşadar în voie, iar pe llanos riverane nu se ridică nici un cerros, nici o pădure în stare să le stăvilească. O ambarcaţie surprinsă de o astfel de furtună nu are nici măcar posibilitatea să o ia la fugă, cum fac navele pe mare; nu-i rămâne decât să se avânte spre mal.

Marinarii ştiau acest lucru şi nu puteau întreprinde nimic pentru a evita catastrofa. De aceea se şi gândeau să-şi salveze viaţa înainte de a se ciocni de stânci, ceea ce ar fi fost posibil doar dacă s-ar fi aruncat de-a curmezişul resacului22. Domnii Miguel, Varinas şi Felipe, în ciuda asaltului rafalelor, ieşiseră de sub ruful pirogii Maripare, inundată în parte de lovitura valurilor, şi se aşteptau la orice.

Unul dintre ei se mărgini să spună:

— E ca şi cum ai naufragia în port!

La bordul pirogii Gallinetta, sergentul Martial căuta să-şi ţină firea. Dacă ar fi fost singur, dacă s-ar fi găsit doar el în primejdie, s-ar fi resemnat ca un ostaş bătrân care trecuse prin multe. Dar Jean… fiul colonelului său… copilul pe care se învoise să-l însoţească în călătoria aceasta riscantă, cum să-l salveze pe Jean, dacă piroga se scufunda înainte de a ajunge la mal?… Sergentul Martial nu ştia să înoate, şi chiar dacă ar fi ştiut, ce ar fi putut să facă în vâltoarea apelor dezlănţuite, mânate de un curent ca trăsnetul?… Dar tot se va arunca în apă şi chiar de nu va reuşi să-l salveze, va pieri odată cu el…!

Tânărul îşi păstra sângele rece în timp ce sergentul Martial simţea că e gata să şi-l piardă. Ieşise de sub ruf şi se ţinea zdravăn de copastie… Vedea primejdia, dar o privea în faţă… Iar buzele îi murmurau numele tatălui său…

Totuşi cineva îi stătea în ajutor… veghea asupra lui, fără să prindă de veste, în timp ce pirogile, care nu mai puteau fi manevrate, derivau în aceeaşi direcţie, când alături una de alta, când despărţite de saltul valurilor. Jacques Helloch nu-l pierdea din ochi, iar când pirogile se apropiau atât de tare încât s-ar fi putut sfărâma, nu făcea decât să-l încurajeze. Oare mai avea nevoie de încurajare tânărul acela pe care nu-l înfricoşa primejdia de moarte…?!

— Încă două minute şi ajungem la mal… zise Germain Paterne care stătea în picioare la prova pirogii Moriche.

— Să fim gata… răspunse tăios Jacques Helloch, gata să-i salvăm pe ceilalţi!

Malul stâng al fluviului Orinoco era la o distanţă de vreo două sute de metri, datorită cotului pe care îl face înainte de a se uni cu gura râului Guaviare. Se vedea, printre dârele de ploaie şi de grindină, alb tot, din pricina pulberei de apă care-i încununa stâncile. În câteva clipe aveau să ajungă acolo, fiindcă chubasco bătea mai tare iar pirogile, fiind la travers, săltau sub palele valurilor care le acopereau.

S-a produs o ciocnire.

Moriche a izbit Gallinetta.

Şocul a fost foarte violent, Gallinetta s-a înclinat atât de mult, transversal, încât apa a trecut peste copastie. Totuşi nu s-a răsturnat.

Dar un strigăt îngrozitor răsună mai puternic decât vuietul furtunii.

Strigătul acesta izbucnise din pieptul sergentului Martial.

În momentul ciocnirii, Jean fusese azvârlit în apele învolburate.

— Copilul meu… copilul meu!… repeta bătrânul ostaş, buimac, înlemnit de groază…

Totuşi, avea să se arunce şi el în vârtej… Dar ce ar fi izbutit să facă…?

Jacques Helloch îl opri, cuprinzându-l cu braţul său viguros, apoi îl împinse în fundul pirogii.

Jacques Helloch se afla acolo, fiindcă tocmai sărise pe puntea pirogii Gallinetta pentru a fi mai aproape de tânăr şi a-i putea veni mai repede în ajutor…

Şi, în clipa în care Jean dispăruse, îl auzise pe sergentul Martial strigând un nume… da!… un alt nume… nu acela al lui Jean…

— Lasă-mă pe mine… îi spuse.

— Doar n-o să mă împiedicaţi… strigă sergentul Martial.

— Dumneata nu ştii să înoţi… veţi pieri amândoi! Eu… am… am să-ţi salvez copilul!

Şi Jacques Helloch sări în fluviu.

Toate acestea s-au petrecut în câteva secunde.

Din cinci, şase mişcări ale braţelor, Jacques Helloch îl ajunse pe Jean care, după ce ieşise de mai multe ori la suprafaţă, era pe punctul să se scufunde… Îl luă pe după mijloc, îi săltă capul, i-l ţinu deasupra apei şi se lăsă dus în derivă, către mal.

— Curaj… curaj! îi tot repeta.

Jean, cu ochii închişi, în nesimţire, nu putea nici să-l audă… nici să-l înţeleagă…

Pirogile erau la nici douăzeci de metri mai în urmă. În timp ce Valdez îl ţinea strâns pe sergentul Martial, înnebunit de desperare, Jacques Helloch îl susţinea pe tânăr. Rafala îi împingea pe amândoi către mal. Pirogile ajunseră în sfârşit aproape de uscat şi, printr-o întâmplare fericită, în loc să fie izbite de stânci, fură luate de un val puternic şi duse pe o plajă nisipoasă unde eşuară fără să sufere avarii grave.

În aceeaşi clipă Jacques Helloch ieşi din apă şi puse piciorul pe pământ. În braţele lui zăcea Jean, care-şi pierduse cunoştinţa. După ce îl întinse aproape de o stâncă şi îi săltă puţin capul, încercă să-l readucă în fire…

Nimeni nu pierise în timpul furtunii – nici când pirogile se izbeau una de alta, nici când eşuaseră.

Domnul Miguel şi colegii săi, după ce săriră din Maripare, se îndreptară spre Jacques Helloch, care stătea îngenuncheat lângă tânăr.

Germain Paterne, teafăr, sănătos, alerga şi el într-acolo în timp ce echipajele trăgeau ambarcaţiile în afara resacului.

Sergentul Martial ajunse în momentul în care Jean, deschizând ochii, îşi îndrepta privirea spre salvatorul său.

— Copilul meu… copilul meu!… strigă el.

— Martial… bunul meu Martial!… murmură Jean.

Apoi ochii i se închiseră, după ce îi mai mulţumi o dată celui care înfruntase moartea pentru el…

La cinci sute de metri, spre stânga, se zăreau primele case din San-Fernando şi trebuiau să se îndrepte degrabă într-acolo.

Jacques Helloch tocmai se apleca să-l ridice pe tânăr, când sergentul Martial îi spuse:

— Dacă nu ştiu să înot… cel puţin ştiu să merg… domnule, şi am să am atâta putere ca să-mi duc în braţe copilul…!

Aceasta a fost singura mulţumire pe care i-a adresat-o lui Jacques Helloch.

Apoi, cu Jean în braţe, însoţit de domnul Miguel şi de cei doi colegi ai săi, de Jacques Helloch şi de Germain Paterne, sergentul Martial porni pe cărarea de pe malul înalt care ducea în târguşor.