Capitolul II MARIONETE REGALE.

Teleguţa lui Thornpipe era rostuită într-un chip foarte rudimentar: două hulube, la care este înhămat un câine miţos; o ladă dreptunghiulară, aşezată pe două roate – ceea ce face să poată fi trasă mai cu uşurinţă de-a lungul drumurilor pline de hârtoape ale comitatului; două mânere în partea dindărăt, îngăduind să fie împinsă ca şi cărucioarele negustorilor ambulanţi; deasupra lăzii, un mic cort din pânză, prins pe patru bare de fier, care o adăposteşte, dacă nu de soarele prea puţin arzător de obicei, cel puţin de ploile nesfârşite ale Irlandei de Sus. Harabaua seamănă cu maşinăriile acelea pe roate cu care se cară flaşnetele prin oraşe şi pe la ţară şi ale căror sunete stridente de flaut se însoţesc de sunetul trompetelor; însă nu o caterincă este ceea ce Thornpipe plimbă din târguşor în târguşor, ci, mai curând, în aparatul acesta mai complicat, flaşneta este prefăcută într-un simplu minavet de învăţat canarii să cânte, după cum veţi putea judeca şi singuri, numaidecât.

Partea de deasupra a lăzii o acoperă un capac, cu care se îmbucă până la un sfert din înălţimea ei. Capacul odată ridicat şi lăsat pe o parte, iată ce pot vedea spectatorii, cuprinşi de oarecare admiraţie, pe suprafaţa măsuţei.,.

Totuşi pentru a ne păzi de repetiţii inutile, vă sfătuim să-l ascultaţi pe Thornpipe debitându-şi reclama sforăitoare. Fără îndoială că artistul acesta de bâlci i-ar fi putut da lecţii, cu limbuţia lui nesecată, până şi vestitului Brioche, cel care a înfiinţat primul teatru de marionete de prin iarmaroacele Franţei.

— Ladies and gentlemen…

Este un început neschimbător, menit să stârnească simpatia spectatorilor, chiar şi atunci când se adresează celor mai jalnici zdrenţăroşi de la ţară.

— Ladies and gentlemen, aceasta vă reprezintă marea sală de festivităţi a castelului Osborne din insula Wight9.

Într-adevăr, mescioara înfăţişează un salon în miniatură, cuprins între patru scândurele puse pe cant şi pe care sunt pictate uşi şi ferestre acoperite cu draperii; ici şi colo, mobile de cel mai bun gust, din carton, prinse în ace de un covor în culori: mese, fotolii, scaune, aşezate în aşa fel încât să nu stânjenească deloc circulaţia personajelor – prinţi, prinţese, duci, marchizi, conţi, baroneţi – care se împăunează, împreună cu nobilele lor soţii, în mijlocul acestei recepţii oficiale.

— În fund, continuă Thornpipe, veţi remarca tronul reginei Victoria10, deasupra căruia se află baldachinul de catifea stacojie cu franjuri de aur, exact după modelul aceluia pe care ia loc Majestatea Sa Preamilostivă în timpul ceremoniilor de la curte.

Tronul despre care este vorba măsoară trei, patru degete în înălţime, dar, deşi catifcaua este din hârtie pluşată şi ciucurii sunt făcuţi din câte o simplă virgulă de culoare galbenă, îi amăgeşte totuşi pe oamenii cumsecade care n-au văzut niciodată această mobilă esenţialmente monarhică.

— Pe tron, reia Thornpipe, contemplaţi-o pe Regină – asemănare garantată – îmbrăcată cu veşmintele sale de gală, mantia regală prinsă de umeri, coroana pe cap şi sceptrul în mână.

Noi, care nu am avut onoarea măcar s-o întrezărim pe suverana Regatului-Unit, împărăteasă a Indiilor, în saloanele ei somptuoase, n-am putea spune dacă figurina o reprezintă pe Majestatea Sa cu o scrupuloasă exactitate. Cu toate acestea, dacă admitem că îşi pune coroana pe cap în timpul marilor solemnităţi, este de-a dreptul îndoielnic că mâna sa roteşte ameninţător un sceptru ce seamănă cu tridentul lui Neptun. Lucrul cel mai simplu, de altfel, este să-l credem pe Thornpipe pe cuvânt, ceea ce lumea adunată în jurul lui a şi făcut-o, în chipul cel mai înţelept cu putinţă.

— De-a dreapta Reginei, declară Thornpipe, atrag atenţia spectatorilor asupra Alteţelor Lor Regale, prinţul şi prinţesa de Wales, după cum i-aţi putut vedea în timpul ultimei lor călătorii în Irlanda.

N-avem cum să ne înşelăm, iată-i într-adevăr pe prinţul de Wales în uniformă de feldmareşal al armatei britanice şi pe fiica regelui Danemarcei, drapată într-o splendidă rochie de dantelă, decupată dintr-o bucată de hârtie argintie, din acelea cu care se învelesc cutiile de praline.

De cealaltă parte, se află ducele de Edinburgh, se află ducele de Connaught, se află ducele de Fife, se află prinţul de Battenberg, se află soţiile lor, principesele, în sfârşit familia regală în întregime, aranjată în aşa fel încât să descrie un semicerc dinaintea tronului. Este de la sine înţeles că aceste păpuşi – asemănare, de fiecare dată, garantată – cu costumele lor de ceremonie, cu chipurile îmbujorate, cu atitudinile lor reproduse după natură, ne dau o idee foarte exactă despre curtea Angliei.

Iată-i apoi pe marii ofiţeri ai coroanei, printre care şi marele amiral sir George Hamilton. Thornpipe are grijă să-i arate cu vârful beţişorului său spre admiraţia publicului, adăugând că fiecare dintre ei îşi ocupă locul datorat rangului, după cum o pretinde eticheta ceremonialului.

Acolo, stând respectuos de nemişcat în faţa tronului, se găseşte un domn înalt de statură, de o distincţie foarte anglo-saxonă şi care nu poate fi decât unul dintre miniştrii reginei.

Este, într-adevăr, unul dintre aceştia, este însuşi şeful Cabinetului de la Castelul Saint James, foarte uşor de recunoscut după spinarca încovoiată sub greutatea afacerilor Statului11.

Apoi, Thornpipe adaugă:

— Şi, în apropierea primului ministru, de-a dreapta lui, venerabilul domn Gladstone12.

Şi, pe legea mea, ar fi fost şi greu să nu-l recunoşti pe ilustrul old man, acest frumos moşneag mereu drept, întotdeauna gata să apere ideile liberale împotriva ideilor autoritare. Poate că am avea motive să ne mirăm că îl priveşte pe primul ministru cu un aer de simpatie, însă, printre marionete, – ba chiar şi printre marionetele politice – se petrec sumedenie de lucruri şi, ceea ce i-ar dezgusta pe oamenii în carne şi oase, pe cabotinii din carton şi din lemn nu-i ruşinează nici cât negru sub unghie.

De altminteri, iată o altă împăcare neaşteptată, născută dintr-un nemaipomenit anacronism, căci Thornpipe strigă, umflându-şi glasul:

— Vi-l prezint, ladies and gentlemen, pe celebrul dumneavoastră patriot O'Connell, al cărui nume va găsi întotdeauna ecou în inima irlandezilor!

Da! O'Connell se găsea aici, la curtea Angliei, în l875, cu toate că murise de peste douăzeci şi cinci de ani. Şi, dacă i-ai fi făcut această observaţie lui Thornpipe, artistul de bâlci ţi-ar fi răspuns că, pentru un fiu al Irlandei, marele agitator este veşnic viu. După o asemenea socoteală, el l-ar fi putut prezenta la fel de bine şi pe domnul Parnell13, cu toate că acest om politic nu era deloc cunoscut în epoca aceea.

Apoi, pe alocuri, sunt risipiţi şi alţi curteni, al căror nume ne scapă, cu toţii scânteind de decoraţii şi garnisiţi cu panglici, celebrităţi politice şi militare, printre alţii înălţimea Sa ducele de Cambridge lângă răposatul lord Wellington şi răposatul lord Palmerston lângă răposatul domn Pitt14, în sfârşit, membrii Camerei lorzilor fraternizând cu membrii Camerei comunelor15; îndărătul lor un şir de horse-guards în ţinută de paradă, călare în mijlocul salonului, ceea ce dovedeşte prea bine că este vorba despre o festivitate cum rar se poate vedea în castelul din Osborne. Această adunare cuprinde vreo cincizeci de omuleţi mititei, zugrăviţi în culori ţipătoare, care închipuie cu siguranţă tot ceea ce există mai aristocratic, mai distins şi mai oficial în lumea militară şi politică a Regatului-Unit.

Se poate zări chiar că flota engleză n-a fost nici ea uitată şi, dacă iahtul regal Victoria and Albert nu se află cu cazanele sub presiune, barem pe geamurile ferestrelor sunt zugrăvite nişte nave, aşadar se socoteşte că ai putea vedea de aici rada Spithead. Având ochii buni, fără îndoială că ai putea distinge iahtul Enchanteress, avându-i la bord pe Senioriile Lor lorzii Amiralităţii, ţinând fiecare câte un ochean într-o mână şi o portavoce în cealaltă.

Trebuie să recunoaştem că Thornpipe nu şi-a înşelat publicul câtuşi de puţin spunându-i că această reprezentaţie este unică în lume. Mai mult ca sigur că ea îţi îngăduie să economiseşti banii pentru o călătorie în insula Wight. Aşa se face că sunt cuprinşi de uimire nu numai puştii ce privesc la asemenea minunăţie ci şi spectatorii de vârstă respectabilă, care n-au ieşit nicicând din hotarele comitatului Connaught, ba nici măcar n-au depăşit împrejurimile Westportului. Poate că doar preotul parohiei nu încetează să zâmbească în petto16 cât îl priveşte pe farmacistul-droghist, el nu se fereşte să spună că aceste personaje seamănă cu cele adevărate ca două picături de apă, cu toate că nu le-a văzut în viaţa lui. Iar brutarul mărturiseşte că, pentru el, asta depăşeşte orice închipuire şi refuză să creadă că o recepţie la curtea Angliei se poate desfăşura cu atâta lux, strălucire şi distincţie.

— Ei bine, ladies and gentlemen, asta încă nu-i nimic! reia Thornpipe. Domniile voastre presupuneţi, fără îndoială, că aceste personaje regale şi toate celelalte nu pot face nici mişcări, nici gesturi… Eroare! Ele sunt vii, vii vă spun, ca dumneavoastră şi ca mine şi o să le vedeţi. Dar, mai înainte, îmi voi lua libertatea să-mi fac micul meu tur, încredinţându-mă generozităţii fiecăruia.

Este momentul critic pentru prezentatorii de curiozităţi şi alte asemenea, când micul taler de lemn începe să circule în rândurile asistenţei. Ca o regulă generală, spectatorii acestor exhibiţii de bâlci se împart în două categorii: cei care pleacă, pentru ca să nu vâre mâna în buzunar şi cei care rămân, cu intenţia de a se retrage pe gratis – aceştia din urmă, să nu vă prindă mirarea, fiind cu mult mai numeroşi. Mai există şi o a treia categorie, aceea a plătitorilor, însă aceasta este într-atât de infimă, încât nici nu merită să mai vorbim despre ea. Şi acest lucru a fost cât se poate de clar atunci când Thornpipe şi-a făcut „micul lui tur” cu un surâs care încerca să fie amabil, dar care era de-a dreptul sălbatic. Şi cum ar fi putut să arate altfel, pe figura aceasta de buldog, cu ochii plini de răutate şi cu gura gata mai degrabă să-i muşte pe oameni, decât să-i sărute?

Este de la sine înţeles că de la această şleahtă de plozi în zdrenţe, ce nici nu se clinteau, n-ai fi putut strânge nici măcar doi coppers. În ce-i priveşte pe spectatorii care, ademeniţi de reclama sforăitoare a prezentatorului de marionete, voiau să vadă fără să plătească, ci s-au mulţumit să întoarcă doar capul într-o parte. Numai cinci sau şase dintre cei de faţă au scos câteva monede mărunte din buzunăraşul de la vestă, ceea ce a alcătuit o reţetă de un şiling şi trei pence, pe care Thornpipe i-a primit cu o strâmbătură dispreţuitoare… Ce vreţi? Trebuia să se mulţumească şi cu atâta, aşteptând reprezentaţia de după-amiază ce avea să fie, poate, mai bine plătită şi, decât să dea banii îndărăt, era mai degrabă nevoit să se conformeze programului anunţat.

Şi atunci, spectatorii muţi de uimire au început să-şi dovedească admiraţia în chipul cel mai zgomotos cu putinţă. Mâinile au prins să aplaude, picioarele să tropotească, gurile să se umple de aer şi să se golească de oh-uri şi de ah-uri ce se auzeau cu siguranţă până în port.

Într-adevăr, Thornpipe izbise o singură dată cu băţul pe sub ladă, ceea ce stârnise un geamăt pe care nimeni nu-l luase în seamă. Şi, dintr-o dată, întreaga scenă a prins viaţă, am putea spune, ca prin farmec.

Marionetele, puse în mişcare de o maşinărie dinăuntru, păreau, pe drept cuvânt, însufleţite. Majestatea Sa regina Victoria nu şi-a părăsit tronul – ceea ce ar fi fost contrar etichetei – dânsa nici măcar nu s-a ridicat în picioare, însă mişcă din cap, agitându-şi boneta încoronată şi lăsându-şi în jos sceptrul, întocmai ca pe bagheta unui dirijor care bate o măsură în doi timpi. Cât despre membrii familiei regale, ei se roiesc şi se întorc dintr-o bucată, răspunzând cu câte un salut la fiecare salut ce le este adresat, în timp ce tot soiul de duci, marchizi şi baroneţi defilează, făcând mari demonstraţii de respect. În ce-l priveşte, primul ministru se înclină dinaintea domnului Gladstone, care face, la rândul său, o plecăciune. În urma lor, O'Connell înaintează plin de gravitate pe şănţuleţul lui nevăzut, urmat de ducele de Cambridge, ce pare să execute un dans de caracter. Celelalte personaje se plimbă în spatele lor, iar caii, călăriţi de horse-guards, ca şi cum nu s-ar afla într-un salon, ci în mijlocul curţii castelului din Osborne, tropăie cu picioarele dinainte şi dau din coadă.

Şi tot manejul acesta se desfăşoară în sunetele unei muzici stridente şi şopocăite totodată, ieşită dintr-un minavet de canari, căruia îi lipsesc numeroşi diezi şi bemoli. Însă cum de nu s-ar fi simţit Paddy plin de încântare – el, atât de simţitor faţă de arta muzicală, încât Henric al VIII lea17 a pus să fie desenată o harfă pe stema Verdelui Erin – cu toate că ar fi preferat cu siguranţă melancolicelor cânturi care sunt vrednicele imnuri naţionale ale tristului Regat-Unit, God save the Queen şi Rule Britannia, vreun vesel refren din scumpa lui Irlandă.

Ce-i drept, era tare frumos, iar pentru acela care nu văzuse niciodată punerile în scenă ale marilor teatre din Europa, ceea ce avea sub ochi îl umplea de un simţământ mai puternic decât admiraţia. Şi nu se poate descrie în cuvinte entuziasmul stârnit la vederea acestor marionete mişcătoare, care în termeni de breaslă se numesc „muzical-dansante”.

Dar, la un moment dat, datorită unei zguduiri a maşinăriei, iată că Regina coboară atât de mult sceptrul, încât acesta atinge spatele încovoiat al primului ministru. Atunci, uralele publicului devin de două ori mai puternice.

— Ei sunt vii, rosteşte unul dintre spectatori.

— Nu le lipseşte decât graiul, răspunde altul.

— Numai să nu ne pară rău! a adăugat farmacistul, care era democrat în clipele sale de răgaz.

Şi avea dreptate. Să vedeţi dumneavoastră aceste marionete ţinând discursuri oficiale!

— Aş vrea să ştiu ce anume le pune în mişcare, a spus atunci brutarul.

— Este însuşi necuratul! a replicat un fost matelot.

— Da, necuratul! au strigat câteva matroane, pe jumătate încredinţate de acest lucru, făcându-şi semnul crucii şi întorcând capul către preot, care privea spectacolul cu un aer gânditor.

— Cum aţi vrea dumneavoastră ca dracul să aibă loc înăuntru, în cutie? a băgat de seamă un tânăr funcţionar comercial, vestit pentru neroziile lui. Diavolul… este de talie mare…

— Dacă nu-i înăuntru, atunci este cu siguranţă afară! a ripostat o bătrână cumătră. Chiar el ne arată spectacolul…

— Nu, i-a răspuns droghistul, rostind cuvintele cu gravitate, ştiţi foarte bine că diavolul nu vorbeşte limba irlandeză!

Or, iată unul dintre adevărurile pe care Paddy le admite fără discuţie şi faptul că Thornpipe nu putea să fie necuratul era neîndoielnic, deoarece el se exprima în cea mai neaoşă limbă a ţării.

Hotărât lucru, dacă vrăjile nu aveau nici un amestec în această afacere, trebuie să admitem că un mecanism lăuntric dădea mişcare lumii aceleia micuţe de cabotini. Totuşi, nimeni nu-l văzuse pe Thornpipe răsucind arcul. Ba chiar, un amănunt care nu-i scăpase preotului, de îndată ce circulaţia personajelor începea să se încetinească, o lovitură de vargă dată pe sub lada acoperită cu un covor era de ajuns ca să le reînvie jocul de scenă. Cui îi era adresată această lovitură de bici, mereu urmată de un geamăt? Preotul a încercat să afle despre ce era vorba şi l-a întrebat pe Thornpipe:

— Aveţi, aşadar, un câine în fundul cutiei?

Omul s-a uitat la dânsul încruntând din sprâncene. S-ar fi zis că întrebarea i se păruse indiscretă.

— E ce e! a răspuns el. Este secretul meu… Nu sunt obligat să vi-l fac cunoscut…

— Dumneavoastră nu sunteţi obligat, desigur, i-a răspuns preotul, însă noi avem tot dreptul să presupunem că un câine vă face maşinăria să funcţioneze…

— Ei, da!… Un câine, a replicat Thornpipe prost dispus, un câine într-o cuşcă rotitoare… Mi-a trebuit mult timp şi multă răbdare ca să-l dresez!… Şi ce-am primit drept răsplată pentru osteneala mea? Nici măcar jumătate din ce-i este dat preotului parohiei ca să-ţi facă o slujbă!

Chiar în clipa în care Thornpipe isprăvea această frază, maşinăria s-a oprit, spre marea nemulţumire a spectatorilor, a căror curiozitate era departe de a fi fost satisfăcută. Şi, cum prezentatorul de marionete se pregătea să pună înapoi capacul lăzii, spunând că reprezentaţia se terminase, farmacistul l-a întrebat:

— N-aţi fi de acord s-o mai continuaţi măcar o secundă?

— Nu, i-a răspuns brusc Thornpipe, care se vedea înconjurat de chipuri bănuitoare.

— Nici dacă vi s-ar asigura o încasare frumoasă, de doi şilingi?

— Nici pentru doi şi nici chiar pentru trei, a strigat Thornpipe.

Nu se mai gândea acum decât cum să facă să plece cât mai repede, însă publicul nu părea deloc dispus să-l lase. Totuşi, la un semn al stăpânului, ogarul începuse să se opintească între hulubele lui, când, un geamăt lung, întretăiat de hohote de plâns, s-a făcut auzit, după cât se părea chiar dinlăuntrul lăzii.

Şi atunci, Thornpipe, furios, a început să strige la fel cum o făcuse şi mai înainte:

— Ai să taci odată, fecior de câine?

— Acolo nu este un câine! a făcut preotul, oprind în loc teleguţa.

— Ba da! a ripostat Thornpipe.

— Ba nu! Este un copil!

— Un copil… un copil., au repetat toţi cei de faţă.

Ce schimbare avea să se petreacă în simţămintele spectatorilor! Nu curiozitatea, ci mila lor se făcea acum simţită, printr-o atitudine lipsită de simpatie faţă de Thornpipe. Un copil, vârât înlăuntrul acestei cutii deschise pe o parte şi plesnit cu lovituri de vargă atunci când se oprea, nemaiavând forţa să se mişte în cutia lui…!

— Copilul… copilul!… strigau ei cu multă energie.

Thornpipe avea de-a face cu un adversar prea puternic. El a vrut totuşi să ţină piept adunării şi să-şi împingă cotiga dindărăt… Încercare zadarnică. Brutarul a înşfăcat-o dintr-o parte, droghistul din cealaltă şi au zgâlţâit-o de toată frumuseţea. Niciodată curtea regală nu se mai aflase în asemenea animaţie, prinţii ciocnindu-se de prinţese, ducii răsturnându-le pe marchize, primul ministru prăvălindu-se şi pricinuind, o dată cu el, căderea cabinetului. – pe scurt, o zdruncinătură aşa cum s-ar fi produs la castelul din Osborne numai dacă insula Wight ar fi fost zguduită de un cutremur de pământ.

Pe Thornpipe au reuşit să-l imobilizeze cu uşurinţă, cu toate că se zbătea cuprins de furie. Toată lumea de faţă a dat o mână de ajutor. Cotiga a fost scotocită, droghistul s-a strecurat printre roţi şi a scos din ladă un copil…

Da, un micuţ de vreo trei anişori, palid, bolnăvicios, plăpând, cu picioarele brăzdate de julituri făcute de şfichiul biciului, abia mai putând să-şi tragă răsuflarea.

Nici o persoană din Westport nu cunoştea acest copil.

Astfel şi-a făcut intrarea în scenă Prichindel, eroul povestirii de faţă. Cum de căzuse el în mâinile acestui om brutal, care nu-i era, desigur, tată, ar fi fost anevoie de aflat. Adevărul este că micuţul fusese cules de Thornpipe, cu vreo nouă luni în urmă, de pe uliţele unui cătun din comitatul Donegal şi se vede în ce chip îl folosise călăul lui între timp.

O femeie cumsecade îl luase numaidecât în braţe şi încerca să-l readucă în simţiri. Toată lumea se îngrămădise în jurul lui. Avea o figură interesantă, inteligentă chiar această sărmană veveriţă pusă cu de-a sila să-şi învârtească singură cuşca de sub cutia de marionete, pentru a-şi câştiga existenţa. Să-ţi câştigi existenţa… la vârsta asta!

În cele din urmă el a deschis iarăşi ochii şi s-a tras îndărăt de cum l-a văzut pe Thornpipe venind, cu gândul să-l ia înapoi, strigând cu un glas întărâtat:

— Daţi-mi-l îndărăt…!

— Aşadar, sunteţi tatăl lui? l-a întrebat preotul.

— Da…, i-a răspuns Thornpipe.

— Nu!… Nu-i tăticul meu! a strigat atunci copilul, strângându-se şi mai tare la pieptul femeii.

— Nu este al dumneavoastră! a ţipat droghistul.

— Este un copil furat! a adăugat brutarul.

— şi noi n-avem să vi-l mai dăm înapoi! a spus hotărât preotul. Thornpipe a vrut totuşi să se opună. Roşu la faţă, cu ochii scăpărând de mânie, el nu se mai putea stăpâni şi părea gata „să ia gluma în stil irlandez”, adică să se joace cu cuţitul, când, doi găligani vânjoşi s-au năpustit asupra lui şi l-au dezarmat.

— Alungaţi-l. alungaţi-l! repetau femeile.

— Cară-te de aici, ticălosule! a făcut droghistul.

— Şi să nu te mai vedem prin comitat! a strigat preotul, făcând un gest ameninţător cu mâna.

Thornpipe şi-a plesnit câinele cu o năpraznică lovitură de bici şi cotiga a pornit-o la drum, urcând pe strada principală a Westportului.

— Mizerabilul! a răcnit farmacistul. Nu-i dau mai mult de trei luni până ce are să danseze menuetul de la Kilmainham!

A dansa acest menuet înseamnă, după expresia locală, să ţopăie pentru ultima oară, atârnat de frânghia unei spânzurători.

Apoi, atunci când preotul l-a întrebat pe copil cum îl cheamă, acesta i-a răspuns destul de sigur pe sine:

— Prichindel.

Şi, de fapt, nici nu avea alt nume.