Capitolul XV UN AN PROST.

Rana lui Prichindel nu era gravă, cu toate acestea el pierduse mult sânge. Astfel încât, dacă ar mai fi întârziat doar câteva clipe, Murdock n-ar fi ridicat de pe jos decât un cadavru, iar Kitty nu şi-ar mai fi revăzut copilul niciodată.

Ar fi de prisos să vă spunem că Prichindel a fost înconjurat cu cele mai afectuoase îngrijiri în timpul zilelor ce s-au scurs până la reînsănătoşirea lui. Mai mult ca oricând a simţit că are o familie, el, sărmanul orfan al unor părinţi necunoscuţi! Cu câtă căldură primea inima lui toate aceste manifestări de dragoste, când se gândea la atâtea şi atâtea zile fericite petrecute la ferma Kerwan. Şi, pentru a le afla numărul, nu era oare de ajuns să numere pietricelele pe care domnul Martin i le înmâna seară de seară? Ce bucurie a simţit el când a strecurat-o în vechea-i oală de gresie pe aceea primită după întâmplarea cu lupul!

După anul nou, iarna a devenit şi mai aspră. A fost nevoie să fie luate câteva măsuri de precauţie. Haite fioroase de lupi fuseseră semnalate în împrejurimile fermei şi pereţii de paie n-ar fi rezistat colţilor acestor carnivore. Domnul Martin şi fiii săi au fost siliţi în mai multe rânduri să lupte cu focuri de armă împotriva acestor fiare primejdioase. Asemenea lucruri au avut loc în tot comitatul, ale cărui câmpii, în timpul nesfârşitelor nopţi de iarnă, răsunau de urletele lor lugubre.

Da, a fost una dintre acele ierni jalnice care fac parcă să sufle asupra Europei septentrionale toate crivăţurile aspre şi pătrunzătoare ale regiunilor polare! Vântul bătea mai cu seamă dinspre miazănoapte şi se ştie doar cât frig hiperborean este el în stare să aducă. Din nefericire, era de temut ca această perioadă să nu se prelungească peste măsură de mult, aşa cum se întâmplă cu faza algidă

[49] la bolnavii mistuiţi de febră. Iar atunci când suferindul este însuşi pământul, care se face tare ca piatra din cauza îngheţurilor şi când crapă asemenea buzelor unui muribund, eşti înclinat să crezi că însuşirile sale productive au să se stingă pe vecie, ca la acei aştri morţi, gravitând în spaţiu.

Temerile fermierului şi ale familiei sale erau, aşadar, cât se poate de îndreptăţite, dată fiind străşnicia nemaipomenită a acestui anotimp. Totuşi, mulţumită venitului agonisit de pe urma vinderii oilor, domnul Martin a putut face faţă plăţii taxelor şi chiriei. Tot astfel, atunci când, de Crăciun, s-a înfăţişat agentul trimis de middleman, el şi-a încasat arenda în întregime – ba chiar a părut niţel mirat căci, mai puţin norocos la majoritatea celorlalte ferme, fusese nevoit să acţioneze pe calea justiţiei pentru alungarea micilor arendaşi. Dar cum avea să facă faţă Martin Mac Carthy termenelor de plată anul viitor, dacă lungimea excesivă a iernii avea să împiedice însămânţările de primăvară?

De altfel, s-au mai întâmplat şi alte nenorociri. Ca urmare a scăderii temperaturii, care a coborât până la treizeci de grade sub zero, patru capre şi cinci vaci au pierit de frig în grajduri. Era cu neputinţă ca aceste şandramale să fie închise mai bine; se găseau într-o stare atât de proastă, încât se năruiseră în parte, din cauza aprigelor vijelii. Chiar şi la păsări, în ciuda a tot ce se putea închipui, alde Mac Carthy au avut de suferit pierderi foarte mari. În fiecare zi, în carnetul lui Prichindel, coloana deficitului se lungea tot mai mult. Pe deasupra – fapt de care se temeau din cale-afară şi care ar fi pus familia într-o situaţie dintre cele mai primejdioase – însăşi locuinţa putea să nu mai ţină piept atâtor cauze de distrugere. Domnul Martin, Murdock şi Sim se străduiau neîncetat s-o repare, s-o consolideze pe dinafară. Dar stăteau mereu cu frica în sân ca pereţii din paie şi acoperişurile pe care le sfâşia vântul să nu se prăbuşească în mijlocul rafalelor învârtejite.

S-au scurs zile întregi, în cursul cărora nimeni n-a putut pune piciorul afară din casă. Drumul era acoperit de zăpadă, iar troienele depăşeau un stat de om. În mijlocul curţii, brăduţul plantat la naşterea lui Jenny nu mai lăsa să i se vadă decât vârful albit de promoroacă. Pentru a se putea ajunge la grajduri, a fost nevoie să se sape o tranşee care trebuia desfundată de câte două ori în douăzeci şi patru de ore. Nutreţul era cărat cu strădanii nemaipomenite de la un staul la altul.

Şi, lucru ce depăşea orice închipuire, cu toate că gerul nu slăbea deloc, zăpada continua să cadă din belşug. Ce-i drept, nu mai era căderea lină a fulgilor uşori şi înstelaţi, ci o adevărată aversă de mici sloiuri de gheaţă, azvârlite de vârtejurile rotitoare ale vijeliei. Ca urmare, au fost desfrunziţi complet arbuştii şi copacii veşnic verzi.

Între malurile râului Cashen se formase un blocaj de sloiuri, care ajunsese la nişte dimensiuni uriaşe. Ai fi zis că este un adevărat aisberg şi se întrebau cu toţii dacă creşterea apelor n-avea să provoace alte nenorociri, atunci când această masă de gheaţă urma să se topească o dată cu primele călduri ale primăverii. Şi, în acest caz, cum ar fi izbutit domnul Martin şi fiii săi să apere clădirile dacă râul s-ar fi revărsat până la fermă?

Oricum, aveau în prezent şi alte griji – să ia măsuri de prevedere pentru întreţinerea şi păstrarea vitelor ce le mai rămăseseră în viaţă. Într-adevăr, sub biciuirile uraganului, acoperişurile de paie ale staulelor fuseseră smulse şi trebuiau reparate de urgenţă. Rămăşiţele turmei de oi, vacile şi caii au rămas timp de mai multe zile fără adăpost, pradă străşniciei vremii şi câteva animale au pierit din pricina frigului. A fost nevoie de multă muncă pentru refacerea, de bine de rău, a acoperişurilor şi aceasta în toiul furtunii. Grajdurile din faţă, acelea ce dădeau spre drum, au trebuit să fie sacrificate, întrucât fuseseră despuiate de acoperişurile lor de paie spre a putea fi învelite celelalte.

Casa în care locuia familia Mac Carthy n-a fost nici ea cruţată. Într-o noapte, partea mansardată de la etaj s-a prăbuşit şi Sim, care dormea acolo, a fost silit să părăsească podul ca să se instaleze în sala de la parter. Şi atunci, întrucât şi tavanul ameninţa să se surpe, a fost nevoie să fie proptit cu bârne groase, într-atâta de greu atârna zăpada deasupra grinzilor.

Iarna înainta, însă rămânea la fel de neîndurătoare. Vremea în februarie a fost tot aşa de aspră ca şi în cursul lunii ianuarie. Temperatura medie s-a menţinut tot timpul la douăzeci de grade sub zero. Cei de la fermă erau parcă nişte naufragiaţi pe vreun ţărm din ţinuturile polare, care nu puteau să prevadă cât va dura iernatul. Şi, pe deasupra, dezgheţul ameninţa să provoace catastrofe şi mai de temut încă o dată cu ieşirea din matcă a râului Cashen.

Vom spune totuşi că, măcar din punctul de vedere al hranei, familia nu avea de ce să fie neliniştită. Carnea şi legumele nu-i lipseau deloc. De altfel, animalele ucise de frig – vaci şi oi – uşor de păstrat în gheaţă, alcătuiau o rezervă îmbelşugată. Apoi, dacă păsările fuseseră decimate, porcii îndurau asemenea temperaturi scăzute fără să sufere din cale-afară şi, numai pe seama lor, alimentaţia ar fi fost asigurată pe o lungă perioadă de timp. În ce priveşte încălzitul, era de-ajuns ca, zilnic, să iasă cineva să scoată din zăpadă crengile rupte de rafalele de vânt, spre a economisi turba care începea să fie pe sfârşite.

Pe deasupra, voinici şi sănătoşi, căliţi de îndelungă vreme, tatăl şi feciorii erau deprinşi cu încercările acestui climat aspru. În ceea ce-l priveşte pe micul nostru băiat, el dădea dovadă de o vigoare nemaipomenită. Până în clipa aceea şi femeile, Martina şi Kitty, luând parte la muncă la fel cu toată lumea, rezistaseră cu bine. Micuţa Jenny, ţinută tot timpul într-o cameră închisă ermetic, creştea ca o plantă într-o seră încălzită. Singură, numai Mama mare era în mod vizibil atinsă de boală, în ciuda îngrijirilor cu care era înconjurată. În plus, suferinţele sale fizice erau dublate de suferinţe morale, întrucât vedea că viitorul alor săi este compromis. Era mai mult decât putea dânsa să îndure. De altminteri, starea bătrânei constituia un serios motiv de îngrijorare pentru întreaga familie.

În aprilie temperatura a început treptat, treptat să se normalizeze, ridicându-se peste zece grade. Cu toate acestea, pământul a trebuit să aştepte căldurile lunii mai pentru a se elibera de stratul său de gheaţă. Era acum târziu, foarte târziu pentru însămânţările de primăvară. Poate că furajele aveau să reuşească totuşi. În privinţa grânelor însă, cu siguranţă că ele n-ar fi ajuns să se coacă. Astfel încât, s-au gândit că ar fi mai bine să nu irosească de pomană seminţele şi să-şi îndrepte toate eforturile spre cultivarea legumelor a căror recoltare putea să aibă loc la sfârşitul lui octombrie şi, mai cu seamă, către aceea a cartofilor – ceea ce i-ar salva pe oamenii de la ţară de foame.

Dar, după topirea zăpezilor, în ce stare aveau să găsească pământul? Îngheţat, fără îndoială, până la cinci-şase picioare adâncime. Nu un sol sfărâmicios, ci un humus tare ca granitul, în care fierul plugului va putea oare să pătrundă?

N-a fost cu putinţă să se înceapă arăturile decât în ultimele zile ale lunii mai. Ai fi zis că soarele e lipsit de căldură, atât de încet se topeau zăpezile, iar prin părţile muntoase ale comitatului ele aveau să dăinuie până în luna iunie.

Toţi agricultorii de prin partea locului luaseră hotărârea să se mărginească la cultivarea cartofilor şi să renunţe la cereale în acel an. Ceea ce avea să se întâmple la ferma Kerwan urma să se înfăptuiască întocmai şi la celelalte ferme de pe domeniul Rockingham. Aceeaşi măsură a fost luată nu numai în comitatul Kerry, ci şi în acelea din Irlanda de Vest, în Munster ca şi în Connaught şi Ulster. Doar în provincia Leinster, unde solul se eliberase mai repede de gheţuri, s-au făcut însămânţări cu oarecare sorţi de izbândă.

A urmat de aici că micii arendaşi, atât de crunt încercaţi până atunci, au fost siliţi să se resemneze la a depune eforturi nemăsurate pentru pregătirea ogoarelor, asigurând astfel condiţii prielnice culturii legumelor. La ferma Kerwan, domnul Martin şi fiii săi s-au înjugat la această strădanie, cu atât mai grea, cu cât şi animalele le lipseau. Un singur cal, înhămat împreună cu măgarul, era singurul atelaj de care puteau dispune pentru plug, tăvălug sau grapă. În sfârşit, printr-o muncă îndârjită, de câte douăsprezece ore pe zi, au reuşit să planteze cu cartofi vreo treizeci de acri, cu spaima în suflet ca truda lor să nu fie zădărnicită de sosirea prea limpurie a iernii următoare.

Atunci şi-a făcut apariţia un alt dezastru, obişnuit tuturor ţinuturilor muntoase ale Irlandei. La sfârşitul lunii iunie soarele răspândea o arşiţă nemaipomenită şi mari mase de zăpadă s-au topit pe pantele munţilor. Poate că provincia Munster, datorită ramificaţiilor nenumărate ale cursurilor sale de apă, a fost mai lovită decât celelalte. În ce priveşte comitatul Kerry, aceasta a luat proporţiile unui adevărat cataclism. Numeroase râuri şi-au ieşit din matcă, ceea ce a provocat uriaşe pagube. Toată ţara a fost inundată peste măsură. Multe case, târâte de torenţi, şi-au lăsat locatarii fără adăpost. Luaţi pe nepregătite de dezlănţuirea bruscă a revărsărilor, aceşti sărmani oameni au aşteptat zadarnic ajutoare. Le-au pierit toate vitele şi, în acelaşi timp, culturile agricole, pregătite cu atâtea cazne, au fost iremediabil pierdute!

În comitatul Kerry, o parte a domeniului Rockingham a dispărut sub apele râului Cashen. Timp de cincisprezece zile, pe o rază de patru-cinci kilometri, împrejurimile fermei s-au prefăcut într-un soi de lac – un lac străbătut de curenţi furioşi ce târau cu sine arbori dezrădăcinaţi, sfărâmături de colibe, acoperişuri smulse de pe casele vecinilor, toate epavele unor nemărginite demolări, ca şi cadavre de animale, dintre care ţăranii pierduseră cu sutele.

Revărsarea apelor s-a întins până la şurele şi staulele fermei, ceea ce a produs distrugerea lor aproape totală. În ciuda celor mai energice eforturi, a fost cu neputinţă ca restul animalelor să fie salvate, cu excepţia numai a câtorva porci. Dacă locuinţa nu ar fi fost etajată, valul ar fi izbit-o şi pe ea, căci revărsarea nu s-a oprit decât în dreptul parterului care, timp de o noapte întreagă, s-a văzut ameninţat de apele învolburate.

În sfârşit, ultima lovitură pe care a primit-o ţinutul, cea mai îngrozitoare, cea mai dezastruoasă: recolta de cartofi a fost cu totul nimicită în mijlocul ogoarelor răvăşite de torente.

Niciodată nu văzuse familia Mac Carthy apărându-i în prag un asemenea cortegiu de nenorociri. Nicicând viitorul nu i se înfăţişase fermierului irlandez sub un chip atât de lugubru. Îi era cu neputinţă să facă faţă nevoilor într-o asemenea situaţie, însăşi existenţa acestor nefericiţi era pusă acum în discuţie. Şi, atunci când urma să i se ceară domnului Martin să-şi achite datoriile faţă de Stat, faţă de proprietarii pământului, ce avea să răspundă?

Într-adevăr, sunt împovărătoare impozitele pentru micul arendaş. Fie că primeşte vizita încasatorului de taxe sau i se înfăţişează administratorul landlorzilor, întotdeauna cea mai mare parte a beneficiului său trece în buzunarele acestora. Dacă proprietarii de pământ au de plătit trei sute de mii de lire pentru proprietatea funciară şi şase sute de mii de lire drept taxe pentru ajutorarea săracilor, ţăranii sunt şi mai striviţi de impozitele pe care le au de achitat personal, adică dările pentru drumuri, poduri, poliţie, justiţie, închisori, lucrări publice – sumă care se ridică la totalul uriaş de un milion de lire sterline numai pentru Irlanda.

Satisfacerca tuturor acestor pretenţii fiscale înseamnă o grea povară pentru fermier chiar şi atunci când recolta a fost bună şi până la sfârşitul anului a izbutit să facă niscai economii, dat fiind faptul că-i mai rămâne de plătit arenda. Însă atunci când pământul n-a fost rodnic, când asprimea iernii şi inundaţiile au desăvârşit ruina unei ţări întregi şi, când spectrul foametei şi primejdia alungării se înalţă la orizont, ce este de făcut? Toate acestea nu-l împiedică pe perceptor să-şi facă apariţia la ora obişnuită şi, după vizita lui, ultimul bănuţ economisit a dispărut. Aşa i s-a întâmplat şi lui Martin Mac Carthy.

Unde erau ceasurile de voie-bună şi de sărbătoare pe care Prichindel le petrecuse în prima parte a şederii sale la fermă? Nimeni nu mai muncea acum când nu mai era nimic de lucru şi, în timpul acestor zile nesfârşite, familia lâncezea pe lângă Mama mare, care se prăpădea văzând cu ochii.

În rest, această avalanşă de nenorociri nimicise cea mai mare parte a districtelor comitatului. Astfel, la începutul iernii anului l88l, izbucniseră pretutindeni ameninţări de „boicot”, adică de violenţe puse în slujba grevelor agrare, pentru a împiedica arendarea sau cultivarea pământurilor – mijloace lipsite de eficacitate, care-i ruinează totodată pe fermier şi pe proprietarul lui. Nu pe asemenea căi poate să scape Irlanda de hoţiile regimului feudal, nici să obţină înapoierea pământului în mod echitabil fermierilor, nici să desfiinţeze funestele practici ale landlordismului!

Cu toate acestea, tulburările s-au înteţit prin parohiile lovite de atâtea calamităţi. Comitatul Kerry s-a distins în primul rând prin răsunetul pe care l-au stârnit mitingurile locuitorilor săi şi prin îndrăzneala agenţilor autonomiei, care-l străbăteau în lung şi-n lat, desfăşurând steagul purtat de land league. Cu un an mai înainte, domnul Parnell fusese ales de trei circumscripţii electorale.

Spre mai mare groaza soţiei şi mamei sale, Murdock n-a şovăit să se arunce nebuneşte în această mişcare. Înfruntând frigul şi foamea, nimic nu-i putea sta în drum. A cutreierat târguşor după târguşor, pentru a pune la cale o înţelegere generală în privinţa refuzului de-a mai plăti arenzile şi a împiedicării rearendării pământurilor după alungarea fermierilor. Zadarnic ar fi încercat domnul Martin şi Sim să-l oprească. Şi, de altminteri, nu-l aprobau ei înşişi, întrucât, cu toate sforţările lor, ajunseseră în sapă de lemn şi se vedeau în ajunul izgonirii de la ferma Kerwan, ţinută de familia lor atâta amar de vreme?

Însă autorităţile, ştiind bine că agricultorii puteau fi făcuţi cu uşurinţă să se răzvrătească după un an atât de ruinător, îşi luaseră măsuri de precauţie. Lordul locotenent se grăbise să dea ordine pentru prevenirca unei probabile rebeliuni a naţionaliştilor. Escadroane din mounted constabulary şi începuseră să străbată câmpiile cu misiunea de a da ajutor portăreilor şi adjuncţilor acestora. Ele mai trebuiau, la nevoie, să împrăştie cu forţa mulţimea adunată la mitinguri şi să pună în stare de arest pe cei mai înfocaţi dintre fanaticii naţionalişti semnalaţi poliţiei. Evident, Murdock avea să se numere în curând printre aceştia, dacă nu se număra chiar de pe acum. Ce pot face irlandezii împotriva unui sistem bazat pe treizeci de mii de soldaţi cartiruiţi – acesta este cuvântul cel mai nimerit – în Irlanda?

Vă închipuiţi aşadar în ce stare de nelinişte trăia familia Mac Carthy! Când răsunau paşi pe şosea, Martina şi Kitty se îngălbeneau la faţă. Mama mare înălţa o clipă capul, apoi îl lăsa să-i cadă iar în piept. N-or fi cumva oamenii poliţiei care se îndreaptă spre fermă ca să-l aresteze pe Murdock, ba poate şi pe tatăl ca şi pe fratele lui?

De mai multe ori Martina îşi implorase feciorul mai mare să se păzească de măsurile ce-i ameninţau pe cei mai de seamă membri ai ligii agrare. Prin oraşe avuseseră loc arestări; urmau să aibă loc şi la ţară. Dar unde s-ar fi putut ascunde Murdock? Nici vorbă nu putea fi să caute adăpost în cavernele de pe ţărmul mării sau să se refugieze prin păduri în timpul iernilor aspre ale Irlandei. De altminteri, Murdock nu voia să se despartă nici de soţia, nici de copilul lui şi, chiar admiţând faptul că ar fi izbutit să se găsească într-o oarecare siguranţă în mijlocul comitatelor din Nord, mai puţin supuse supravegherii poliţiei, i-ar fi lipsit posibilităţile s-o aducă acolo şi pe Kitty şi să se îngrijească de nevoile existenţei. Casieria naţionalistă, chiar dacă veniturile sale se ridicau la două milioane de lire, n-ar fi făcut faţă răzmeriţei împotriva landlordismului.

Murdock rămânea deci la fermă, gata oricând să fugă dacă poliţiştii veneau s-o percheziţioneze. Şoseaua era supravegheată fără încetare. Prichindel şi Birk dădeau târcoale prin împrejurimi. Nimeni nu s-ar fi putut apropia la mai puţin de un kilometru şi să treacă neobservat.

În plus, ceea ce îl neliniştea pe Murdock în altă privinţă, era apropiata vizită a administratorului domeniului, însărcinat să încaseze arenzile cu scadenţa la Crăciun.

Până atunci, Martin Mac Carthy fusese întotdeauna în măsură să le achite, cu ajutorul produselor fermei şi al economiilor făcute în anii precedenţi. Numai o dată sau de două ori ceruse şi obţinuse, nu fără mare greutate, scurte amânări pentru completarea sumei. Însă, astăzi, de unde să facă rost de bani? Şi ce-ar mai fi putut să vândă, de vreme ce nu-i mai rămăsese nimic, nici animale – care îi pieriseră, nici produse agricole – pe care impozitele agricole i le înghiţiseră?

Nu uita nici o clipă că proprietarul domeniului Rockingham era un lord de origine engleză, care nici nu pusese vreodată piciorul prin Irlanda. Chiar dacă am admite faptul că acest lord ar fi fost însufleţit de cele mai bune intenţii faţă de fermierii săi, el nici măcar nu-i cunoştea şi deci nici nu se putea interesa de dânşii, astfel încât nici ei nu-i puteau cere sprijinul. În cazul de faţă, middleman-ul John Eldon, care luase pe seama lui exploatarea domeniului, locuia la Dublin. El avea rareori de-a face cu fermierii şi lăsa pe seama vechilului grija de-a face încasările la datele stabilite după datină.

Acest administrator, care se înfăţişa o dată pe an la fermierul Mac Carthy, se numea Harbert. Aprig şi crud din fire, prea deprins cu priveliştea nenorocirilor ţăranului spre a se mai emoţiona, era un soi de portărel, de om ce pune sechestru, de individ ce protestează o poliţă

[50], pe care nici cea mai umilă rugă nu-l putuse înduioşa vreodată. Se ştia cât este de neîndurător în îndeplinirea meseriei sale. Cutreierând fermele comitatului, el arătase de ce era în stare – familii alungate fără milă din locuinţele lor neîncălzite, amânări refuzate chiar şi atunci când ele ar fi îngăduit salvarea situaţiei. Având ordine categorice, ai fi zis că acestui om îi face plăcere să le aplice cu toată străşnicia. Vai, Irlanda este şi astăzi aceeaşi ţară în care odinioară a fost proclamată îngrozitoarea declaraţie: „să ucizi un irlandez nu înseamnă să încalci legea!”

Astfel încât, la Kerwan, toţi erau peste măsură de neliniştiţi. Vizita lui Harbert nu mai putea să întârzie mult. Căci, în ultima săptămână a lunii decembrie, avea obiceiul să străbată domeniul Rockingham.

În dimineaţa zilei de 29 decembrie, Prichindel, oare îl văzuse cel dintâi, a dat fuga să anunţe familia, strânsă în sala mare de la parter.

Erau acolo cu toţii – tatăl, mama, feciorii, bunica şi strănepoata ei, pe care Kitty o ţinea pe genunchi.

Vechilul a împins poarta-barieră, a străbătut curtea cu paşi hotărâţi – adevăraţi paşi de stăpân – a deschis uşa salonului şi, fără ca măcar să-şi scoată pălăria, fără să salute dând bineţe, întocmai ca un om care se simte la el acasă în mai mare măsură decât cei peste care dă buzna, a scos câteva hârtii din geanta lui de piele şi a spus pe un ton grosolan:

— Am de încasat o sută de lire pentru anul care s-a scurs, Mac Carthy. Suntem de acord, presupun.

— Da, domnule Harbert, i-a răspuns fermierul cu un glas niţel tremurat. Sunt. într-adevăr, o sută de lire… Dar v-aş cere o amânare… Mi-aţi mai acordat dumneavoastră, uneori.

— O amânare… amânări! a strigat Harbert, Ce înseamnă asta?… În toate fer-mele nu aud decât acest refren!… Oare cu amânări va putea să se achite domnul Eldon faţă de lordul Rockingham?

— Anul a fost prost pentru toată lumea, domnule Harbert, şi puteţi să mă credeţi că ferma noastră n-a fost câtuşi de puţin scutită…

— Asta nu mă priveşte pe mine, Mac Carthy şi nu-ţi pot acorda nici o amânare.

Prichindel, ghemuit într-un ungher întunecos, cu braţele încrucişate pe piept, cu ochii larg deschişi, era numai urechi.

— Haideţi, domnule Harbert, fiţi milostiv cu bieţii oameni… Nu este vorba decât să ne daţi un mic răgaz. Iată, am trecut de jumătatea iernii şi nu a fost prea aspră… O să ne scoatem pârleala în anotimpul viitor…

— Mac Carthy, vreţi să plătiţi sau nu?

— Noi am vrea, domnule Harbert… ascultaţi-mă… vă asigur că ne este cu neputinţă…

— Cu neputinţă! a strigat administratorul. Ei bine, faceţi rost de bani, vânzând…

— Am făcut-o, iar tot ce ne mai rămăsese a fost distrus de inundaţie… Nu mai avem mobilă nici de o sută de şilingi…

— Şi acum, atâta vreme cât nu sunteţi în stare nici măcar să începeţi să araţi pământul, a strigat vechilul, vă bizuiţi pe prima recoltă pentru a vă achita datoriile?… Haida de! Nu cumva vă bateţi joc de mine, Mac Carthy?

— Nu, domnule Harbert, să mă păzească Dumnezeu! Dar fie-vă milă, nu ne luaţi şi ultima speranţă!

Murdock şi fratele lui, nemişcaţi şi tăcuţi, cu greu îşi înfrânau indignarea, văzându-şi tatăl încovoindu-se cu umilinţă în faţa acestui om.

În clipa aceea, Mama mare, înălţându-se pe jumătate din fotoliul ei, a rostit plină de gravitate:

— Domnule Harbert, am şaptezeci şi şapte de ani şi, de şaptezeci şi şapte de ani mă aflu în această fermă, pe care tatăl meu o conducea, împreună cu soţul şi cu fiul meu. Până în această zi, noi ne-am plătit întotdeauna arenzile şi, pentru întâia oară, cerem un an de păsuire. N-am să cred niciodată că lordul Rockingham ar voi să ne alunge…

— Nu este vorba despre lordul Rockingham! i-a răspuns Harbert cu brutalitate. Lordul Rockingham nici măcar nu vă cunoaşte! În schimb, domnul John Eldon vă cunoaşte… El mi-a dat ordine categorice şi, dacă nu îmi plătiţi, veţi părăsi ferma Kerwan…

— Să părăsim Kerwanul! a strigat Martina, palidă ca o moartă.

— Într-o săptămână!

— Şi unde vom găsi noi un adăpost?

— Unde veţi dori!

Prichindel văzuse până atunci multe lucruri triste, el însuşi trecuse prin groaznice nenorociri… dar, cu toate acestea, i se părea că niciodată nu mai asistase la ceva asemănător. Nu era o scenă cu plânsete şi cu strigăte dar, prin asta, nu era mai puţin înspăimântătoare.

Între timp, Harbert se ridicase şi, înainte de a-şi pune hârtiile înapoi în geantă, a întrebat:

— Încă o dată, vreţi să plătiţi sau nu?

— Şi cu ce…?

Murdock intervenise, aruncând aceste cuvinte cu o voce răsunătoare.

— Da… cu ce? a repetat dânsul, şi a înaintat, încet, încet, spre administrator. Harbert îl cunoştea de multă vreme pe Murdock. Ştia că este unul dintre cei mai activi partizani ai luptei împotriva landlordismului şi, fără îndoială, s-a gândit că era cea mai bună ocazie să scape ţinutul de dânsul. Astfel încât, necrezând de datoria lui să-l cruţe, i-a răspuns ironic, înălţând din umeri:

— Cu ce să plătiţi, mă întrebaţi dumneavoastră?… Nu alergând pe la toate mitingurile, amestecându-vă cu răzvrătiţii şi boicotându-i pe proprietarii pământurilor veţi avea cu ce plăti, ci muncind…

— Muncind! a exclamat Murdock, întinzându-şi mâinile bătătorite de trudă. Oare mâinile-astea n-au muncit?… Înseamnă că tata, fraţii mei, mama, au stat cu braţele încrucişate de atâta amar de ani la ferma asta?… Domnule Harbert, nu spuneţi asemenea lucruri, că nu sunt în stare să le pricep.

Murdock şi-a isprăvit fraza cu un gest care l-a făcut pe vechil să dea îndărăt. Şi atunci, lăsând să-i scape din prea-plinul inimii toată mânia pe care i-o îngrămădiseră acolo nedreptăţile sociale, a făcut-o cu vigoarca ce-o îngăduie limba irlandeză – această limbă despre care s-a putut spune, pe drept cuvânt: „Când pledaţi pentru propria voastră viaţă, pledaţi în irlandeză!” Şi, într-adevăr, pentru viaţa tuturor alor săi, s-a lăsat târât de groaznice acuzaţii.

Apoi, cu inima împăcată, s-a dus să se aşeze mai la o parte.

Sim simţea cum clocoteşte în el indignarea, întocmai ca focul într-un cuptor.

Martin Mac Carthy, cu capul plecat, nu îndrăznea să întrerupă tăcerea apăsătoare care se lăsase după cuvintele violente ale lui Murdock.

Pe de altă parte, Harbert nu înceta să-i privească pe aceşti oameni, pe cât de arogant, pe atâta de dispreţuitor.

Martina s-a ridicat şi, adresându-se administratorului, i-a spus:

— Domnule, eu vin acum să vă implor… să vă cer o amânare… Asta ne-ar îngădui să vă plătim… Doar câteva luni, acolo… Şi muncind… de-am şti că o să murim de atâta trudă!… Domnule, vă rog fierbinte… vă rog în genunchi… fie-vă milă!

Şi nefericita femeie se înjosea dinaintea acestui om necruţător, care o jignea prin însăşi atitudinca lui.

— Destul, mamă! Prea multă… prea multă umilinţă! a făcut Murdock, silind-o pe Martina să se ridice în picioare. Nu prin rugăminţi se răspunde unor asemenea mizerabili…

— Nu, a replicat Harbert, şi eu n-am ce face cu atât de multe cuvinte! Bani… bani chiar în clipa asta sau, de nu, până într-o săptămână veţi fi alungaţi…

— Până într-o săptămână, fie! a strigat Murdock. Însă, mai întâi, pe dumneavoastră am să vă arunc pe uşă-afară din această casă unde noi mai suntem încă stăpâni…

Şi, năpustindu-se asupra administratorului, l-a apucat de după mijloc şi l-a îmbrâncit în curte.

— Ce-ai făcut, fiul meu… ce-ai făcut? a exclamat Martina, în timp ce toţi ceilalţi îşi plecau capetele.

— Am făcut ceea ce orice irlandez ar trebui să facă, i-a răspuns Murdock, să-i alunge pe lorzi din Irlanda, tot aşa cum l-am alungat eu pe agentul lor din această fermă!