Capitolul XVI IZGONIREA.

Aceasta era deci situaţia familiei Mac Carthy la începutul lui l882. Prichindel abia împlinise zece ani. O viaţă scurtă, fără îndoială, dacă n-o socoteşti decât după timpul scurs, dar de pe acum lungă datorită încercărilor la care fusese ea supusă. Nu număra, cu totul, decât trei ani fericiţi – cei trei ani ce urmaseră sosirii sale la fermă.

Aşadar, mizeria, aşa cum o cunoscuse el odinioară, venea să se abată asupra fiinţelor pe care le iubea cel mai mult pe lume, asupra acestei familii ce ajunsese să fie a lui. Nenorocirea venea să rupă cu brutalitate legăturile ce uneau fratele, mama, copiii. Ei vor fi nevoiţi să se despartă, să se împrăştie, să părăsească poate Irlanda, de vreme ce nu mai puteau trăi în insula lor natală. Nu se procedase oare, în ultimii ani, la izgonirea a trei milioane şi jumătate de fermieri şi, ceea ce li se întâmplase altora, nu avea să se petreacă şi cu ei înşişi?

Fie ca Dumnezeu să se milostivească de această ţară! Foametea este aici ca o epidemie, ca un război care pustieşte totul. Aceleaşi catastrofe, aceleaşi consecinţe.

Va rămâne de neuitat pentru totdeauna iarna l740-l74l, când atâţia înfometaţi au pierit, ca şi anul l847, încă şi mai îngrozitor, „anul negru”, care a făcut să descrească numărul locuitorilor ţării cu aproape cinci sute de mii.

Atunci când se prăpădesc recoltele, sate întregi sunt părăsite. Poţi să intri prin ferme pe uşile rămase larg deschise: nu mai găseşti pe nimeni. Micii arendaşi au fost alungaţi fără milă. Industria agricolă este lovită drept în inimă. Dacă se întâmplă să nu rodească grâul, secara, ovăzul, ar mai fi fost, poate, cu putinţă, ca ei să aştepte un an mai bun. Însă când o iarnă din cale-afară de grea şi de îndelungată a distrus cartofii, locuitorilor de la sate nu le mai rămâne altceva mai bun de făcut decât să se refugieze în work-houses, dacă nu preferă cumva să ia drumul emigranţilor. În acest an, numeroşi cultivatori aveau de luat o hotărâre. Mulţi dintre dânşii se şi resemnaseră. Ca urmare a unor asemenea dezastre, populaţia anumitor comitate se micşorase într-o proporţie considerabilă. Odinioară, Irlanda număra, se pare, douăsprezece milioane de locuitori, iar acum există în Statele Unite ale Americii, între şase şi şapte milioane de colonişti de origine irlandeză.

Să emigreze, nu aceasta era soarta la care se vedea osândită familia lui Martin Mac Carthy? Da, şi încă în cel mai scurt timp. Nici recriminările ligii agrare, nici mitingurile la care lua parte Murdock nu puteau schimba această stare de lucruri. Resursele lui poor-board

[51] aveau să se dovedească neîndestulătoare în faţa unui număr atât de mare de victime. Casa instituţiei, alimentată cu fonduri de către asociaţiile de home-rulers, nu va întârzia să se golească de bani. Cât priveşte o răzvrătire împotriva proprietarilor pământului, cu jafurile care i-ar fi urmat, lordul locotenent hotărâse să o înăbuşe cu forţa. Puteau fi văzuţi numeroşi agenţi de poliţie răspândiţi prin comitatele suspecte – cu alte cuvinte, cele mai mizerabile.

Astfel încât, ar fi fost mai prudent ca Murdock să-şi ia serioase măsuri de precauţie, însă el nu voia s-o facă. Turbat de furie, nebun de disperare, el nu se mai stăpânea, rostea mânios ameninţări, îi aţâţa pe ţărani la răzmeriţă. Tatăl şi fratele său, târâţi de exemplul acestuia, se primejduiau o dată cu el. Nimic nu mai era în stare să-i oprească. Prichindel, de teamă să nu vadă apărând poliţia, îşi petrecea zilele supraveghind împrejurimile fermei.

Între timp, trăiau cu toţii din ultimele provizii. Câteva mobile fuseseră vândute pentru a mai face rost de ceva bani. Şi iarna care avea să dureze alte câteva luni!… Cum să-şi ducă zilele până la sosirea anotimpului călduros şi la ce se mai puteau aştepta din partea unui an ce părea de pe atunci cu desăvârşire compromis?

La aceste nelinişti, iscate atât de prezent cât şi de viitor, se adăuga îngrijorarea cauzată de starea sănătăţii bătrânei. Sărmana Mamă mare îşi pierdea puterile de pe o zi pe alta. Vlăguită de şocurile vieţii, trista ei existenţă se apropia grabnic de sfârşit. Dânsa nu-şi mai părăsea camera, ba nici măcar patul. Cel mai adesea, Prichindel rămânea pe lângă ea. Bietei femei îi făcea plăcere ca el să stea acolo, ţinând-o în braţe pe Jenny, acum în vârstă de doi ani şi jumătate şi care îi zâmbea. Uneori mai lua şi dânsa copila în braţe, îi surâdea la rândul său… Şi ce gânduri pline de jale cu privire la viitorul acestei fetiţe îi mai treceau prin cap. Atunci, îl întreba pe Prichindel:

— Tu o iubeşti mult, nu-i aşa?

— Da. Mamă mare.

— Şi n-ai s-o părăseşti niciodată, nu…?

Niciodată… niciodată!

— Deie Domnul ca ea să fie mai fericită decât am fost noi!… Este fina ta, să nu uiţi!… Tu ai să fii băiat mare, câtă vreme dânsa va mai fi încă o fetiţă!… Un naş este ca şi un tată… Dacă are să rămână fără părinţi…

— Nu, Mamă mare, îi răspundea Prichindel, lasă ideile-astea negre!… N-o să fim mereu nenorociţi… Mai avem de îndurat câteva luni… Dumneata ai să te însănătoşeşti din nou şi o să te vedem iarăşi în fotoliul dumitale, ca şi altă data, în timp ce Jenny se va juca pe-alături.

Şi, în timp ce Prichindel vorbea astfel, îşi simţea inima grea şi lacrimile gata să-i ţâşnească din ochi, deoarece ştia că Mama mare esle bolnavă, foarte bolnavă. Cu toate acestea, el avea forţa să se stăpânească – dinaintea ei cel puţin. Dacă plângea, o făcea numai pe-afară, atunci când nimeni nu putea să-l vadă. Şi apoi, îi era mereu teamă să nu se găsească în prezenţa administratorului Harbert, venit, împreună cu ajutoarele de portărei, să alunge familia din unicul ei adăpost.

În timpul primei săptămâni din ianuarie, starea sănătăţii bătrânei femei s-a înrăutăţit. Ea a suferit câteva sincope una după alta, cea mai gravă dintre ele fiind atât de prelungită, încât s-a putut crede că i-a sosit sfârşitul.

Un medic venise în ziua de 6, un D. M.

[52] din Tralee, unul dintre acei practicieni miloşi care nu-şi refuză serviciile oamenilor nevoiaşi, cu toate că nu pot trage nici un folos din asta. Tocmai dădea o raită prin câmpiile acelea pustiite, călare, după obiceiul vremurilor de odinioară. Cum tocmai trecea pe şosea, Prichindel care îl ştia din vedere, întrucât îl mai întâlnise în capitala comitatului, l-a rugat să treacă şi pe la fermă. Aici, doctorul a constatat că lipsurile, împreună cu vârsta şi cu necazurile care o mistuiau pe muribundă, făceau catastrofa de neînlăturat.

Nu era cu putinţă ca familiei să i se ascundă acest lucru. Mama mare nu mai avea de trăit un şir de luni întregi, ba nici măcar două-trei săptămâni, ci doar câteva zile. Mintea îi era limpede, urma să şi-o păstreze tot astfel până la sfârşit. Şi, sub învelişul ăsta de ţărancă, se ascundea atâta vitalitate, se găsea într-însa atâta putere de-a îndura boala, atâta rezistenţă faţă de nimicire, încât lupta împotriva morţii avea să meargă, de bună seamă, mână-n mână cu o cumplită agonie. În cele din urmă, când forţele îi vor fi slăbit îndeajuns, respiraţia i se va opri, inima va înceta să-i mai bată.

Înainte de a părăsi ferma, medicul a scris o reţetă în care a prescris o poţiune ce putea să-i aline bătrânei ultimele clipe. Apoi a plecat, lăsând plină de disperare o casă în care pătrunsese mânat doar de milă.

Să mergi până la Tralee, să comanzi doctoria, s-o aduci apoi la fermă, asta putea să dureze chiar şi douăzeci şi patru de ore… Dar de unde bani ca s-o plăteşti?… După ce totul fusese cheltuit pentru achitarea impozitelor, familia nu-şi mai ducea zilele decât cu puţinele legume produse la fermă, fără să cumpere nimic. Căci, prin sertare nu se mai găsea nici măcar un şiling… Era mizeria cea mai neagră, ajunsă la ultima ei limită.

Şi atunci, Prichindel şi-a adus aminte. Îi mai rămânea acea guinee pe care i-o dăruise miss Anna Waston la teatrul din Limerick, simplă glumă a comedianei; însă el, care luase în serios rolul lui Sib, socotea aceşti bani ca fiind câştigaţi pe merit. Astfel încât, ascunsese cu grijă sus-pomenita guinee în casa lui de bani, vrem să spunem în oala de gresie unde îşi depunea pietricelele… Dar, în acea clipă, putea el să spere că acestea se vor mai preface vreodată în pence sau în şilingi?

Nimeni de la fermă nu ştia că Prichindel are moneda aceea de aur, aşa că i-a venit ideea s-o folosească pentru cumpărarea doctoriei prescrise pentru Mama mare. Ar fi însemnat să-i aline suferinţele, poate să-i prelungească viaţa şi, cine ştie… chiar să-i îmbunătăţcască starea sănătăţii… Prichindel voia să nădăjduiască mai departe, cu toate că nu mai era nici o speranţă.

Hotărât să-şi ducă planul la îndeplinire, s-a ferit să-i spună cuiva ceva. Era dreptul lui de netăgăduit să foloscască aceşti bani după cum îi convenea mai bine. Totuşi, nu era timp de pierdut. Şi, ca să nu fie văzut de nimeni, plănuia să plece de cu noapte. Vreo douăzeci de kilometri ca să ajungă Ia Tralee, alţi douăzeci ca să se întoarcă, iată un traseu cam lung pentru un copil, dar el nici nu se gândea la asta. Cât priveşte lipsa lui de-acasă, care avea să dureze pe puţin o zi întrcagă, aveau oare s-o bage de seamă, atâta vreme cât el obişnuia să colinde pe-afară tot timpul pe care nu şi-l petrecea cu Mama mare, supraveghind împrejurimile, cercetând cu luare-aminte şoseaua pe o distanţă de doi-irei kilometri, pândindu-l pe administrator, sosit împreună cu ajutoarele lui de portărel ca să evacueze familia, sau pe constable flancat de agenţii săi, venit să-l aresteze pe Murdock?

A doua zi, în 7 ianuarie, la ora două noaptea, Prichindel a ieşit din cameră, nu înainte de a o săruta pe bătrâna femeie; aceasta aţipise şi nu s-a deşteptat. Apoi, ieşind din sală, a închis uşa fără zgomot, l-a mângâiat pe Birk care-i ieşise în întâmpinare şi părea să-l întrebe: „nu mă iei cu tine?” Nu, el voia să-l lase la fermă! Cât timp avea să lipsească de acasă, credinciosul animal putea da de ştire la apropierca oricărei persoane suspecte. Odată curtea străbătută şi poarta deschisă, băiatul s-a găsit singur pe drumul spre Tralee.

Era încă foarte întuneric în primele zile ale lunii ianuarie, la trei săptămâni de la solstiţiul de iarnă, la această latitudine cuprinsă între paralele de cincizeci şi două şi cincizeci şi trei de grade, soarele se înălţa foarte târziu la orizont, înspre sud-est. La ora şapte dimineaţa, slabele luciri ale zorilor abia colorează culmile munţilor. Prichindel avea aşadar de făcut jumătate de drum în plină noapte; însă nu se speria câtuşi de puţin de aşa ceva.

Văzduhul era foarte limpede, frigul foarte tăios, în ciuda faptului că termometrul nu arăta decât vreo douăsprezece grade sub zero. Mii şi mii de aştri străluceau pe firmament. Drumul, alb de nea, fugea înainte cât vedeai cu ochii, luminat parcă de strălucirea ninsorii. Paşii copilului răsunau cu un pocnet scurt.

Prichindel, plecat la ora două noaptea, trăgea nădejde să fie înapoi la fermă până la căderea nopţii. După socoteala notată în carnetul său, el trebuia să ajungă la Tralee pe la opt. Să străbată douăzeci de kilometri în şase ore, iată un lucru ce nu putea să pună în încurcătură un băiat deprins cu ostenelile şi care avea picioare vânjoase. La Tralee îşi pusese în gând să se odihnească vreo două ceasuri, în care timp să mănânce o bucată de pâine cu brânză şi să bea o pintă de bere într-o cârciumă, la preţul de două-trei pence. Apoi, cu poţiunea în mână, ar fi pornit-o iar la drum pe la zece, în aşa fel încât să se poată întoarce în cursul după-amiezii.

Acest program, bine chibzuit, ar fi fost urmat cu străşnicie dacă nu s-ar fi ivit ceva neprevăzut. Drumul se străbătea uşor, vremea era prielnică mersului rapid. Şi, din fericire, gerul făcuse să se domolească tulburările atmosferice.

Într-adevăr, dacă s-ar fi stârnit rafalele dinspre apus ori ar fi fost nevoit să înainteze sub loviturile de bici ale viscolului, Prichindel n-ar fi putut merge împotriva vântului. Împrejurările îi erau aşadar favorabile.

Ce-i drept, poate că ar fi trebuit să se teamă de vreo întâlnire primejdioasă – cu o haită de lupi, spre pildă. Acesta era adevăratul pericol. Cu toate că iarna nu fusese deosebit de aspră, fiarele umpleau cu urletele lor lugubre pădurile şi şesurile comitatului. Prichindel se gândise şi la asta. Astfel încât, inima îi bătea cu putere atunci când s-a trezit dintr-o dată singur, în câmpia netedă ca în palmă, pe drumul acesta nesfârşit, de-a lungul căruia se scălâmbăiau scheletele arborilor festonaţi de promoroacă.

Băiatul nostru a străbătut primii zece kilometri în două ceasuri, mergând cu paşi zoriţi şi fără să se odihnească nici o clipă. Se făcuse ora patru dimineaţa. Era încă foarte întuneric, mai cu seamă înspre apus, dar cerul începea să fie spuzit de pete uşoare de culoare, iar stelele întârziate prindeau să pălească. Mai aveau să treacă trei ceasuri bune până ce soarele să se înalţe la orizont.

Prichindel a simţit atunci nevoia să poposească vreo zece minute. S-a aşezat prin urmare pe o rădăcină de copac şi, scoţând din buzunar un cartof mare, copt în spuză, l-a mâncat cu lăcomie. Asta avea să-i îngăduie să ajungă cu bine la Tralee. La patru şi un sfert a pornit-o iar la drum.

De prisos să vă mai spunem că Prichindel n-avea motive să se teamă că s-ar fi putut rătăci. Ştia bine drumul de la Kerwan şi până la capitala comitatului, deoarece îl străbătuse adesea cu brişcaă, de fiecare dată când Martin Mac Carthy îl lua cu el la piaţă. Ce vremuri bune erau atunci, ce timpuri fericite!… Şi acum, vai, cât de îndepărtate erau toate astea!

Şoseaua se întindea mai departe pustie, cât vedeai cu ochii. Nici urmă de trecător – lucru de care lui Prichindel nici că-i păsa – dar nici de şaretă mergând către Tralee, unde nu i s-ar fi refuzat un loc, ceea ce l-ar mai fi scutit de osteneală. El nu putea deci să se bizuie decât pe picioruşele lui – mici, într-adevăr, însă vânjoase.

În sfârşit, au mai fost străbătuţi alţi şapte kilometri, poate ceva mai încet decât primii zece, dar, oricum, nu mai rămâneau decât trei de parcurs.

Se făcuse şapte şi jumătate. Spre apus, ultimele stele păleau la orizont. Lucirea melancolică a zorilor de la aceste latitudini înalte lumina nedesluşit spaţiul, până în clipa în care soarele va fi străpuns ceţurile lânoase ale zonelor inferioare. Priveliştea începea treptat să se lărgească pe un sector din ce în ce mai amplu.

În clipa aceea, un grup de oameni şi-a făcut apariţia în susul drumului, venind dinspre Tralee.

Primul gând al lui Prichindel a fost acela de-a nu se lăsa văzut. Şi, cu toate acestea, ce i s-ar fi putut spune acelui copil? Aşadar, instinctiv şi fără a mai chibzui că nu se cuvenca s-o facă, băiatul a dat fuga să se ghemuiască îndărătul unui tufiş, astfel încât să-i poată observa pe oamenii ce se apropiau de dânsul fără a fi văzut.

Erau agenţi de poliţie, vreo doisprezece la număr, însoţiţi de un constable. De câtă vreme ţinutul fusese pus sub supraveghere, te întâlneai la tot pasul cu asemenea patrule, organizate din porunca lordului locotenent.

Prichindel nu avusese deci pricini să se mire de această întâlnire. Însă, era cât pe ce să scoată un strigăt de uimire când, în mijlocul grupului, l-a recunoscut pe vechilul Harbert, urmat de doi sau trei indivizi – ajutoare de portărei – folosiţi de obicei la evacuări.

Ce presimţire i-a strâns atunci inima! Oare nu înspre fermă se îndreptau vechilul şi oamenii săi? Şi această ceată de agenţi n-avea cumva să procedeze la arestarea lui Murdock?

Prichindel nici n-a mai vrut să se gândească la asta. De îndată ce grupul de oameni a dispărut, s-a năpustit înapoi pe şosea şi, alergând cât îl ţineau puterile, a ajuns în dreptul primelor case din Tralee pe la opt şi jumătate.

Prima lui grijă a fost să meargă la un farmacist; unde a aşteptat ca poţiunca să-i fie preparată după reţetă. Apoi, a scos moneda sa de aur, singura lui avere, ca s-o plătească. Farmacistul i-a schimbat guineea şi, cum doctoria era foarte scumpă, cumpărătorului nu i-au mai rămas decât vreo cincisprezece şilingi. Nu era cazul să se târguiască, nu-i aşa?

Şi, pentru că era vorba de Mama mare, Prichindel nici nu s-a mai gândit la bani, făgăduindu-şi să facă economie când avea să-şi ia micul dejun. Deci, în loc de brânză şi de bere, el s-a mulţumit cu o felie groasă de pâine pe care a înfulecat-o cu multă poftă şi cu o bucăţică de gheaţă pe care a topit-o între buze. Astfel încât, puţin după ora zece, el părăsise oraşul Tralee şi o pornise înapoi, pe drumul spre Kerwan.

În orice altă împrejurare, la acest moment al zilei s-ar fi făcut simţită oarece mişcare. Drumurile ar fi fost străbătute de şarete sau de jaunting-cars, transportând oameni sau mărfuri către diferitele târguşoare ale comitatului. Ai fi simţit, aşadar, fremătând viaţa comercială sau agricolă a ţinutului. Dar vai, ca urmare a înlănţuirii de dezastre din timpul anului, foametea şi mizeria înspăimântătoare, căreia aceasta îi dă naştere, goliseră provincia de locuitori! Ce de ţărani se hotărâseră să-şi părăsească ţara unde nu le mai era cu putinţă să trăiască! Oare, chiar şi în vremuri normale, nu se evaluează la o sută de mii pe an numărul irlandezilor care se duc în Lumea Nouă, în Australia sau în Africa meridională, în căutarea unui colţişor de pământ unde să poată trage nădejde că n-or să mai moară de foame? Nu există oare companii de emigraţie care, pentru un preţ derizoriu de numai două lire sterline, îi transportă pe emigranţi până pe ţărmurile Americii de Sud?

Or, în cursul acestui an, ţinuturile Irlandei apusene fuseseră părăsite într-o măsură şi mai însemnată încă de locuitorii lor şi ai fi zis că drumurile, altădată atât de însufleţite, nu mai slujeau decât unui deşert sau, lucru şi mai întristător chiar, unei ţări pustiite…

Prichindel mergea, ca întotdeauna, cu paşi zoriţi. El nu voia să ia seama la oboseală şi făcea mare risipă de energie. Se înţelege de la sine că, acum, nu mai putea ajunge din urmă grupa de poliţai, care i-o luase înainte cu două sau trei ore. Cu toate acestea, urmele lăsate pe zăpadă îi arătau că sergentul şi oamenii lui, împreună cu Harbert şi ajutoarele sale de portărel, urmau drumul ce ducea spre fermă. Pricină în plus pentru ca băiatul nostru să vrea să ajungă mai iute acasă, în ciuda faptului că picioarele îi erau înţepenite de atâta mers fără odihnă. S-a lipsit chiar de un popas de câteva minute, ca să poată umbla în acest timp. A mers, a mers fără contenire. Pe la două după-amiaza nu mai avea decât vreo trei kilometri până la Kerwan. După încă o jumătate de ceas, începeau să se vadă clădirile fermei, în mijlocul şesului întins în care totul se confunda într-o mare de albeaţă lăptoasă.

Ceea ce l-a uimit încă din prima clipă pe Prichindel în clipa când s-a apropiat, a fost faptul că nu se zarca nici o dâră de fum în aer, cu toate că pentru vatra din sala cea mare se găsea combustibil din belşug.

În plus, locul acela îi stârnea parcă un simţământ greu de exprimat în cuvinte, de singurătate şi de părăsire.

Prichindel a zorit paşii, a făcut o nouă sforţare, a început să alerge. Tot căzând şi ridicându-se a ajuns dinaintea porţii-barieră ce închidea curtea.

Ce spectacol groaznic! Poarta era sfărâmată, curtea plină de urme de paşi în toate direcţiile. Din clădiri, staule, magazii, nu mai rămăseseră decât cei patru pereţi, lăsaţi fără acoperişuri. Învelişul de paie fusese smuls. Nu mai exista nici o uşă, nici un toc de fereastră. Dorise cineva să facă această casă de nelocuit, pentru a împiedica familia să mai găsească aici un adăpost?… Era oare ruina voită, făcută de mâna omului…?

Prichindel a rămas ţintuit locului. Ceea ce simţea acum era pur şi simplu groază. Nu îndrăznea să împingă bariera din faţa curţii… Nici nu cuteza să se apropie de casă…

În cele din urmă, a luat o hotărâre. Trebuia să afle dacă fermierul sau vreunul dintre copiii săi se mai afla încă acolo.

Prichindel a înaintat până la uşa casei. A început să strige… Nu i-a răspuns însă nimeni.

Atunci, s-a aşezat pe prag şi a început să plângă. Să vedem ce se petrecuse în timpul absenţei sale.

Prin comitatele Irlandei sc petrec destul de des scene dintr-acestea, de alungare a oamenilor de prin case, în urma cărora nu numai fermele, ci chiar sate întregi sunt părăsite de locuitorii lor. Însă aceşti sărmani oameni, izgoniţi din locuinţa unde s-au născut, unde au trăit şi trăgeau nădejde să moară, poate că ar fi vrut să se întoarcă acasă, forţând uşile bătute în cuie şi căutând acolo un refugiu pe care nu l-ar fi găsit în altă parte…

Ei bine, mijlocul de a-i împiedica este foarte simplu! Casa trebuie făcută de nelocuit. Se înalţă un battering-ram. Acesta este alcătuit dintr-o grindă ce se balansează la capătul unui lanţ fixat între trei stâlpi. Un asemenea berbece sparge orice. Casa este despuiată de acoperiş, coşul dat jos, vatra dărâmată. Uşile sunt sfărâmate, ferestrele scoase din zid. Nu mai rămân în picioare decât pereţii… Şi, din moment ce această ruină este căscată în calea tuturor rafalelor, pe care ploaia o inundă, în care zăpada se îngrămădeşte, landlordul şi agenţii săi pot fi liniştiţi: familia nu se va mai putea adăposti într-însa.

După asemenea execuţii, atât de frecvente, ce merg adesea până la ferocitate, cum să te mai miri că în inima ţăranului irlandez, s-a strâns atâta ură!

Iar aici, la Kerwan, izgonirea familiei fusese întovărăşită de scene încă şi mai înspăimântătoare.

Căci, într-adevăr, răzbunarea îşi avusese partea ei în această faptă lipsită de omenie. Harbert, voind să-l facă pe Murdock să plătească pentru violenţele sale, nu se mulţumise să vină cu ajutoarele de portărei ca să acţioneze pe seama middleman-ului ci, ştiindu-l pe fermier supus urmăririi judecătoreşti, îl denunţase, iar sergenţii primiseră ordinul să pună mâna pe el.

Astfel încât, mai întâi, domnul Martin împreună cu soţia şi copiii lui fuseseră aruncaţi afară, în timp ce ajutoarele de portărel pustiau locuinţa pe dinăuntru. Nu avuseseră pic de respect măcar pentru bătrâna Mamă mare. Smulsă din patul ei, târâtă în mijlocul curţii, dânsa mai izbutise totuşi să se ridice ca să-i blesteme pe asasinii săi în care vedea pe înşişi ucigaşii Irlandei, apoi căzuse moartă la pământ.

În clipa aceea, Murdock, care ar fi avut timp să fugă, se năpustise asupra acestor mizerabili. Nebun de furie, el agita în aer o toporişcă… Tatăl şi fratele său voiseră, întocmai ca şi el, să-şi apere familia… Dar portăreii şi sergenţii erau în număr destul de mare, aşadar forţa era de partea legii, dacă se poate da acest nume unui asemenea atentat împotriva a tot ce este drept şi omenesc pe lume.

Răzvrătirea contra agenţilor de poliţie fusese vădită, până într-atâta, încât nu numai Murdock, ci şi domnul Martin şi Sim au fost puşi în stare de arest. Şi, ca urmare, deşi nici o izgonire nu se mai putea face de la l870 încoace fără plata unor despăgubiri acordate fermierilor alungaţi, ei pierduseră dreptul de a beneficia de această lege.

Străbunei nu i se putea face o înmormântare creştinească la fermă. Ea trebuia dusă într-un cimitir. Au fost văzuţi atunci cei doi nepoţi ai bătrânei punând-o pe o targă şi cărând-o, urmaţi de domnul Martin, de Martina şi de Kitty care-şi purta copilul în braţe, în mijlocul sergenţilor de poliţie şi al portăreilor.

Jalnicul alai a apucat-o pe drumul dinspre Limerick. Vă puteţi închipui un lucru mai întristător şi mai vrednic de plâns ca acest cortegiu, alcătuit dintr-o întreagă familie făcută prizonieră, însoţind cadavrul unei sărmane femei bătrâne?

Prichindel, care izbutise să-şi înfrângă spaima, străbătea acum camerele pustiile prin care zăceau sfărâmăturile de mobilă, strigând mereu… Şi nu-i răspundea nimeni… nimeni!

Iată, aşadar, în ce stare găsea el această casă unde se scurseseră singurii ani fericiţi ai vieţii sale… locuinţa de care se legase prin atâtea fire nevăzute, nimicită de o supremă catastrofă…!

El şi-a adus atunci aminte de comoara lui, de acele pietricele care arătau numărul de zile ce trecuseră de la sosirea sa la Kerwan. A căutat îndată oala de gresie unde le strânsese. A găsit-o într-un ungher, scăpată neatinsă.

Ah, pietricelele acestea! Prichindel, aşezat pe treptele din faţa uşii, a vrut să le numere: erau o mie şi cinci sute patruzeci de bucăţi.

Ele reprezentau cei patru ani şi optzeci de zile – de la 20 octombrie l877 la 7 ianuarie l882 – cât vieţuise la fermă.

Iar, în prezent, copilul era nevoit s-o părăsească. Trebuia să încerce să regăsească familia Mac Carthy, care devenise propria sa familie.

Înainte de a pleca, Prichindel s-a dus să-şi pună într-un pachet rufăria, pe care o regăsise în fundul unui sertar pe jumătate sfărâmat. Şi, întorcându-se în mijlocul curţii, a săpat o groapă la rădăcina bradului plantat o dată cu naşterea finei sale, unde a aşezat oala de gresie în care îşi ţinea pietricelele…

Apoi, după ce a mai aruncat o privire de rămas bun asupra casei căzută în ruină, s-a avântat pe şoseaua întunecată de pe acum de umbrele amurgului.

Sfârşitul primei părţi.