Capitolul III.

ÎN CARE ÎNCEPE O CONVERSAŢIE CARE AR PUTEA SĂ-L COSTE SCUMP PE PHILEAS FOGG.

Phileas Fogg părăsi casa din Saville-row la ora unsprezece şi jumătate şi, după ce puse de cinci sute şaptezeci şi cinci de ori piciorul drept înaintea piciorului stâng, şi de cinci sute şaptezeci şi şase de ori piciorul stâng înaintea celui drept, ajunse la Reform-Club, clădire vastă, pe Pall-Mall, a cărei construcţie nu costase mai puţin de trei milioane.

Noul venit se îndreptă numaidecât spre sala de mâncare, ale cărei ferestre în număr de nouă dădeau într-o frumoasă grădină cu copaci auriţi de aripa toamnei. Aici el se aşeză la masa obişnuită, unde îl aştepta tacâmul său. Prânzul era alcătuit din gustări, urmate de peşte rasol cu „reading şauce” extrem de fin, apoi un roastbeef stacojiu împodobit cu condimente „mushroom”, o prăjitură umplută cu revent3 şi coacăze verzi, şi în sfârşit o felie de chester – totul udat cu câteva ceşti de ceai, acel excelent ceai anume cules pentru oficiul ReformClub-ului.

La douăsprezece şi patruzeci şi şapte, gentlemanul nostru se ridică de la masă şi se îndreptă spre marele salon, încăpere măreaţă, împodobită cu picturi bogat înrămate.

Aici, un servitor îi aduse ziarul Times încă nedesfăcut şi Phileas Fogg îndeplini el însuşi împovărătoarea treabă, cu o siguranţă a mâinii care dovedea o mare obişnuinţă în asemenea grea operaţiune. Lectura acestui ziar ţinu până la ora trei şi patruzeci şi cinci, iar Standard, care îi urmă, ocupă timpul lui Phileas Fogg până la cină. Cina se desfăşură în aceleaşi condiţiuni cu prânzul, numai că se adăugă „royal british şauce”.

La ora şase fără douăzeci, gentlemanul nostru reapăru în salonul cel mare şi se adânci în lectura ziarului Morning-Chronicle.

O jumătate de oră mai târziu, mai mulţi membri ai Reform-Club-ului intrară în salon şi se apropiară de căminul în care ardea un foc de cărbuni. Erau partenerii obişnuiţi ai lui Mr. Phileas Fogg, înfocaţi jucători de wist ca şi el: inginerul Andrew Stuart, bancherii John Sullivan şi Samuel Fallentin, omul de afaceri Thomas Flanagan, apoi Gauthier Ralph, unul din administratorii Băncii Angliei – personaje bogate şi respectate în acest club, care avea printre membri somităţile industriei şi finanţelor.

— Ascultă, Ralph, întrebă Thomas Flanagan, ce se mai aude cu furtul acela?

— Ei bine, răspunse Andrew Stuart, Banca o să rămână păgubaşă.

— Ba dimpotrivă, interveni Gauthier Ralph, eu sper că o să punem mâna pe hoţ. Mai mulţi inspectori de poliţie, oameni foarte dibaci, au fost trimişi în America şi în Europa, în toate porturile principale, aşa că domnului acela îi va fi foarte greu să scape.

— Dar, mă rog, se cunosc semnalmentele hoţului? întrebă Andrew Stuart.

— Mai întâi că nu-i un hoţ! răspunse cu seriozitate Gauthier Ralph.

— Cum să nu fie hoţ un individ care sustrage un teanc de bancnote în valoare de cincizeci şi cinci de mii de lire? (1 milion 375.000 franci).

— Şi totuşi nu! stărui Ralph.

— Atunci e un industriaş? întrebă John Sullivan.

— Morning-Chronicle susţine că e un gentleman.

Cel ce intervenise nu era altul decât Phileas Fogg, al cărui cap apăru deasupra valului de hârtie adunat în jurul său. Zicând acestea, el îşi salută colegii, care îi răspunseră numaidecât.

Faptul de care era vorba, şi pe care diversele ziare din Regatul Unit îl comentau cu aprindere, se întâmplase cu trei zile înainte, adică la 29 septembrie. Un teanc de bancnote, reprezentând uriaşa sumă de cincizeci şi cinci de mii de lire, fusese luat de pe ghişeul casierului principal al Băncii Angliei.

Celor care îşi arătau mirarea că un asemenea furt putuse fi săvârşit atât de uşor, viceguvernatorul Băncii, Gauthier Ralph, se limita să le răspundă că în momentul acela casierul era ocupat cu înregistrarea unei încasări de trei şilingi şi şase pence, şi că bietul om nu putea să aibă ochii la toate.

Aici e cazul însă să atragem atenţia – ceea ce face faptul mai explicabil – că această admirabilă instituţie care este „Bank of England” pare să poarte o nespus de mare grijă demnităţii publicului vizitator. Nici un fel de gardieni, nici urmă de invalizi, nici pomeneală de grilaje! Aurul, argintul, biletele de bancă sunt lăsate la vedere şi, ca să zicem aşa, la îndemâna primului venit.

Căci doar n-o să pui la îndoială onorabilitatea oricărui trecător! Unul din cei mai buni observatori ai obiceiurilor englezeşti povesteşte chiar următoarele: aflându-se odată într-una din sălile Băncii, el avu curiozitatea să vadă mai de aproape un lingou de aur, în greutate de şapte până la opt livre, care se găsea pus la vedere pe policioara de la ghişeul casierului; omul luă lingoul, îl cercetă, i-l dădu vecinului său, acesta îl dădu altuia, astfel că, trecând din mână în mână, lingoul de aur ajunse până în fundul unui coridor întunecos, şi în se întoarse la locul lui decât după o jumătate de oră, fără ca în timpul acesta casierul măcar să fi ridicat capul din hârtiile sale.

Însă, la 29 septembrie, faptele nu se petrecuseră chiar aşa: teancul de bancnote nu se mai întorsese, şi când măreţul orologiu aflat deasupra lui „drawwing-office” sună ora cinci, vestind închiderea birourilor, Băncii Angliei nu-i mai rămăsese decât să înscrie cele cincizeci şi cinci de mii de lire la contul profit şi pierdere.

Îndată ce furtul fu constatat în toată regula, numeroşi agenţi şi detectivi, aleşi dintre cei mai pricepuţi, fură trimişi în porturile principale, la Liverpool, la Glasgow, la Le Havre, la Suez, la Brindisi, la New York şi aşa mai departe, cu promisiunea, în caz de reuşită, a unei prime de două mii de lire (50.00.0 franci) şi cinci la sută din suma care ar fi găsită. În aşteptarea informaţiilor pe care urmau să le primească în urma anchetei începute imediat, aceşti inspectori aveau deocamdată însărcinarea să observe cu întreaga luare-aminte pe toţi călătorii care veneau sau plecau.

Or, cu siguranţă, aşa cum spunea Morning-Chronicle, era cazul să se presupună că autorul furtului nu făcea parte din nici o asociaţie de hoţi din Englitera. În cursul acelei zile de 29 septembrie, un gentleman elegant, cu bune maniere, cu un aer distins, fusese văzut plimbându-se de ici-colo prin sala unde se făceau plăţile, teatrul furtului. Ancheta izbutise să stabilească destul de exact semnalmentele acestui gentleman, semnalmente care fură trimise numaidecât tuturor detectivilor din Regatul Unit şi de pe continent. Unii optimişti – şi Gauthier Ralph făcea parte dintre ei – se credeau deci îndreptăţiţi să spere că hoţul nu va scăpa.

Cum se poate presupune, această întâmplare era la ordinea zilei la Londra şi în întreaga Englitera. Se discuta cu înflăcărare pentru sau contra probabilităţilor de reuşită a poliţiei metropolitane.

Astfel, nu e de mirare că nişte membri ai ReformClub-ului discutau aceeaşi chestiune, cu atât mai mult cu cât unul din viceguvernatorii Băncii se afla printre ei.

Onorabilnl Gauthier Raloh nu se îndoia câtuşi de puţin de rezultatul cercetărilor, deoarece socotea că prima oferită avea să ascută în chip cu totul deosebit zelul şi inteligenţa agenţilor. În schimb, colegul său Andrew Stuart era departe de a împărtăşi această încredere. Discuţia continuă deci între gentlemeni, care între timp se aşezară la o masă de wist, Stuart în faţa lui Flanagan, Fallentin în faţa lui Phileas Fogg. În timpul jocului partenerii nu vorbeau, însă între partide conversaţia întreruptă reîncepea mai aprinsă.

— Eu susţin că şansele sunt de partea hoţului, care nu poate să fie decât un om foarte iscusit! zise Andrew Stuart.

— Haida-de! răspunse Ralph. Nu există o singură ţară în care el s-ar putea refugia.

— Ia te uită!

— Unde ai vrea să se ducă?

— Nu ştiu, răspunse Andrew Stuart. La urma urmei, pământul este destul de mare!

— A fost odată!… zise cu glasul scăzut Phileas Fogg.

Apoi întinse cărţile spre Thomas Flanagan şi adăugă:

— E rândul dumitale să tai, domnule!

Discuţia se întrerupse iarăşi în timpul jocului; însă îndată după aceea Andrew Stuart reîncepu:

— Cum adică, odată?! Ce, nu cumva pământul s-a micşorat?

— Fără îndoială! interveni Gauthier Ralph. Sunt de părerea domnului Fogg. Pământul s-a micşorat, fiindcă azi îl străbaţi de zece ori mai repede decât acum o sută de ani, şi în cazul de care ne ocupăm tocmai asta va face ca cercetările să se desfăşoare mai repede.

— Uşurând de asemenea fuga hoţului.

— Rândul dumitale să joci, domnule Stuart! zise Phileas Fogg.

Însă neîncrezătorul Stuart nu era convins, aşa că, odată partida sfârşită, el reîncepu:

— Domnule Ralph, trebuie să mărturisesc că ai găsit un fel glumeţ de a spune că pământul s-a micşorat!

Adică pentru că azi îl poţi înconjura în trei luni…

— În numai optzeci de zile! îl întrerupse Phileas Fogg.

— Într-adevăr, domnilor, adăugă John Sullivan, optzeci de zile, de când porţiunea între Rothal şi Allahabad a fost dată în circulaţie pe „Great Indian peninsular railway”. Iată aici socoteala făcută în această privinţă de Morning-Chronicle:

De la Londra la Suez, prin Mont Cenis şi Brindisi, drum de fier şi vapor…7 zile de la Suez la Bombay, vapor…13 zile de la Bombay la Galcutta, drum de fier… 3 zile de la Galcutta la Hong Kong (China), vapor…13 zile de la Hong Kong la Yokohama (Japonia), vapor… 6 zile de la Yokohama la San Francisco, vapor. 22 zile de la San Francisco la New York, drum de fier… 7 zile de la New York la Londra, vapor şi drum de fier… 9 zile.

Total. 80 zile

— Da, optzeci de zile, însă fără să pui la socoteală timpul prost, vântul contrariu, naufragiile, deraierile şi toate celelalte! strigă Andrew Stuart, pierzând din neatenţie un at?

— Ba totul e socotit, răspunse Phileas Fogg, continuând să joace, căci, de data asta, discuţia nu mai respecta wist-ul.

— Chiar şi dacă hinduşii sau indienii scot şinele?! strigă iar Andrew Stuart. Chiar dacă opresc trenurile, pradă vagoanele şi-i scalpează pe călători?!

— Chiar dacă! răspunse Phileas Fogg. Apoi, dând cărţile pe faţă, vesti: Două atu-uri!

Andrew Stuart, care trebuia să împartă cărţile, obiectă:

— Teoretic, ai dreptate, domnule Fogg, însă în practică…

— În practică la fel, domnule Stuart.

— Tare aş vrea să te văd făcând această ispravă!

— Nu depinde decât de dumneata; hai să plecăm împreună.

— Ferească Dumnezeu! strigă Stuart. Dar aş paria pe patru mii de lire (100.000 fr.) că o asemenea călătorie, în asemenea condiţii, este imposibilă.

— Dimpotrivă, e foarte posibilă! răspunse Mr. Fogg.

— Ei bine, fă-o!

— Ocolul pământului în optzeci de zile?

— Da.

— Mă învoiesc!

— Şi când pleci?

— Numaidecât!

— Asta e o nebunie! strigă încă o dată Andrew Stuart, care începea să se simtă jignit de încăpăţânarea partenerului său. Hai să lăsăm asta! Mai bine să ne continuăm jocul.

— Atunci, te rog, fii bun şi dă cărţile încă o dată, fiindcă le-ai dat greşit! răspunse Phileas Fogg.

Andrew Stuart adună cărţile cu înfrigurare; apoi deodată le puse pe masă şi izbucni:

— Ei bine, da, domnule Fogg, pariez pe patru mii de lire…!

— Dragul meu Stuart, linişteşte-te! interveni Fallentin. Nu-i serios ce faci!

— Când am spus că pun rămăşag, nu poate fi decât serios! răspunse Andrew Stuart.

— Fie! încuviinţă Mr. Fogg. Apoi se întoarse spre colegii săi: Domnilor, am douăzeci de mii de lire (500.000 fr.) depuse la fraţii Baring. Îi risc bucuros…

— Douăzeci de mii de lire! exclamă John Sullivan.

Douăzeci de mii de lire pe care le poţi pierde din cauza unei întârzieri neprevăzute!

— Nu există neprevăzut! răspunse simplu Phileas Fogg.

— Domnule Fogg, dar aceste optzeci de zile n-au fost calculate decât ca un minimum de timp!

— Un minimum bine folosit e prea de ajuns.

— Însă, pentru a nu-l depăşi, trebuie să sari matematic din tren în vapor şi din vapor în tren!

— Voi sări matematic.

— Glumeşti!

— Un adevărat englez nu glumeşte niciodată, când e vorba de ceva atât de serios ca un rămăşag, răspunse Phileas Fogg. Pun prinsoare, pe douăzeci de mii de lire, cu oricine doreşte, că voi face ocolul pământului în nu mai mult de optzeci de zile, adică în o mie nouă sute douăzeci de ore, sau în o sută cincisprezece mii două sute de minute. Primiţi?

— Primim! răspunseră domnii Stuart, Fallentin, Sullivan, Flanagan şi Ralph, după ce se înţeleseră între ei.

— Bine! încheie Mr. Fogg. Trenul de Dover pleacă la ora opt şi patruzeci şi cinci. Voi lua acest tren.

— Chiar în seara asta? întrebă Stuart.

— Chiar în seara asta! răspunse Phileas Fogg. Apoi, uitându-se într-un calendar de buzunar, adăugă: Deci, fiindcă astăzi este miercuri, 2 octombrie, va trebui să fiu înapoi la Londra, în acest salon al Reform-Club-ului, sâmbătă, 21 decembrie, la ora opt şi patruzeci şi cinci seara, fără de care cele douăzeci de mii de lire depuse în clipa de faţă la fraţii Baring vă vor aparţine de fapt şi de drept, domnilor. Iată un cec asupra acestei sume.

Îndată fu întocmit un act scris asupra rămăşagului şi cei şase cointeresaţi îl semnară; Phileas Fogg era netulburat. Desigur, el nu pusese rămăşag pentru a câştiga – şi dacă nu angajase decât douăzeci de mii de lire, adică jumătate din avutul său, o făcuse numai fiindcă prevedea că avea să cheltuiască cealaltă jumătate pentru a sfârşi cu bine acest greu, ca să nu spunem irealizabil, proiect. Cât despre adversarii săi, aceştia păreau tulburaţi, dar nu din cauza sumei puse în joc, ci fiindcă aveau un fel de mustrări de cuget să lupte în asemenea condiţiuni.

Tocmai atunci ceasul bătea ora şapte: i se propuse domnului Fogg să suspende jocul pentru a-şi putea face pregătirile de plecare.

— Sunt gata în orice clipă! răspunse netulburatul gentleman. Şi începu să împartă cărţile. Caro! spuse el. Rândul dumitale, domnule Stuart.