Capitolul I Într-un colţ îndepărtat al provinciei Connaught

Irlanda, a cărei suprafaţă este de douăzeci de milioane de acri, adică de vreo zece milioane de hectare, este guvernată de un vicerege sau lord-locotenent1, asistat de un Consiliu privat, pe baza unei împuterniciri a suveranului Marii Britanii. Ea este împărţită în patru provincii: Leinster la răsărit, Munster la miazăzi, Connaught la apus şi Ulster la miazănoapte.

Regatul-Unit al Marii Britanii şi Irlandei alcătuia odinioară doar o singură insulă, ne spun istoricii. Acum există două şi sunt mai degrabă despărţite prin neînţelegeri de ordin moral, decât prin obstacole naturale. Irlandezii, prieteni ai francezilor, au rămas duşmanii englezilor la fel ca la început.

Este o ţară frumoasă pentru turişti această Irlandă, însă este o patrie tristă pentru locuitorii săi. Ei n-o pot face mai rodnică, dânsa nu-i poate hrăni – mai cu seamă în partea sa de nord. Şi, cu toate acestea, nu este un ţinut sterp, de vreme ce copiii ei se numără cu milioanele şi, dacă mama nu mai are lapte pentru puii săi, în schimb dânşii o iubesc cu toţii pătimaş. Aşa se face că au dăruit-o din belşug cu cele mai dulci nume, cele mai sweet2, cuvânt care revine adesea pe buzele lor. Irlanda este „Verdele Erin” şi ea este într-adevăr înverzită. Este „Frumoasa de smarald, dar un smarald montat în granit şi nu în aur. Este „Insula pădurilor”, însă, şi mai mult încă, insula stâncilor. Este „Ţinutul cântecelor”, dar cântecele nu ies la iveală decât din guri bolnăvicioase. Este „Cea dintâi Floare a mărilor”, însă aceste flori se veştejesc repede sub răsuflarea rafalelor de vânt. Sărmana Irlandă! Numele său ar fi mai curând „Insula Mizeriei”, pe care ar fi trebuit să-l poarte de mai multe veacuri încoace: trei milioane de nevoiaşi la o populaţie de opt milioane de locuitori.

În această ţară a Irlandei, a cărei altitudine medie este de o sută şi treizeci de metri, două regiuni înalte despart net câmpiile, lacurile şi turbăriile dintre golful Dublin şi golful Galway. Insula este scobită ca un lighean – un lighean din care apa nu lipseşte, deoarece, împreună, lacurile Verdelui Erin acoperă cam două mii trei sute de kilometri pătraţi.

Westport, un mic orăşel din provincia Connaught, este situat în fundul golfului Clew, presărat cu trei sute şaizeci şi cinci de insule sau insuliţe, întocmai ca şi golful Morbihan de pe coastele Bretaniei. Este unul dintre cele mai fermecătoare golfuri de pe întregul litoral irlandez, cu promontoriile, capurile şi limbile sale de pământ ce înaintează în ocean, aşezate ca tot atâţia colţi de rechin ce muşcă hulele din larg.

La Westport îl vom întâlni pe Prichindel la începutul istorisirii vieţii sale de copil. Vom vedea cum şi când povestea acestei vieţi avea să şi ia sfârşit.

Populaţia târguşorului – cu totul vreo cinci mii de suflete – este, în cea mai mare parte, catolică. În ziua aceea, care s-a nimerit să fie tocmai o duminică, l7 iunie l875, majoritatea locuitorilor se duseseră la biserică spre a lua parte la slujba de dimineaţă. Connaught, ţinutul de origine al înaintaşilor lui Mac Mahon3, dă naştere acelor tipuri celtice prin excelenţă, care s-au păstrat în cele mai vechi familii şi pe care persecuţiile le-au tot dat îndărăt. Dar ce regiune sărmană, care îndreptăţeşte zicala obişnuită: „Să mergi în Connaught înseamnă să pătrunzi în infern”!

Lumea este săracă prin târguşoarele din Irlanda de Sus şi, cu toate acestea, dacă întâlneşti la tot pasul trenţele purtate în zi de lucru, ai să vezi acolo şi vechiturile zilelor de sărbătoare, zdrenţe cu volănaşe şi cu pene. Oamenii pun pe ei tot ce au mai puţin ferfeniţit. Bărbaţii umblă cu mantii peticite, cu poalele împodobite cu ciucuri; femeile, îmbrăcate cu fuste etajate unele peste altele, cumpărate de pe la negustorii de haine vechi, poartă pe cap pălării dintr-acelea garnisite cu flori artificiale, din care n-a mai rămas decât montura de sârmă.

Toţi aceşti oameni au venit în picioarele goale până în pragul bisericii, ca să nu-şi strice încălţămintea – ghetuţe cu pingelele crăpate, ciubote cu căputele rupte – fără de care, din bună-cuviinţă, nimeni n-ar îndrăzni să intre pe uşa templului.

În clipa când începe povestirea noastră, nu vedeai nici ţipenie de om pe străzile Westportului, dacă n-am pune la socoteală un individ ce împingea la o cotigă trasă de un câine mare şi costeliv, negru cu pete de culoarea focului, cu labele sfâşiate de pietrele drumurilor, cu blana roasă din pricina căpăstrului.

„Marionete regale… Marionete! striga omul acela cât îl ţinea gura.

Venise din Castlebar, capitala comitatului Mayo. Îndreptându-se către apus, el străbătuse trecătoarea dintre înălţimile ce stau faţă-n faţă cu marea, ca majoritatea cea mai însemnată a munţilor Irlandei: spre nord lanţul Nephin cu domul său mare de peste opt sute de metri, iar spre sud Croagh-Patrick, unde marele sfânt irlandez care a adus aici creştinismul în secolul al IV-lea îşi petrecea cele patruzeci de zile de post dinaintea paştelui. După aceea, coborâse primejdioasele povârnişuri ale podişului Conemare; sălbaticele ţinuturi ale lacurilor Mask şi Corrib, ce duc înspre golful Clew. Nu luase trenul companiei, de căi ferate Midland-Great-Western, ce face legătura între Westport şi Dublin; nici măcar nu-şi încărcase bagajele în diligenţa poştei ori în căruţele sau carts4 care se vântură pe toată suprafaţa ţării. El călătorise întocmai ca un negustor de bâlci, lăudându-şi peste tot şi în gura mare spectacolul de marionete, ridicând în picioare, din când în când, cu câte o năprasnică lovitură de bici, pe câinele acela mare ce nu mai putea merge. Un urlet de durere răspundea acestei crâncene şfichiuiri, aplicată întotdeauna cu o mână viguroasă şi, uneori, un soi de geamăt prelung, care ieşea dinlăuntrul căruţului.

Şi, după ce omul nostru îi spune vânjosului animal:

— Ai să porneşti, odată, pui de căţea…?

Părea să se adreseze altcuiva, ascuns în lada vehiculului, atunci când strigă:

— Ai să taci, odată, fecior de câine?

În clipa aceea geamătul încetează şi cotiga o porneşte iar la drum, încet, încet.

Acest om se numeşte Thornpipe. Din ce ţinut s-o trage? N-are a face. Este de ajuns să ştim despre el că e unul dintre acei anglo-saxoni care, în insulele britanice, iau naştere în număr destul de mare din păturile cele mai de jos ale populaţiei. Thornpipe acesta nu este mai înzestrat cu simţire decât o fiară sălbatică şi nu are mai multă inimă decât o stâncă.

De îndată ce omul a ajuns în dreptul primelor locuinţe din Westport, a şi apucat-o pe strada principală, mărginită de case destul de cuviincioase, cu prăvălii având firme pompoase, dar în care nu găseai mare lucru de cumpărat. Din această uliţă se înfiripă nişte străduţe dezgustătoare, ca tot atâtea pârâiaşe mocirloase ce se aruneă într-un râu cu ape limpezi. Peste pietrele ascuţite din care-i era întocmit pavajul, cotiga lui Thornpipe îşi preumbla zdrăngănitul de fiare vechi, de bună seamă în dauna marionetelor pe care le căra spre înveselirea vieţuitorilor din provincia Connaught.

Dar, întrucât publicul nu-şi făcea deloc apariţia, Thornpipe a continuat să meargă la vale, ajungând până la capătul promenadei pe care strada o străbătea printre două şiruri de ulmi. De cealaltă parte a grădinii de promenadă se întinde un parc, ale cărui alei, acoperite cu nisip şi bine întreţinute, conduc până în portul ce se deschide în fundul golfului Clew.

Se înţelege de la sine că oraşul, portul, parcul, străzile, râul, podurile, bisericile, casele, colibele, toate acestea aparţin unui landlord foarte bogat, unul dintre acei oameni ce stăpânesc aproape întreg pământul Irlandei, marchizul de Sligo, de stirpe veche şi autentică nobleţe, ceea ce nu-l împiedică să fie un stăpân rău faţă de fermierii lui.

La fiecare douăzeci de paşi, sau aproape, Thornpipe îşi oprea cotiga, se uita de jur împrejur şi, cu o voce care semăna cu scârţâitul unei maşinării prost unse, răcnea în gura mare:

— Marionete regale… Marionete!

Nimeni nu se ivea de prin prăvălii, nimeni nu scotea capul pe fercastră. Ici şi colo, câteva siluete zdrenţăroase începeau să-şi facă apariţia în capătul ulicioarelor învecinate şi, dintre trenţe, răsăreau chipuri palide şi înfometate, cu ochii înroşiţi, la fel de adânci ca acele răsunători prin care se zăreşte hăul. Mai apoi, câţiva copii aproape goi şi, până la urmă, cinci sau şase dintre aceşti puşti şi-au luat inima în dinţi ca să se apropie de cotiga lui Thornpipe, atunci când ea a făcut popas pe marea alee a promenadei. Numai că, iată-i pe toţi acum strigând:

— Copper… Copper!

Este vorba despre o monedă de aramă mai mică de câteva ori decât un penny şi având valoarea cea mai neînsemnată. Dar cui i se adresau, oare, aceşti copii? Unui om care, mai degrabă, avea poftă să ceară decât să dea de pomană! De aceea, cu ce gesturi ameninţătoare i-a întâmpinat el pe micuţi, dând din mâini şi din picioare şi rostogolindu-şi furios ochii în cap, încât copiii au fost nevoiţi să se ţină prevăzători la distanţă de biciul lui şi, mai cu seamă, de colţii câinelui, o adevărată fiară sălbatică, turbată de-a binelea din cauza purtării neomenoase a stăpânului său!

Şi, de altfel, Thornpipe este de-a dreptul furios. El strigă în zadar. Nu se înghesuie nimeni să-i vadă marionetele regale. Paddy – aceasta este porecla pentru irlandezi, după cum John Bull este aceea pentru englezi – Paddy spun, nu dă dovadă de cea mai mică urmă de curiozitate. Nu că ar duşmăni câtuşi de puţin augusta familie a Reginei. Nu! Ceea ce nu iubeşte dânsul, persoana pe care o urăşte din adâncul sufletului cu o ură strânsă de-a lungul veacurilor, este landlordul, care-l socoteşte drept o fiinţă inferioară foştilor iobagi din Rusia ţaristă. Şi, dacă l-a aclamat pe O'Connell5, a făcut-o pentru că acest mare patriot a susţinut drepturile Irlandei, stabilite prin actul de unire al celor trei regate din l8066, pentru că, mai târziu, energia, tenacitatea şi îndrăzneala politică a acelui bărbat de stat a obţinut acest bill7 de emancipare din anul l829; pentru că, mulţumită atitudinii sale neînduplecate, Irlanda, Irlanda catolică îndeosebi, avea să intre într-o perioadă de cvasilibertate. Am fi deci îndreptăţiţi să credem că Thornpipe ar fi fost mai inspirat să li-l arate concetăţenilor săi pe O'Connell; însă acesta nu era un motiv ca efigia Preamilostivei Sale Majestăţi să fie în aşa chip dispreţuită. Ce-i drept, Paddy ar fi preferat – şi mult mai intens – să aibă portretul suveranei lui în chip de monede: lire sterline, coroane, şilingi, căci mai cu seamă portretul acesta, scos de monetăria britanică, lipseşte cel mai adesea din buzunarul irlandezului de rând.

Dar, întrucât nici un spectator serios nu dădea ascultare invitaţiilor repetate ale artistului de bâlci, cotiga s-a pus iarăşi în mişcare, trasă anevoie de câinele acela mare şi costeliv.

Thornpipe şi-a continuat preumblarea de-a lungul aleilor promenadei, la umbra măreţilor săi ulmi. Acum rămăsese singur. În cele din urmă, copiii îl părăsiseră. A ajuns astfel în parcul brăzdat de alei aşternute cu nisip, pe care marchizul de Sligo îl pune la dispoziţie circulaţiei publice, ca să dea acces spre port, aflat la vreo doi kilometri de oraş.

— Marionete regale… Marionete!

Nimeni nu-i răspundea. Păsările scoteau ţipete ascuţite, zburând din copac în copac. Parcul era la fel de pustiu ca şi aleile promenadei. De fapt, la ce bun să fi venit el, duminica, să invite nişte catolici la asemenea spectacol, în timpul slujbei religioase? Mai mult ca sigur că Thornpipe nu era de prin partea locului. Poate că, după masa de prânz, între liturghie şi vecernie, încercarca lui avea să se dovedească mai fericită. În orice caz, nu era mare greutate să meargă până în port, ceea ce a şi făcut, înjurând, în lipsa sfântului Patrick, de toţi dracii Irlandei.

Acest port pe care, în fundul golfului Clew îl scaldă un râu, este puţin frecventat, în ciuda faptului că este portul cel mai întins şi mai bine adăpostit de furtuni, de pe întreaga coastă de apus a Irlandei. Dacă ancorează aici câteva nave, o fac de nevoie, pentru ca Marea Britanie – adică Anglia şi Scoţia – să trimită în această regiune prea puţin roditoare a Connaughtului, ceea ce ca nu poate obţine din roadele propriului său pământ. Irlanda este ca un copil care suge la aceşti doi sâni; însă, doicile lui îl fac să plătească scump laptele cu care-l hrănesc.

Câţiva mateloţi se plimbau pe chei fumând. Şi, în această zi de sărbătoare, este de la sine înţeles că descărcarea navelor fusese amânată.

Se ştie cu câtă severitate respectă ziua de duminică populaţia anglo-saxonă. Protestanţii o fac cu toată intransigenţa puritanismului lor, iar, în Irlanda, catolicii se iau la întrecere cu dânşii în străşnicia cu care îşi practică religia. Şi, cu toate acestea, ei sunt două milioane şi jumătate, faţă de numai cinci sute de mii de adepţi ai diferitelor rituri ale bisericii anglicane.

De altminteri, nu vedeai la Westport nici o navă aparţinând altor ţări. Toate brigantinele, goeletele, cuterele, ca şi cele câteva bărci de pescuit care nu se avântau niciodată în larg, erau cu toate pânzele strânse, întrucât era ora refluxului. Majoritatea acestor vase, sosite de pe coasta de apus a Scoţiei cu câte o încărcătură de cereale – ceea ce lipseşte mai cu osebire în Connaught – porneau îndărăt cu calele pline de lest, după ce-şi livrau marfa. Pentru a întâlni bastimentele ce navighează pe distanţe mari trebuie să mergi la Dublin, la Londonderry, la Belfast, la Corck, acolo unde fac escală pacheboturile transatlantice ale companiilor maritime din Liverpool şi Londra.

Era limpede aşadar că Thornpipe nu putea scoate cei câţiva şilingi, de care avea nevoie, din fundul buzunarelor acestor marinari lipsiţi de ocupaţie şi că strigătele sale erau sortite să rămână fără ecou până şi pe cheiurile portului.

El şi-a lăsat, deci, cotiga să se oprească. Câinele, înfometat, frânt de osteneală, s-a lungit pe nisip. Thornpipe a scos din desagă o bucată de pâine, câţiva cartofi şi un hering sărat; apoi a început să mănânce, ca un om ce-şi ia primul prânz după o îndelungată călătorie.

Ogarul îl privea, clănţănind din dinţi şi cu limba atârnându-i fierbinte, din gură. Dar se pare că pentru el încă nu sosise ora mesei, astfel încât, în cele din urmă, şi-a întins capul între labele dinainte şi a închis ochii.

O uşoară mişcare, ce s-a făcut auzită în lada cotigii, l-a scos pe Thornpipe din apatie. El s-a ridicat numaidecât în picioare şi s-a uitat cu luare-aminte de jur împrejur, nu cumva să-l vadă careva ce face. După aceea, ridicând covorul ce acoperea cutia cu marionete, a vârât înăuntru o bucată de pâine, rostind cu glas sălbatic:

— Dacă n-ai să taci…!

I-a răspuns un zgomot de clefăit lacom, de parcă un animal rupt de foame ar fi stat ghemuit în ladă. Şi omul s-a întors la dejunul lui.

Thornpipe şi-a isprăvit repede scrumbia şi cartofii, fierţi în aceeaşi apă, ca să capete mai mult gust. A dus atunci la gură o ulcică grosolană plină cu lapte acru, băutură destul de răspândită prin ţinut.

Între timp, clopotul bisericii din Westport a început să bată din răsputeri, vestind sfârşitul slujbei.

Era ora unsprezece şi jumătate.

Thornpipe şi-a sculat câinele cu o lovitură de bici şi şi-a mânat iute cotiga înspre grădina de promenadă, în speranţa că va izbuti să strângă câţiva spectatori dintre oamenii ieşiţi de la liturghie. Poate că, într-o jumătate de ceas, cât mai rămânea până la masa de prânz, avea ocazia să încaseze ceva bani. Thornpipe îşi pusese în gând să-şi mai încerce o dată norocul înainte de vecernie şi să n-o pornească iar la drum decât a doua zi, pentru a-şi prezenta marionetele în vreun alt târguşor al comitatului.

Într-un cuvânt, ideea nu era rea deloc. În lipsa şilingilor, el s-ar fi putut mulţumi şi cu nişte coppers şi barem marionetele sale n-ar fi muncit pe de pomană, ca pentru acel vestit rege al Prusiei, atât de zgârcit încât nimeni, niciodată, n-a văzut de ce culoare îi erau banii.

Prin urmare, strigătul lui a răsunat din nou:

— Marionete regale… Marionete!

În două, trei minute, cam vreo douăzeci de persoane s-au strâns în jurul lui Thornpipe. A spune că acestea alcătuiau elita populaţiei din Westport, ar însemna să exagerăm foarte mult. Majoritatea erau copii, vreo zece femei, câţiva bărbaţi, cea mai mare parte ţinându-şi încălţările în mână, nu numai din dorinţa de-a nu şi le strica, ci şi pentru că aşa le venea mai la îndemână, de vreme ce erau deprinşi să umble desculţi.

Să facem totuşi o excepţie pentru anumiţi oameni cu vază din Westport, amestecaţi prin publicul acesta de duminică. Astfel, spre exemplu brutarul, care s-a oprit să se uite şi el, împreună cu soţia şi cei doi copii. Ce-i drept, costumul său de tweed are câţiva anişori buni de când e făcut şi se ştie că anii se numără dublu şi chiar triplu în climatul ploios al Irlandei; însă, una peste alta, vrednicul patron arată prezentabil. Măcar datorită prăvăliei lui, cu firma botezată pompos Brutărie publică centrală. Şi, într-adevăr, ea centralizează atât de bine produsele sale de panificaţie, încât nu mai există alta în Westport. Îl puteţi vedea acolo şi pe droghist, care îşi pretinde sus şi tare titlul de farmacist, cu toate că în oficina lui nu găseşti medicamentele cele mai uzuale, în ciuda faptului că pe vitrina sa sunt desenate în relief cuvintele Medical Hall8 scrise cu litere superbe şi care ar trebui să te vindece de toate bolile numai uitându-te la ele.

Exista niscai public împrejurul cotigii, însă un public mai puţin productiv – dacă ne este îngăduit să folosim acest cuvânt – decât putuse Thornpipe să nădăjduiască. După toate aparenţele, reprezentaţia lui avea ceva sorţi de izbândă, Westportul nemaifiind onorat vreodată până atunci cu un spectacol de acest gen.

Astfel încât, prezentatorul a făcut să răsune pentru ultima oară strigătul său de great attraction:

— Marionete regale… Marionete!